Frunzele mari, argintate ale teiului, atârnau fără vlagă în soarele crud. La fel și frunzele lucioase, zimțate ale vișinului, care ascundeau mici globuri de un roșu viu unele, galbene altele, ori de un roșu întunecat, toropite în umbra fierbinte a coroanei. Cei doi arbori, cu frumusețea sleită de arșița după-amiezii, străjuiau ușa de-asupra căreia scria: „Ascuțitorie, geamuri, oglinzi, rame, tablouri, acvarii“. În ciuda căldurii de cuptor, ușa micului atelier era deschisă. Meșterul glăser stătea cu ochii în computer admirând imagini cu bujorii de munte și florile de gențiană surprinse pe urcușul spre Pietrosu Rodnei. Chiar sub vârf, ochiul de apă al Iezerului apărea încremenit în gheață. – Duceți dorul muntelui sau al răcorii? se auzi întrebarea. Meșterul glăser tresări și ridică privirea. Un bărbat uscățiv, înalt, ușor adus de spate, îl privea cu o figură prelungă, împodobită cu un impunător nas coroiat de-asupra căruia sclipeau ochii negrii, mici și vioi, umbriți de sprâncene stufoase. În ciuda caniculei și a faptului că era o zi obișnuită de miercuri după-amiaza, bărbatul era îmbrăcat într-un frac, purta mănuși albe, pantofi de lac și joben pe care îl ridică ușor spunând cu voce seacă, ca și cum ar clămpăni: – Mă scuzați, Fekete mă numesc. – Da, poftiți, domnu’ Fekete, cu ce vă pot ajuta? întrebă glăserul pe care părea să nu îl mire nimic. – Ascuțitorie, geamuri, oglinzi, rame, tablouri, acvarii… clămpăni domnul Fekete… faceți toate astea? – Da, facem. – Excelent, excelent, spuse Fekete. O oglindă m-ar interesa. – Sigur, spuneți. Aveți dimensiunile? O tai pe loc sau veniți după ea mai târziu? Doriți și ramă? – Ei bine, vedeți dumneavoastră, mă interesează o oglindă, de fapt, chiar mai multe, dacă aveți ce mă interesează. – Spuneți, domnu’ Fekete, ce vă interesează? – Ce mă interesează pe mine, s-ar putea să aveți dumneavoastră. – Spuneți… – Oglinzile vechi, mă interesează pe mine, spuse bărbatul în frac tocând leneș cuvintele, ca între două bucăți de lemn uscat. – Vechi? Cât de vechi? Avem aicea, uitați, oglinzi salvate din case vechi… – Vechi? Cât de vechi? întrebă Fekete cu o urmă de speranță. – 35-40, chiar și 50 de ani, răspunse glăserul. – A, atât de vechi, spuse dezamăgit bărbatul în negru. Dar, oare, mai vechi/ Mai vechi de atât? – Mai vechi de atât? Cam cât de vechi? – Știți, vechi, cam de pe vremuri, de pe timpul palatelor. Meșterul glăser îl țintui cu privirea pe bărbatul în frac. – Domnu’ Fekete, păi de ce nu spuneți așa? Am avut. – Ați avut? De când? De unde? – De la vechiul palat, de-aici, din centru. – Da, da, o clădire de vârstă respectabilă. – Când noul proprietar a transformat-o în spațiu de co-working a renunțat la oglinzile alea mari, opulente. Nu se potriveau cu tinerii ăștia cu calculatoarele. Și cu design-ul nou, cum îi zice, minimalist. – Exact, nu se potriveau cu lumea nouă, murmură domnul Fekete și ochii mici aproape dispărură sub sprâncenele stufoase. – Da, a fost palat, mai apoi restaurant, club al elitelor înainte de Marele Război, pe urmă iar restaurant, cu grădină de vară și abia acu, de vreo cinșpe ani, de când l-au preluat corporatiștii, s-a renunțat la oglinzi. – Cincisprezece ani, spuneți? întrebă bărbatul cu glasul său clămpănit, care ieșea sacadat de sub nasul impunător. – Da, cam cinșpe. Fekete își puse bărbia în piept, închise ochii mici și păru să se gândească îndelung la ceva. – Știu că au trecut niște ani de atunci, dar chiar nu mai aveți nicio oglindă de atunci? Aș putea reveni. Sau pot să vă ajut să căutați. Meșterul glăser îl privi din cap până-n picioare pe bărbatul în frac, cu pantofi de lac, mănuși și joben și murmură: – Nu, nu-i nevoie să mă ajutați. Că știu că nu mai am. – Măcar un ciob… spuse cu vocea seacă Fekete. Glăserul în privi pieziș: – Un ciob… – Da, măcar… un ciob… Vă pot ajuta. Meșterul glăser îl mai privi o dată lung, dintr-o parte, se uită mai apoi la ceas, care arăta ora 15 și spuse: – Nu garantez nimic. Și la patru închid. – Nicio problemă, spuse însuflețit Fekete și parcă pentru prima dată de când venise, privi cu adevărat în jur. Atelierul părea căptușit cu un labirint de rafturi înguste, un fagure de lemn în care erau adăpostite foile mari de sticlă, oglinzile mate și ramele care își așteptau rândul. Într-un colț stăteau înghesuite menghina, o ghilotină grea pentru tăiat rame în unghi și un aparat de lipit cu cositor, în timp ce pe masa uriașă de lucru, îmbrăcată în pâslă verde care amortiza orice șoc, se aflau la îndemână o ruletă metalică, echerul masiv de sticlărie și pistolul de bătut cuie flexibile; doar diamantele de tăiat sticla, uneltele cele mai de preț, stăteau ferite, rânduite frumos în sertarul de sub blat. Cei doi bărbați, aproape de aceeași statură, unul în halatul albastru denim, altul în fracul negru catifea, începură să caute meticulos printre rafturile de pe peretele din spate, unde se aflau cele mai vechi mărunțișuri: resturi de sticlă de diverse mărimi, bune de transformat în oglinzi sau geamuri fantezie. – Credeți că ar fi putut fi vorba de oglinzi venețiene? întrebă Fekete. – Din câte-am auzit, au fost transportate pe apă iar apoi în care cu fân trase de boi cu mers legănat, așa se vorbește. Nu știu, poate sunt doar legende. Așa se zice, că erau venețiene. – Și ce s-a întâmplat cu ele, cu cele pe care le-ați avut aici? – Am avut trei bucăți: două erau ciobite, a treia crăpată. Știți ce se spune despre oglinzile sparte, că aduc ghinion… Dar astea aveau altceva, o adâncime ciudată. Amalgamul se mătuise din loc în loc, lăsând pete oarbe, însă acolo unde înflorise frumos, parcă zăreai ceva dincolo. Nu știu… parcă cineva dinăuntru te pândea, te urmărea. Oricum, lumea a început să vorbească, să spună că-s bântuite, blestemate. Toți ștabii mari, care și-au luat oglinzi de la palat și și-au dus acasă, au început să pățească te și miri ce. Iar într-o dimineață, când am sosit la atelier, am găsit ușa doar apropiată, semn că intrase cineva peste noapte. Venețienele erau făcute praf. Parcă le-ar fi izbit cu ciocanul. Le-am adunat cu fărașul și le-am pus uite în lada asta unde adun gunoiul. Și când a venit salubrizarea gata a fost, le-a dus. Cu greu a scăpat un ciob, așa ca o gheară de pasăre care încă mai prindea lumina cumva albastră. Da, cred că mai e pe aici pe undeva. – O lumină selenară… clămpăni înfiorat Fekete. Meșterul glăser se opri din scotocit și căută ochii bărbatului în negru, mici, adânciți în orbite, încercând să ghicească ce se ascundea în spatele lor. Observă că, în ciuda căldurii sufocante, acesta nu avea nici măcar o broboană de sudoare. Nu părea afectat în vreun fel; rămânea de o eleganță desăvârșită în fracul său, atât de nepotrivit cu activitatea, cu locul și timpul în care se aflau. – Un ciob de lună, murmură înfrigurat Fekete și întinse mâna înmănușată înspre bucata tăioasă ce se ivea, curbată, dintre multe alte nimicuri sclipitoare. Deodată tresări, strânse din dinți și murmură: Sangue di Dio! Pe dosul unui ciob de oglindă, ceva ca o lacrimă începu să se prelingă. Sunt lacrimae rerum et mentem mortalia tangunt, murmură el. Graba, poate și oboseala, îl făcură să se taie. Scoase mănușa care începuse să se coloreze în roșu aprins. Glăserul observă mâna uscățivă, descărnată, cu unghii lungi ca niște gheare. Tăietura asta era încă una care se adăuga multelor cicatrici de pe mâna roșie-violacee care, în ciuda sângelui picurând, se întinse să apuce ciobul. Se întinse cu sete, remarcă meșterul glăser. Din amalgamul viu de pe spatele bucății de oglindă, o picătură argintie de mercur începu să se prelingă, chemată parcă de un prieten vechi. În clipa în care Fekete atinse ciobul de oglindă venețiană, sângele său întunecat și gros se uni cu sângele de mercur sclipitor al oglinzii. Se întunecă, de parcă un nor uriaș sau chiar luna însăși ar fi trecut peste soare. Meșterul glăser privi neliniștit înspre strada încremenită în întuneric după care își întoarse privirea spre domnu’ l Fekete. Dar nu îl mai văzu. Scoase lanterna din buzunar și se uită împrejur fără să îl zărească. Încet, încet, întunericul se împrăștia dar Fekete nu era nicăieri. Fasciculul de lumină al lanternei căzu peste ciobul ca o gheară de pasăre. Glăserul îl ridică cu grijă. În profunzimile lui, sub o lună albastră, mare, o superlună, cum ar spune astrologii, curgea molcom un râu în ale cărui ape o barză neagră, cu capul dat pe spate, clămpănea scăldată în lumina selenară. – Solve metus; feret haec aliquam tibi fama salutem, murmură meșterul glăser.