(fragment)
Telu sta pe prispa casei, pe care o femeie de suflet, din sat, le-o pusese la dispoziție celor doi bătrâni, fără să le perceapă chirie, ca aceștia să aibă unde să locuiască, după ce fiul lor, Humbri, alcoolic nerecunoscător, le vânduse cocioaba, pe care chiar mamă-sa, o trecuse pe numele lui…
Telu privea oamenii care treceau pe uliță: își pusese ochelarii și spera să vadă măcar una din rudele lui, să vină azi, de ziua lui de naștere, care coincidea și cu Sfântul Ion… Dar, nici Miruna, fiica lui din prima căsătorie, nici Kekei, ginerele, nici nepoții, Mihăiță și Ionuț nu apăreau… Kekei era supărat că, în loc să plece bătrânii la Humbri, fiul Martei, „boschetarul“, rămăseseră aici „să cadă pe capul lui să-i îngroape!“
Azi, Telu se simțea mai pustiit și mai singur decât în celelalte zile… O întreba mereu pe Marta:
– Babo, nici măcar n-au sunat? Lui Ionuț i-am cumpărat și telefon…
– Mai dă-i dracu’ de handicapați! Vin numai când primești pensia!…
– Nici eu n-o să le mai răspund, nici în ziua în care primesc pensia!… spunea Telu, îndurerat.
Când împlinești 70 de ani, nu-ți mai deschide nimeni ușa! gândea Telu, care spuse:
– Latri ca o cățea turbată, babo! Intenționat, ca mă amărăști și de ziua mea!…
– Un c.. de ziua ta!! zbieră baba, furioasă, oțărâtă și isterică.
Telu își aducea aminte că într-un an, de Sf. Ion i-a spus bătrânei că nimeni, niciodată de când trăiește el, nu i-a făcut un tort de ziua lui! Nici prima nevastă, nici ea, Marta, nici copiii, nici nepoții… Dar, atunci, baba, în râs, i-a făcut o mămăligă mare, și i-a trântit-o pe cârpător:
„Ăsta e tortul tău! Mănâncă-l cu ceapă și fasole!“
Atunci, Telu și-a ascuns o schismă de tristețe, poate și lacrimile. Dar n-a spus nimic!
Baba– veninoasă! Nu-i suferă pe cei din neamul lui Telu! Zice că „i-au făcut farmece, i-au trimis argint viu, au îmbolnăvit-o!“ De fapt, aceștia erau supărați pe ea, deoarece Telu, după ce-și vânduse apartamentul din Tulcea, nu-și cumpărase nicio casă ieftină în Deltă, așa cum fusese înțelegerea, și asta din pricina babei!…
Despre Marta, se spunea că ar fi „ținut nelegitim o sută de bărbați“, pe Telu luându-l la bătrânețe, la menopauză, „când se mai potolise“. (Lumea, pentru o mai ușoară exprimare, rotunjise cifra de 38, câți bărbați inventariase o soră a Martei, la o sută…!) Marta fusese o femeie hormonală, o „zdrahoancă“ ce ajunsese în tinerețe la 130 kilograme în momentele ei de glorie, când găsea câte un bărbat înstărit, cu podul plin de cârnați afrumați, șuncă și slănină, dar care slăbea când se despărțea, în momentele ei grele, precum o cămilă care străbătuse un deșert, după ce consumase grăsimea din cocoașă, până se mărita din nou, găsind o altă oază!) O doctoriță, privind-o prin ecograf, la o vârstă înaintată a Martăi, a exclamat: „Mi-aș fi dorit și eu să am așa ovare!“ […]
De ziua lui, când împlinea 70 de ani, Telu cumpărase o sticlă cu vin și un pet de bere, de 2,5 litri, mai precis le luase „pe caiet“ de la magazinul sătesc, urmând să le plătească „la pensie“, ca să-i cinstească pe eventualii „musafiri“ care nu mai veneau, tocmai când „schimba prefixul“…
Telu își pusese ochelarii anume, și se hlizea ca să distingă mai bine oamenii de pe stradă, să vadă dacă venea „să-l felicite“ vreuna dintre rubedenii…
Totuși, astăzi, de Sfântul Ion, care era și ziua lui de naștere, Telu se simțea foarte dezamăgit că se apropia asfințitul de când aștepta, și nimeni nu-i calcă pragul!…
Dar, chiar atunci, în amurg, s-a întâmplat un miracol: după două luni de când calul lui, Harap, n-a venit acasă, hălăduind prin baltă, după iarba nouă, fragedă, chiar azi l-a auzit cum bătea din copite la poatră și necheza!…
Telu, tresărind, a simțit că-i țâșnește tot sângele din vine, de bucurie, că noaptea sufletului său, deodată s-a făcut dimineață și răsărea soarele, chiar dacă apunea, că, parcă ar fi înviat din morți! A alergat într-un suflet la poartă, fericit, să-i deschidă! El a început să-l îmbrățișeze și să plângă de bucurie în coama calului. Dar și calul „a început să-l sărute pe față cu buzele lui mari și băloase“! Omul l-a chemat în bătătură, i-a dăruit o bucată din pâinea caldă pe care o scosese baba din cuptor! L-a și adăpat din căldarea din care beau și ei apă, deoarece „calul e ca și omul! înțelege tot, numai că nu vorbește!“ Iar stăpânul îl tot mângâia pentru că, iată, printr-o minune, chiar de ziua lui, unicul prieten care-i mai rămăsese pe lume, Harap, a venit din Pădurea Letea, tocmai azi, când el împlinea 70 de ani, anume „ca să-l felicite“! Omul îl țesălă îndelung, îi curăță copitele, ba le și vopsi cu cremă de ghete… Îl servi și cu bere, așa cum făcea de câte ori se ducea la cârciumă, iar calul îl aștepta răbdător, ceasuri întregi, în același loc, oricât ar fi stat el înăuntru, iar dacă bătrânul se îmbăta și se prăbușea în coșul căruței, Harap, îl aducea acasă, unde se oprea și necheza în poartă! Marta ieșea și-i blestema pe amândoi, apoi îl ajuta cu greu pe bătrân să intre în cocioabă, „în patru labe, beat ca un porc!“, văitânsu-se că are dureri de spate din pricina lui!
Dar azi, de fericire, pentru că venise Harap acasă chiar de ziua lui, Telu a intrat în coșmelie, la babă și i-a promis că „o să facă pe dracu-n patru“, o să se împrumute dacă nu are, ca să o lase să se ducă și anul acesta la soră-sa, Tudora, ca să nu se mai plângă mereu că „stă ca la pușcărie“ în izolarea Deltei și că „i s-a stricat și televizorul, iar ăia de la pârnaie au măcar televizor!…“ Baba, s-a înecat de bucurie, l-a luat în brațe și l-a pupat și a început îndată, deși se însera, să pregătească „plăcinte dobrogene, de ziua lui, pentru el și pentru cal!“
Acum, Telu sta pe prispă, sub lună, cu petul de bere, din care-i dăduse să guste și lui Harap, și privea calul pe care-l lăsase liber prin grădină. Acesta mânca din porumbii de lapte sau din morcovii pe care-i smulgea cu dinții din pământ, dar stăpânul nu-l lăsă să se înfrupte mult timp, de teamă să nu aibă colici ori să facă diaree! După ce Harap se ospătă cum se cuvine, fără să întreacă măsura, Telu îl priponi în fâneață.
Telu mai trăgea câte-o dușcă din petul cu bere, care era pe sfârșite, și-și aducea aminte!… Tatăl lui vitreg, pe la 3-4 dimineața îl împungea cu un bici în tălpi: „Hai, scoală, scoală!“ și îl trimitea cu noaptea-n cap ca să păzească caii, să-i pască în pădure, dar să nu-i scape în porumbiștea oamenilor… De multe ori, vara, dormea chiar în pădure, cu caii! Punea mâinile pe doi dintre ei– dacă aceștia se mișcau, se trezea numaidecât, deoarece asta însemna că și ceilalți se depărtează înspre porumbi… Avea 7-8 ani. Dar, de la cinci ani, tatăl lui îl învățase să pună potcoave, să le fixeze cu caielele… Aici, în Deltă, la nisip, nu era nevoie să-i potcovească… Acum Telu spune: „Copiii de azi dorm în paturi până dimineața și tot nu sunt mulțumiți!“ Telu mânca melci copți la foc, în pădure, pe care îi scotea din cochilie cu un bețigaș. De frica animalelor– șacali, mistreți, fiind singur, făcea întotdeauna câte un foc alături de el…
Mai târziu, Telu a lucrat ca grăjdar ori căruțaș– căra oamenii cu căruța, zilnic, la C. A. P și-i aducea seara înapoi… A fost chiar și „brigadier, șef de echipă, avea șapte oameni sub ordine!“.
Iar acum, la bătrânețe, primea o „pensie minimă“ cu care trăiau și el și baba…
Mai trăgînd câte o dușcă, pe prispă, Telu își aduse aminte de Harap și de viața acestuia…
Calul fusese prins cu greu în Pădurea Letea, cu lațuri, dintre „caii slbatici“, de oameni călări. (De fapt, așa zișii „cai sălbatici“ erau doar un „brand“ pentru turiști, căci în pădure n-a existat niciodată fiziocnomia specifică a cailor sălbatici! Erau, de fapt, cai domestici cărora oamenii le dăduseră drumul cu anii să pască în pădure și care „se sălbăticiseră“. Acum se revenise la sintagma, mai aproape de adevăr, de „cai liberi!“)
Așadar, după ce Harap fusese capturat de oamenii călare și mai mult târât în sat cu niște funii legate de un tractor, Harap stătuse legat de un copac trei zile, timp în care i se dăduse fân, apă, ovăz… După ce se mai îmblânzise, atâta cât permitea omului să pună mâna pe el, Harap fusese înhămat la o căruță, în urma căreia târa o tulpină groasă de stejar. După ce se opintise așa câteva zile, i se legase în urma căruței numai o buturugă; apoi trăgea doar căruța cu căruțașul care-l strunea ușor cu biciul și cu vorba. Calul era hrănit nu numai cu fân și cereale, dar i se dădea și câte o bucată de zahăr, când era ascultător…
Dar, ca să poată încăleca omul pe el, a fost nevoie ca, mai întâi, să fie legat bine de un copac, iar un al doilea om să-l dezlege când călărețul era sus în șa. Atunci Harap sărea în două picioare și necheza. Omul trebuia să se țină scai de el ca să nu-l trântească la pământ sau chiar să-l loovească cu copitele! Omul mergea călare două-trei zile până când animalul se învăța cu stăpânul său și-i devenea credincios și prieten![…]
Telu își mai aducea aminte de o întâmplare ciudată. După ce își vânduse apartamentul de la oraș, în înțelegere cu baba, se hotărâseră să se mute în mijlocul Deltei, unde viața era mai ușoară– peștele ieftin, locuințele de asemenea! Marta îl purtase prin sat, pe la diferite case de vânzare, dar stăruise că „în aia au murit morți, care se întorc strigoi, în cealaltă s-au întâmlat crime, în alta au trăit numai curve și bețivi!“ etc. Niciuna nu era bună! Așadar, mai bine să investească banii și să refacă acea cocioabă „trăsnită de Sf. Nicolae ca să ucidă drăcuștenii ce dăinuiau din vechime acolo!“, cum spuneau sătenii. Moștenire a Martei de la primul ei bărbat, legitim, pe care mai apoi o trecuse pe numele lui Humbri, feciorul ei, făcut cu Ștefan. Asta ca, toată investiția să rămână cumva Auritului– lui„ Zoloto“, lui Humbri! Acesta, mult mai târziu, nu pregetase să vândă cocioaba, lăsându-i pe bătrâni pe drumuri înainte de moarte, deși Marta se rugase de el ca „să-i lase întâi să moară!“ Dar el o vânduse cu bătrânii vii în ea! Aadar, Telu „se alesese cu nimic!“ din banii de pe apartament, fiind om bun, dar ușor retardat, pe care baba, împreună cu fiu-său l-a „manevrat“ întreaga viață cum au vrut! Indurerat, Telu a stăruit din răsputeri ca, măcar calul, Harap, să fie în proprietatea lui! S-a dus la primărie și a vorbit cu agentul agricol. Acesta i-a spus să vină cu Harap ca să-l treacă pe numele lui! Dar, așa cum l-a convins Marta, calul era fermecat și încăpățânat ca un catâr, și nu voia în ruptul capului să fie trecut în proprietatealui Telu! Totuși, Telu l-a înhămat și a plcat cu el spre primărie… Dar, ca un făcut, Harap parcă turbase, sărea în două picioare, gata să-l răstoarne pe Telu, de parcă simțea un duh necurat prin apropiere sau era speriat de streche, ori poate că, chiar nu voia să fie trecut pe numele lui Telu!… Eu râdeam când Marta povestea toate acestea, fiind și Telu de față, și l-am întrebat dacă întâmplarea fusese adevărată! Telu, serios, spusese că așa a fost, abia scăpase cu viață! Telu nu a înțeles niciodată această „taină“, aceste gânduri ascunse ale prietenului său de suflet, Harap! Deși, unii susțineau că Humbri ar fi introdus „ciușcă în curu calului“ ca acesta să fie agitat și să refuze categoric să fie trecut în registrul agricol în proprietatea lui Telu…
Dar, înainte de a fi castrat și de a căpăta acea „boalfă“, Harap, când simțea de la mare distanță câte o „fată“, necheza de la un kilometru și o lua într-acolo în mare goană, cu căruță cu tot, înspre acea iapă, fiind gata să-l răstoarne pe Telu! Atunci, Harap avusese și un mânz, de fapt, o mânză, „Narcisa“! Dar, nici acesta n-a avut parte de fericire!…
Telu o vânduse unor „tuciurii“ din satul vecin. Aceasta se dovedise stearpă, după ce și pe ea o munciseră noii stăpâni de-și rupsese prapurii. Se pomeniseră cu Narcisa, împiedicată și la picioarele din față și la cele din spate, la poarta lor, nechezând jalnic, după ce mersese așa șapte kilometri! Telu văzuse răni și urme de lanț pe spatele acesteia! După ce o dezlegase, o hrănise și o adăpase, trimisese vorbă noilor satăpâni să vină să o ia! Apăruse o „pirandă“ ochioasă, tânără, cu un bici. Aceasta încălecase de îndată pe Narcisa, plesnind-o cu biciușca! Lui Telu îi părea rău că o dăduse pe un sac de știucă și trei milioane de lei vechi– aproape degeaba! Căci stăpânii ei erau nemiloși! Îl acuzaseră pe Telu că „îi păcălise“, deoarece „era stearpă!“
Apoi se zvonise că Narcisa murise, dar alții spuseseră că „o tăiaseră tuciurii și o haliseră“ fiind iarnă grea!
Telu fusese meru legat sufletește de Harap! Când se îmbolnăvea Telu, se îmbolnăvea și calul, sta pe jos și se zvârcolea, nu se ridica în picioare nici să pască!
De aceea, faptul că Harap a apărut la poarta lor, azi, de ziua lui, bătând din copite și nechezând, sărutându-l, adică „felicitându-l“, cum spunea el, asta era, pentru el, un semn ceresc, o minune dumnezeiască ce îi alungase toată singurătatea și tristețea pe care le resimțise în legătură cu rudele lui–copii, nepoți, ginere, care nu veniseră să-l viziteze nici măcar acum! Ba, chiar și baba a ieșit, petrecându-și brațele în jurul gâtului lui Harap, peste coamă, fericită că, în această zi, moșu îi dăduse dezlegare, adică „permisie“ să scape câteva zile din „pușcărie“ și să-și mai vadă încă o dată rubedeniile… Și totuși, dacă acest cal binefăcător i-a schimbat total starea sufletească lui Telu, Marta se gândea că și pentru ea poate să fie o binefacere, în sensul că s-ar putea să-i schimbe și ei soarta, adică s-o trimită pe „ultimul drum“ ca s-o îngroape Tudora, care e înstărită, așa cum și-a dorit ea mereu! Căci aici, în sat, moșu era înglodat în datorii și lumea va sări în ajutorul lui, așa cum era obiceiul în cazul oamenilor săraci lipiți pământului, dar va fi „bârfită“ și înmormântară cu umilință, numai din pomenile altora…
Căci, de multe ori se gândise bătrâna: „Când îmi voi simți sfârșitul, ca elefantul, voi merge la Tudora… Nu mă va trimite ea înapoi, în Deltă, moartă, să fiu îngropată acolo! Ci voi fi și eu lângă mama și lângă tata, în cimitir, pe lumea cealaltă…“
Dacă se va-ntâmpla așa, Marta „va scăpa din detenția pe viață“ la bătrânețe, din mijlocul Deltei, și se va „libera“, în sfârșit!… Căci ea știa că de mulți ani îi crescuse o „gâlmă“ la stomac, cât un cartof, pe care o simțea necontenit, zi și noapte… Iar ea simțea că nu se mai întoarce niciodată, că aceasta era ultima ei plimbare și că „îl va scăpa și pe moșu de-o cheltuială“…“