Nu e vorba de romanța cu același nume. Nici de o poveste romanțată. S-a întâmplat cu adevărat. Chiar a venit. Mi s-a spus că scriu prea des despre părinții mei. Despre mama, îndeosebi. Că mă folosesc de poezie pentru a-mi pune copilăria să dea ochii cu copilăria ei, luându-se apoi de mână și pornind împreună spre copilăria bunicilor, după care mai departe, spre copilăriile celor de dinaintea lor, formând un șir lung de copilării, rude între ele, până aproape de începutul lumii.
Nu ascund că m-am gândit mereu cum ar fi să fiu măcar pentru o zi, sau doar pentru un ceas, sau numai pentru o clipă, de aceeași vârstă cu mama, pentru ca, anul acesta, la un sfert de veac de când trăim în lumi diferite, să descopăr îngrozit că sunt cu doi ani mai bătrân decât ea! Din vina vieții mele, care nu s-a oprit la vârsta la care s-a oprit viața ei, continuând să meargă înainte. Măcar de-ar fi mers și viața mamei înapoi, ca s-o pot vedea când era copil.
Nu mai speram să mi se împlinească vreodată această dorință. Și aseară, ca o îndulcire a tristeții pricinuite de plecarea berzelor, luând și vara cu ele, s-a petrecut minunea pe care n-o mai așteptam. A venit mama! Mama-copil! În seara dinaintea celei în care scriu.
Și n-a venit singură, ci cu părinții săi și ceilalți copii ai acestora, mai puțin cel mai mic dintre ei, care avea să se nască abia peste șase ani, imediat după încheierea celui de-al doilea război mondial, la care bărbatul din poză urma sa participe cu arma în mână, ca simplu soldat, pe toată durata lui. Sau duruta? Pentru că i-a durut, și pe el, și pe femeia de alături, războiul acesta, ca pe toți cei aflați în situația lor.
Am primit poza de la o verișoară, ce s-a născut și a copilărit în casa unde se găsea, dar fără să știe nimic despre ea, așa cum n-am știut nici eu, care am dormit de nenumărate ori sub acoperișul bunicilor materni. Știam toți pereții pe dinafară. Puteam să recit pozele de pe ei cu ochii închiși. Pe cea cu mama-copil n-am văzut-o niciodată. Ar fi fost bine să stea ascunsă în memoria unuia dintre cei din casă. I-aș fi luat în mod sigur urma. A apărut însă din senin, căzând, prin mijlocirea verișoarei mele, care încă se mai miră de întâmplare, așa cum mă mir și eu, rugându-mi inima să-și șteargă lacrimile cu batista, ca să nu se observe că plânge, chit că o face de drag, din vara anului 1940, în ultima zi a verii de anul acesta, dacă n-o fi căzut cumva din cer, o ploaie de bucurie sub forma unei fotografii vechi, în care o fetiță de șapte ani nu știe că va începe războiul curând, așa cum nu știa nici tatăl ei nimic despre celălalt mare război, primul în ordine cronologică, ce tocmai stătea să înceapă, când tot șapte ani avea și el. Cei șapte ani de acasă ai războaielor mondiale! Doar că anii bunicului meu și ai mamei, cea mai mare dintre cele patru fete ale lui, una nenăscută încă.
Cum să nu-ți vină să intri într-o astfel de poză? În mod normal, n-ai avea cum, dar și dacă ai avea, ți-ar fi cu neputință să încapi. Nu însă și atunci când o fetiță desculță, care e mama ta, despre care începuseși să crezi că n-a fost copil niciodată, altminteri n-ai fi avut ocazia nenorocită s-o vezi murind, cade cu toți ai ei din trecut în prezentul tău, ca să-ți arate c-a fost și că mai este. D-asta a și străbătut poza aproape un veac de uitare, să vă puteți întâlni.
O să creadă însă ea că ești fiul ei, când o să te vadă atât de bătrân? Mai bătrân decât toți cei din poză. E nevoie de anii bunicului și bunicii, puși la un loc, plus cei ai copiilor ținuți în brațe, ca să se ajungă la vârsta mea de acum. Exceptând-o pe mama și pe fratele său, desculț și el, își pot ascunde vârstele în vârsta mea toți cei din poză.
Înainte să pun pasul înăuntru, e bine să mă interesez unde e făcută poza. Îmi spune chiar ea, spatele ei, mai exact, pe care e trecut numele fotografului: Leonar. Pozar de bâlci! Bâlciul de Rusalii de la Alexandria. Ce păcat că n-a încăput și căruța cu care au venit la bâlci în poză. Sau măcar caii. Ori călușeii în care nu s-a dat niciunul dintre cei mici. Aflu asta de la tristețea de pe fețele lor. Și de la nodul strâns al batistei în care ține bunica banii.
Să nu spui că nu mă cunoști, îi zic mamei. Nu te cunosc, îmi răspunde ea. Ai dreptate, clatin abătut din cap. O să mă porți abia peste șaisprezece ani în burtă. Mamei îi vine să râdă, dar își aduce aminte că nu știe cum, și-și lasă rușinată ochii în pământ.
Mai trist decât faptul c-o să înceapă războiul curând, e că tu n-o să înveți să citești și să scrii niciodată. Pentru că va trebui să rămâi cu Aritina și Vica, surorile tale mai mici, acasă. Și apoi cui îi mai arde în vreme de război de mers la școală?
Gheorghe, bunicul meu, se uită cu blândețe la mine: Despre ce război vorbești?
Despre cel în care o să lupți dumneata patru ani încheiați, fără ca în tot acest timp să te întorci o zi acasă, îi spun. Dar o să ai mai mult noroc decât Mieluș, cumnatul dumitale. L-am văzut într-una din pozele de pe pereți călare pe calul cu care o să sară în aer. Se va alege praful de amândoi!
Tocmai nechează un cal în apropiere, altul decât cel ce va călca pe mina care-i va aduce pieirea. Și lui, și sergentului chipeș din șa. Bunica Nicula nu vă vrea să mă creadă. Oftează totuși adânc și-o strânge pe fata cea mică mai cu putere la pieptul său. Biata Vica! Dacă ar ști ea câte bătăi va încasa de la bărbatu-so și de la socri, s-ar strădui să rămână pentru tot restul vieții mică. Dar cum să-i spui unui copil de numai un an ce soartă îl așteaptă? Cum să-i zici de nopțile geroase de iarnă în care va alerga prin zăpadă desculță, de la casa barbatului – cine te-a pus Vico, zi cine, să te măriți în același sat cu mama?, până la casa Oiței, sora mai mare, bătându-i în geam și rugându-o s-o primească înăuntru? Iar bărbatul acesteia să se uite urât. Iar a venit sor-ta! Unde s-o mai culcăm și pe ea? Avem doar odaia asta încălzită și un singur pat, în care dormim noi doi și copilul. Adică eu, cam de vârsta ta pe atunci, mamă! Dar voi nu știți încă nimic. Vă bucurați c-ați fost aduse la bâlci, deși nu v-ați dat deloc în călușei și n-ați mâncat nici turtă dulce. E bun și privitul. Când banii sunt puțini, poate să țină chiar de foame! Lasă, bombăne de sub baticul ei negru bunica, c-au început dudele să se coacă. Sunt mai dulci ca turta dulce. O să puteți mânca pe săturate.
Anafura și grijania…, rostește bărbatul în gând. N-ai pic de milă față de fetele astea. Li s-au strepezit ochii de la râmnitul bunătăților de pe tarabe!
Florea îi aude gândurile și sare în apărarea maică-sii, spunând: Păi dar! Noi n-avem cu ce ne încălța și ele…
Ele sunt mama și surorile sale.
Stau aici lângă sobă, Vasile! Când se crapă de ziuă, o iau îndărăt spre casă, încearcă Vica să-l liniștească pe tata.
Mi-ar trebui zeci de mâini ca să număr pe degetele de la ele toate nopțile petrecute de Vica lângă soba din casa noastră. Cum să-i spun că ea o să moară prima? Că bătăile încasate în tinerețe de la damblagiul de Stăncuș și de la maică-sa, Rada, o vor ajunge din urmă? Ca și alergatul cu tălpile goale, de nenumărate ori, prin viscol și prin ploaie. Și au ajuns-o, scurtându-i, înainte de a împlini șaizeci de ani, viața.
Florea i-o va lua însă înainte, murind mai tânăr decât ea. Poate c-ar trebui să-l întreb pe bunicul ce e cu obiceiul ăsta al neamului lor de a pleca de pe lumea acesta de tineri?
Dar o astfel de întrebare s-ar potrivi ca nuca în perete cu apropiata lui plecare la război.
Ia mai lasă-ne și tu în pace, îl aud pe tatăl verișoarei ce mi-a trimis poza în care mă aflu. Suntem și așa destul de necăjiți. Ai mai venit și tu să pui paie pe foc!
Eu am venit s-o cunosc pe mama. Pe mama-copil. S-o rog să-mi ierte nesăbuința de a o întrece într-o zi în vârstă. Să-i spun că ziua aceea a și trecut.
Știi, mamă, știi, bunicule, știi, bunico, știi, unchiule Florea, știi, mătușă Aritina, și tu, Vico, că așa ți-am zis mereu, pe nume, îmi vine să intru în pământ de rușine că am ajuns atât de târziu la voi. La voi, cei din poza aceasta, făcută într-o zi de început de vară și chiar de început de viață, la bâlciul din Alexandria. Să fi venit mai devreme, atunci când eram eu însumi copil, adică, sunt sigur că ne puteam convinge copilăriile să se țină de mână, ducându-se așa înapoi, spre alte copilării rude cu ele, până departe, în copilăria lumii și a timpului. A timpului, mai ales, care, copil fiind, l-am fi înduplecat, poate, să curgă altfel. Și chiar să stea uneori pe loc. Ca în fotografia aceasta, în care tăceți cu toții.
Uite, ies puțin din poză, dar mă întorc repede cu câteva salbe de turtă dulce și cu o grămadă de alviță. În primul rând pentru tine, mamă. Și o să ne dăm, îți promit, și-n călușei!