Alexi Kastor, protagonistul celui mai recent roman al lui Ștefan Melancu, Ithaca, mon amour (Editura Junimea, 2026), scrie și își citește viața pe măsură ce profesorul de literatură comentează, la cursurile sale de la universitățile din Silvania și Jiul de Târg, opera lui Homer, cu Ulise din Odiseea, dar și cu Ulysses al lui James Joyce; tot aici se regăsește titlul cărții înseși, într-un univers cu apăsate mărci kafkiene, o „deconstrucție dinspre Ithaca, mon amour a mereu doritei regăsiri de sine înspre un Dublin de mon jour, continuu risipitor al ființei“. Mai mult încă, Calipso și Molly de la Homer și Joyce pre-figurează femeile din irealitatea imediată a lui Alexi Kastor, pe calea „propusă de K.“, Alia și Im din Silvania, Ur din Albia, un ținut vecin cu Vladia lui Eugen Uricaru, Iacinta și Bi din Jiul de Târg, locul exilului ales de Alexi, care figurează geografia specială a spațiilor epice trecute din realitate în ficțiunea romanului: Templul, Casa Tauffer, Debarcaderul, Calea Romană, Casa Vera și Casa Mathias, acolo unde iubirile și întreaga existență stau sub semnul iraționalului, fantasmenlor subconștientului și mecanicii monologului interior.
„Sufletul meu merge odată cu mine, formă a formelor“, scrie Joyce în Ulise și reia autorul într-un motto inspirat al romanului său. Călătoria lui Alexi începe din teritoriul spațiului adamic, o lume edenică „de la început închipuită în irealul propriilor trăiri, însă devenită apoi însuși realul din visurile de iubire fără de început și fără de sfârșit“. Ca în Cartea Facerii, unde duhul plutea deasupra apelor, marea e „cuibul“ unde Ieronim primește scrisoarea de la Euthanasius, insula lor eminesciană fiind prototipul celorlalte spații epice, peștera-cuib unde Ulise al lui Homer trăiește povestea sa de dragoste cu Calipso, Albia, Silvania „de peste munți“ și Jiul de Târg, în care Alexi trăiește propriile experiențe erotice cu Ur, Alia și Im, Iacinta și Bi. Călătoria e una dintre metaforele obsedante ale cărții, din real în imaginar. Eminescian și homeric, personajul trece din realul derizoriu care vine din televizor („Știrile tv și imaginile perindate au ca subiect, pe mai toate programele, căderea guvernului și formarea unei noi coaliții. Discursuri sforăitoare și mai toate agramate (Ne conduc proștii!), balcanisme perpetue și ieftine; imagini filmate din unghiuri anume favorabile pentru privirile și fețele vorbitoare în gol“), din carcera cu rutina, amintirile și grobianismul lumii cu „celulele bolnave“ a lui Turu, Durog și Rupăn, cu fantoșe, păpușari și fantasma chipului indefinit cu „ochii spălăciți și gălbui, apoi urechile țuguiate, limba mov și grimasa sarcastică“ de pe pereții holului Marelui Consiliu din Silvania, un alt castel kafkian, prin lumea de hârtie și rețeaua densă a unui cod cultural foarte activ cuprins între cărți și nume celebre, de la Ovidiu, Pessoa, Lorca, Dostoievski, Steinhardt, Herta Müller, Kundera, Nietzsche, Heidegger, Sofocle și Saul Bellow, Sabato, până la propriile versuri spre o lume suspendată în ireal: Silvania, Jiul de Târg și Albia sunt asemeni Vladiei lui Eugen Uricaru, Balcaniei lui Fănuș Neagu, Metopolis-ului lui Ștefan Bănulescu ori Imperiului lui Tudor Dumitru Savu. Tot astfel, „frumoșii nebuni“ ai celor două mari orașe, Zara Rusnacul din Jiul de Târg și Miau-Miau din Silvania care își vizitează autorul, profesor universitar de literatură, în „redacția Apostrofului“.
„Călătoria e în ea însăși cu starea ta de acum, cred, și e doar drumul tău“, constată Iacinta în una dintre stufoasele și amplele sale convorbiri cu Alexi. Începută în Albia, călătoria lui Alexi care învață devreme că toate și toți se duc și descoperă salcia, un simbol însoțitor în Jiul de Târg, „scara până la cer“ și Odiseea lui Homer, pregătește propria odisee a personajului-narator prin coridoarele și labirinturile timpului și memoriei, pe drumurile Silvaniei, cu Im la Templu și la The King, cu Alia mereu la Casa Tauffer, rătăcirile în realitate doar pentru a căuta căutarea, cum scrie un poet de azi, tăind zilele în felii pe care, apoi, le explorează în detaliu, cu pericolul pierderii în ceea ce profesorul numește „era postumană sau post modernă“ și în noua deviză camilpetresciană „Câtă viață, atâta timp! Și cât timp, atât destin!“, la marginea lumii patibulare a lui Turu, Durog și Rupăn, dar și la marginea insulelor Ogigia a lui Homer și aceea a lui Euthanasius, în pustiul alb instalat în Jiul de Târg, asemeni celui al lui Ovidiu și câmpiei scitice de unde veneau toate pericolele, într-un real al irealului. În „gubernia“ din târgul Jiului, din Jiul de Târg și Silvania, personajul se așază în leagănul melancolic al timpului, în zariștea blagiană de la Debarcader, în lecturi și muzica unei generații, cu Ella Fitzgerald și John Lennon.
O temă importantă a cursului de literatură al lui Alexi Kastor este aceea care asociază călătoria cu exilul – „într-o buclă de timp cuprinzând Tristele lui Ovidiu și Ulise al lui Joyce“. De la Ulise „captiv în Ogigia“ la Calipso, Ieronim de pe insula lui Euthanasius, până la Ovidiu de la Pontul Euxin și N. Steinhardt, aflat într-un exil impus din afară „peste vrerea lui, forțat de un timp bolnav cronic, înghețat și așternut astfel peste o întreagă lume aflată la crepuscul“, personajul-narator se identifică într-un exil interior, departe de asprele atingeri ale unui real dușmănos, ale carcerii și figurilor ei lombrosiene, undeva, în Jiul de Târg, dincolo de sala Marelui Consiliu din Silvania și de biroul lui Turu de acolo, descoperind un model posibil în exilul Hertei Müller, într-o teleologie a exilului, punctată de versurile lui Ovidiu („De când pe-aceste țărmuri eu sunt pribeag, de trei ori / A înghețat și Istrul …“), cu o altă gramatică a vieții în pribegia din Târgul Amar, din străfundul căruia caută marginile lumii într-un mereu împovărat labirint al ființei: imaginea întreagă a pribegiei lui Alexi este o fotografie a protagonistului scriindu-și versurile exilului său lângă Iacinta și lângă salcia lui Ur. De altfel, salcia este o altă metaforă obsedantă în Ithaca, mon amour, asociată, cum se vede, cu părul femeii și mlădierea corpului său; aici, textul lui Ștefan Melancu intersectează orizontul mito-poetic românesc. „Începutul e aici, lângă salcie“, îi spune, peste ani, Ur, prima femeie a lui Alexi, purtând în sonoritatea numelui său o sugestie mitologică și îi arată Iacinta, într-o altă durată a existenței sale în exilul interior.
Ithaca, mon amour este unul dintre cele mai frumoase și acroșante romane care, de la Adela lui G. Ibrăileanu până astăzi, explorează erosul în cele mai fine pulsații ale subconștientului.