Având de gestionat un dificil topos, al plaiurilor teleormănene („Am venit pe lume ca să scriu Moromeții, dar mi-a luat-o altcineva înainte“, declara poetul într-un recent interviu în România literară), Ștefan Mitroi coboară, cu ajutorul poeziei, la esența telurică a omului și la potențialul ei transcendental; prilejul potrivit pentru o recapitulare a ceea ce a fost și ceea ce va fi, vorbind din perspectiva sau în numele zădărniciei umane, al vanității. Poetul contemplă excese și ipocrizii, este sever cu sine însuși, iar viziunile sale capătă uneori consistență prin himerele lui Mircia Dumitrescu, ce ilustrează acest volum ancestral.
Astfel, personaje recurente, într-un discurs oniric cu accente htonice, sunt mama, tata, bunicul, bunica, „femeia de care sunt îndrăgostit“, dar și îngerul (păzitor) și, mai ales, moartea, care asigură, în felul acesta, un continuum între lumi. Partener umanizat în aceste jocuri și întrevederi: Dumnezeu, în spirit neoarghezian, care se joacă și el „de-a v-ați ascunselea“; poetul, clamându-și singurătatea, își recunoaște inabilitatea de a se juca: „Mă dau bătut! Ieși de unde te-ai ascuns. Arată-te odată!“
Alte personaje, ce interacționează parabolic (omul de paie, omul de pâine sau călăul, temnicerii) sunt de fapt o cheie pentru poezia lui Ștefan Mitroi, o poezie de limbaj, în care poetul reformulează expresii și locuri comune, așa cum se întâmplă în Aruncatul în gol („Mă arunc în toate golurile pe care le văd. Îmi este milă de ele./ Simt nevoia să le umplu cu ceva/ și le umplu cu mine“), poezie care se plasează pe axa paradigmatică a expresiilor de felul „a avea/ a simți un gol (interior)“. În același fel se comportă și în poeme precum „Dacă mă nășteam“ („Ce bine era dacă mă nășteam/ pe lumea cealaltă./ Acum mă pregăteam/ să vin în aceasta/ și să rămân în ea/ până la sfârșitul veșniciei“), dovedindu-se un cultivator al paradoxului cu mize metaforice: „Noroc cu noi,/ zise orbul,/ că ne mulțumim cu întunericul,/ altminteri n-ar ajunge/ lumina zilei/ pentru toți“ (Lumina zilei) – respectiv „Înghețase până și timpul de la gerul/ ce fusese peste zi“ (În cădere).
Evenimentele zilei sunt, de asemenea, translate prin recursul la metaforă poetului: „Și începu un nou război./ Doamne, ce mult nu l-am așteptat!“, pentru ca totul să se întoarcă apocaliptic, iar oamenii, speră Dumnezeul-Trickster, se vor naște „direct în sicrie“. Locul predilect din care observă, trăiește și visează: „satul meu“, un sat generic, cu salcâmi, care sunt acum nu tăiați, ci „deșirați“, „întocmai cum deșira mama / flanele vechi“; de aici, toate ale poemului pot fi deșirate: fântânile, „apa din ciutură“, gardurile, poarta (Fire de dor). O expresie a eliberării, dar și o povară de tip existențial.
Dacă prin metaforă și prin jocuri de limbaj din sfera sarcasmului Ștefan Mitroi reușește să supraviețuiască, se poate întâmpla să fie și lipsit de soluții, atunci când constată, de pildă, că „în locul meu eram eu“; este o exprimare a disperării coșmarești, pe care poetul nu o mai stăpânește prin limbaj, apropiindu-se astfel de neoexpresionismul de tip Aurel Pantea sau Viorel Mureșan.
Iar motto-ul volumului explică dimensiunea paradoxal-transcenden tală a titlului și a situării generale: „Om de pământ,/ asta sunt!/ Rudă bună cu cerul,/ asemenea păsărilor, vântului, ploii…“
Așadar, mica istorie sau micul infern, al familiei, cum i-a spus la un moment dat un filozof, structurează poemul lui Ștefan Mitroi, dând coerență nu doar unui volum atent alcătuit, ci și unei definiții generale, biblice, a ființei de lut. Fără a fi scorțos, emfatic, poetul apelează la acea tradiție exhortativă medievală printr-un titlu tautologic, în care omul era numit direct „pământ“ (la Miron Costin apare forma de vocativ „păminte“).
Este convins că „Lumea în care trăim nu este întreagă,/ ci doar o fărâmă din lumea care a fost/ sau din cea care o să fie“ (Fărâme), ceea ce poate constitui și o definiție a poeziei, modalitate de observare a unui întreg indefinibil; plutind în vagul chiasmelor sau al altor retorisme, versul se desparte de multe ori de pur verbiaj – dar nu de fiecare dată.