Cărțile unui scriitor, chiar dacă aparțin unor genuri diferite, se comportă ca niște vase comunicante, se întregesc, fixează, consolidează indicii de identitate (tematică, stilistică), în final definesc un profil literar. Desigur, un autor rescrie, în cariera sa, aceeași carte în forme diferite.
După romanul În căutarea nefericirii, Ioana Drăgan publică În căutarea nefericirii, în continuare (Editura Tracus Arte, București, 2026), urmărind mai departe desfășurarea poveștii personajelor sale, „Gelu, un controlor CFR din Focșani, și Onni, un lucrător în industria forestieră din nordul înghețat al Finlandei“ (p. 5), în alți timpi, în alte condiții. Prietenia la distanță, prin intermediul Facebook-ului sau a Skype-ului, apoi vizitele reciproce îi apropie pe cei doi, îi fac să-și înțeleagă mai bine realitățile proprii atât de diferite, să-și împărtășească unul altuia frământările sufletești. Destinele lor se împletesc însă imprevizibil, transformându-le existența.
Onni o cunoaște pe fosta soție a lui Gelu, Mimi, pe care o ia cu el în Oulu, localitate din centrul Finlandei. Gelu, în schimb, suferă de singurătate, se interiorizează, devenind depresiv, se tratează de alcoolism, își neglijează munca. Mimi, numită și Emi, crazy woman, este o femeie frivolă, spontană, care îl fascinează cu șarmul ei pe bărbatul nordic, burlac, îndrăgostit, până atunci, de o himeră inaccesibilă, o fată din populația sami (laponă), din Ivalo. Situația creată părea, într-un fel, destul de penibilă, pentru că Onni se îndrăgostise orbește de fosta soție a prietenului său. Dar, aparențele par a fi înșelătoare: „Visul acela frumos din Focșani care îi amăgise pe amândoi. Pe fiecare altfel. Pe Mimi, cum că în Finlanda, împreună cu Onni, va uita de tot trecutul ei, de divorț, de salon și de grijle financiare, iar pe el, că, într-un final și-a găsit o parteneră, o iubită, și, de ce nu în fond, poate cândva chiar o soție adevărată.“ (p. 35). Curând, Mimi începe să se plictisească, vrea o schimbare, i se reactivează vechile obiceiuri: „Găbiță, ăștia nu fac petreceri, nu se distrează, nu se aude nici o muzică de nicăieri. Dacă vorbești mai tare, se uită urât la tine. […] Dacă văd ceva interesant cu potențial de lipeală, știu eu ce vrei tu… Îți dau de veste și vii încoa’! Să nu mai fiu doar eu, singură pe aici, și să le arătăm noi nefericiților de finlandezi cum trăiesc din plin românii!“ (p. 42), îi scrie unei prietene din țară. Mimi este o locvace, cu spirit întreprinzător, avidă de cumpărături, cheltuind cu ușurință, duplicitară. Devine preferata mamei lui Onni (despre care, ipocrită, îi mărturisește aceleiași cunoștințe: „E-o babetă sigur dusă cu pluta.“ – p. 61), care o susține să deschidă un salon de coafură, pentru care cumpără o căsuță (o mökki) în pădurea din apropiere.
Romanciera surprinde faptele mărunte, detaliate, legate de intimitatea familiei, de comunitatea restrânsă, recurgând la un realism de fiecare zi, convingător, expresiv. Sunt urmărite gândurile, sentimentele, comportamentele personajelor, în funcție de psihologia, de caracterul acestora. Iar, în cazul de față, diferențele sunt provocate și de culturile, de mentalitățile etnice specifice. Autoarea se dovedește o foarte bună cunoscătoare, o inițiată în realități finlandeze. Narațiunea se mută, când în Focșani, avându-l ca protagonist pe Gelu, când la Oulu, ocupându-se de Onni și Mimi.
Gelu își reface relația de cuplu, conviețuind cu Dana, contabilă la filiala CFR, care îl îngrijește cu devotament, stabilizându-l după momentele de depresie. Intrat într-un concediu medical prelungit, fusese repede uitat de colegi. Dacă viața conjugală cu Mimi a fost plină de neliniște, exasperantă, relația de după divorț, cu Dana, este una care îi asigură stabilitatea, care îi redă siguranța. Dar, fantoma fostei soții îl urmărește încă, fie prin discuțiile cu ceilalți colegi de la serviciu, fie din jurnalele televiziunii locale care prezintă aspecte ale comunității românești din Finlanda. Mai ales că Salonul din pădurea Vartioniemi devenise nu numai un loc de schimbare a look-ului doamnelor, dar și unul în care, în fiecare duminică, se puteau întâlni, pentru a se distra, românii aflați în Finlanda, iar petrecerile se transformă în zaiafeturi foarte zgomotoase, cu mici, cârnați, bere „Noroc“ și manele. Apogeul este atins cu ocazia sărbătoririi zilei de 1 Mai, când în pădure are loc un aflux de români, printre care și Gabi, invitată de Mimi, precum și Făneluș, coleg de serviciu al lui Gelu. Din nefericire, în timpul petrecerii, cabana ia foc, făcându-se scrum. La Focșani, Gelu suferă un preinfarct, agasat, saturat de grija exagerată pe care i-o arată Dana.
Amintiri, regrete, rătăciri, incertitudini, călătorii, prezentarea pitorească a celor două țări sunt modalități prin care autoarea pune personajele să-și caute casa, nu cea natală sau a locuirii, ci aceea a identității. Iar numele acesteia este, din păcate, nefericirea. Soluția este dezvăluită de o soră medicală: „Hai, dă-o-ncolo de nefericire! De ce s-o cauți tu-n continuare? Pierdere de vreme! Acum o să dormi bine, o să visezi frumos și mâine o să te scoli vindecat.“ (p. 211). Casa (paradisul) lui Gelu pare a fi spitalul, unde se simte relaxat, fără nicio grijă, contemplând cerul din fereastră, revăzându-și gândurile, amintirile, fiind singur cu el. Pentru Onni, locul ideal este în nordul arctic, alături de lapona Riitta, pentru care se întoarce în timp. Capricioasa Mimi nu are un loc în care să se regăsească, ea este făcută să-i încurce pe ceilalți, să le producă nefericire. Imaginea finală, cu șarpele care își leapădă pielea, înnoindu-se, este elocventă pentru afabulația romanului, pentru destinele în continuă schimbare ale protagoniștilor: „Un șarpe lung, inelat și subțire se freacă de pietrele de la malul râului, târându-se și unduindu-și corpul zvelt. Năpârlește. Gelu îl privește în timp ce-și ține respirația, neputându-și lua ochii de la trupul lui umed și lucios care iese încet, cu totul, din pielea veche, ca să renască în viața nouă.“ (pp. 280-281).