Cu Cele patru sinucideri ale Virginiei Woolf, Mircea Mihăieș închide un „cerc al fundamentelor modernității“, din care mai fac parte – nu neapărat în ordinea publicării lor – trilogia consacrată lui James Joyce (apărută între 2016 și 2021), Ce rămâne. William Faulkner și misterele ținutului Yoknapatawpha (din 2012), cele două cărți despre Corto Maltese (2014, 2024) și nu în ultimul rând Viața, patimile și cântecele lui Leonard Cohen (2005). Lor li se adaugă, ca preambul, câteva volume de escortă, menite să scruteze filiere esențiale din care se alimentează cultura postbelică, dintre care amintesc Atlanticul imaginar (2002, ed. a II-a, revăzută și adăugită, 2024) și Cărțile crude. Jurnalul intim și sinuciderea (1995). Astfel structurată, opera critică a lui Mihăieș a devenit una dintre cele mai profunde radiografii intelectuale ale fenomenului modern, inclusiv prelungirile sale postmoderne, din cultura europeană de azi.
Dar Cele patru sinucideri ale Virginiei Woolf este mai mult și altceva decât o completare a unui tablou, fie și unul grandios. Aici, Mircea Mihăieș nu doar că se reinventează, dar și depășește granițele criticii, creând un nou gen de hermeneutică, a vieții și a operei deopotrivă. Și o face pornind de la o autoare nu neapărat în vogă astăzi, cu o biografie tumultuoasă și cu o operă complicată, care, deși adesea imitată, nu a întrunit neapărat unanimitatea.
Subintitulată O psihodramă, monografia scrisă de Mircea Mihăieș face apel la un procedeu provenit din psihiatrie. Psihodrama – metodă medicală din sfera terapiei de grup – a fost inventată la Viena, imediat după Primul Război Mondial, de către un savant de origine română, pe nume Jacob Levi Moreno. Născut la București, unde a copilărit pe strada Șerban Vodă (casa natală se păstrează și azi), Moreno a studiat în capitala Imperiului Austro-Ungar, rămânând acolo și după destrămarea acestuia. Creator al terapiei de grup, savantul a mers mai departe, în încercarea de a trata traumele apărute după Marele Război, introducând în ecuația terapeutică – pe fondul opoziției sale față de ideile lui Sigmund Freud și C.G. Jung – arta. Punând la un loc mai mulți pacienți și distribuindu-i în „rolurile“ psihologice pe care le ascundeau, în cadrul unui spectacol im provizat, desfășurat pe o scenă adevărată și în condiții similare unui eveniment artistic, Moreno a obținut rezultate spectaculoase.
Evident, psihodrama critică în care Mircea Mihăieș o distribuie pe Virginia Woolf, împreună cu influentul cerc de intelectuali din care a făcut parte – cunoscut în epocă drept „The Bloomsbury Group“, după cartierul londonez în care locuia prozatoarea – nu își propune să fie o piesă de teatru și nici scenariul unei improvizații. Criticul nu este un adept al psihanalizei literaturii, erezie de care însuși Freud s-a ferit cât a putut, și nici nu crede în posibilitatea biografiei de a explica opera. În spatele demersului său se află alte mijloace, de la critica istorică (pe care știm deja, din cărțile citate, cât de bine o mânuiește) la filologie (în care erudiția, deși bine temperată, e copleșitoare) și de la structuralism la semiotică. Între biografie și operă nu se constituie o relație de determinare, ci una de oglindire reciprocă. Astfel încât lectura pe care criticul o aplică vieții și operei autoarei engleze seamănă cu o bandă a lui Möbius: dinspre bio grafeme înspre semnele operei și înapoi.
Căci – intuiția criticului funcționează fără greș – așa a fost relația între viață și operă în cazul Virginiei Woolf: o autoare care, dornică (împreună cu grupul său de prieteni) să dinamiteze structurile amorțite ale Angliei post-victoriene, a investit în literatură propria ei viață. Pentru ca, ulterior, relația să se răstoarne și literatura să devină colacul de salvare al unei vieți, cum spuneam, tumultuoase.
O viață în care cercul de prieteni, „The Bloomsbury Group“, a devenit atât motorul unei revoluții stilistice în cultura engleză, cât și nucleul unor relații amestecate, în care revoluția artistică a mers mână în mână cu cea socială și cu o sexualitate frenetică, de natură atât hetero-, cât mai ales homo-erotică.
Dar cine sunt acești prieteni ai Virginiei Woolf, pe care Mihăieș îi trece în revistă în preambu lul intitulat Dramatis personae, pentru a-i aborda rând pe rând (și în relație cu scriitoarea) în cinci capitole intitulate, paradoxal, Bloomsbury Virginia, apoi Bloomsbury-on-Cam, Bloomsbury Belle Époque, Bloomsbury itinerant și Bloomsbury Forever? Spicuiesc câteva nume, spre a ne face o idee, întrucât spațiul cronicii nu îngăduie mai mult: criticul de artă Clive Bell, pictorița Vanessa Bell (sora Virginiei), poetul și criticul T. S. Eliot, criticul și teoreticianul E. M. Forster, pictorul și criticul de artă Roger Fry, economis tul John Maynard Keynes, Katherine Mansfield, filosoful G. E. Moore, filosoful Bertrand Russell, criticul Lytton Strachey. Plasat ideologic în zona de centru-stânga, deschis către ideile unei avangarde moderate, grupul își propunea, de fapt, să substituie spiritului de clasă specific societății britanice – învechit și parțial responsabil de carnagiul dintre 1914-1918 – o meritocrație artistică și intelectuală. După cum se poate deduce chiar din succinta mea selecție de nume, gruparea Bloomsbury a influențat considerabil modernitatea britanică și europeană, în multe domenii: literatură, arte plastice, filosofie, economie. Componenții ei au fost legați de relații de prietenie (se-nțelege, cu suișuri și coborâșuri) și de o alambicată rețea erotică, în care homosexualitatea a jucat un rol evident.
În centrul acestei psihodrame se află personalitatea umană și artistică a Virginiei Woolf, pe care Mircea Mihăieș – urmare a unor investigații biografice minuțioase – o plasează într-un rol sacrificial. Scriitoarea a fost fiica lui Leslie Stephen, cel care, încă din anii 1870-1880 începuse la Cambridge un demers intelectual de contestare a rigidelor structuri socio-culturale britanice, și soția lui Leonard Woolf, editor și activist politic de stânga. A întreținut o lungă relație lesbiană cu Violet Dickinson, rentieră și protectoare a artelor, dar mai presus de toate a avut vizi bile tendințe sinucigașe, manifestate de-a lungul întregii vieți, până la tentativa reușită prin care și-a pus capăt zilelor în 28 martie 1941. Formidabila intuiție de critic a lui Mihăieș este aceea de a nu căuta (cum fac nu puțini biografi anglo-saxoni ai autoarei) cauze exterioare care să ex plice sinuciderea, ci de a îi povesti viața ca o extenuantă tindere către moarte. Nu cauza tendințelor sinucigașe contează, căci poate fi de pură natură fiziologică. Ceea ce are sens artistic este circuitul nebunesc al căderilor și revenirilor prozatoarei, în care literatura a servit drept reazem și cale de ieșire și, în același timp, de paliativ. Experiența artistică novatoare conținută în proza Virginiei Woolf este o consecință a raportului dialectic care se stabilește între vectorul pozitiv, reprezentat de demersul grupului Bloomsbury de în noire a structurilor artei moderne, și cel negativ, reprezentat de complicata viață interioară a autoarei. Viață interioară în care încap, după cum arată criticul, o mulțime de cute, fante și pliuri, deopotrivă fiziologice și psihologice.
Cele patru sinucideri ale Virginiei Woolf este o carte uluitoare, desigur. Știam demult cât de amplă este deschiderea bibliografică și interpretativă a lui Mircea Mihăieș, trilogia Joyce sau cartea despre Faulkner fiind adevărate monumente critice. Însă aici criticul nu s-a mulțumit să meargă pe căile bătătorite de el însuși. S-a reinventat și, cu această ocazie, a creat o nouă modalitate critică, pe care n-am mai întâlnit-o la nimeni altcineva în cultura română de ieri și de azi. Este vorba de o cu totul neobișnuită hermeneutică narativă, în care interpretarea magistrală a semnificațiilor as cunse ale biografiei sau operei se face printr-un text scris de un mare prozator. Psihodrama se transformă într-un roman pasionant, care are în mod vădit ceva din tensiunea interioară a romanelor Virginiei Woolf însăși. Hermeneutica iese din literatură și pătrunde în culisele epocii și de acolo se întoarce la text, într-o relație care, deși strânsă, are toată larghețea mișcării unui mare roman de analiză psihologică.
Avem în Mircea Mihăieș pe cel mai important critic literar al perioadei actuale. Păcat că se ocupă atât de puțin de literatura română.