În iunie 2026, a avut loc un colocviu cu o temă care mi-a atras atenția: Habiter: littératures, arts, cultures médiatiques. Gazdă: Université La Rochelle. Am gândit/scris despre locuire (Despre locuri și locuire, Ideea europeană, 2005: Locuirea cu stil. Locuri ale memoriei culturale transilvane, Casa Cărții de Știință, 2010). Un colocviu în care locuirea era legată de literatură, de arte mi-a stârnit, firește, interesul. N-am fost acolo și nu am citit textele comunicărilor. Dar, potrivit programului popularizat, participanții la colocviu au vorbit despre locuire și putere, casa bântuită a scriitoarelor, despre locuirea în literatura pentru copii, despre a locui nelocuibilul, a locui în pădure ori pe malul mării, despre probleme ecopoetice ale locuirii, despre casele minuscule, despre casele viitorului, habitabilitatea poetică, a locui altfel etc., etc. Recunosc că mi-a plăcut și termenul, habitabilitate parcă e mai mult decât locuibilitate. Trimite mai clar la acasă, la locul tău. La habitat/habitaclu, adăpost (la regula de bază a omului în lume: „Să ne împărțim viața între casă și agora, potrivit dreptei oscilații a condiției noastre de oameni.“ – G. Bachelard). În lumea de azi, cea hărțuită, îmbătrânită în rele și imatură, întoarsă pe dos, nu mai poți spune, sătul de încercările zilei, că îți vine „să pleci în lume“. Greu de identificat un loc în care să fii ferit de toate și să te simți mai acasă ca acasă. Nici să-ți iei lumea în cap nu mai poți, căci lumii nu-i pasă defel de capul tău, nu te mai vrea suport. De aceea, cred că a venit vremea să luăm în calcul locuirea în literatură. Din nou și mai programatic. Literatura ca refugiu cu tâlc și rost nu e o idee nouă, dar acum, după ani de alarmă că se citește tot mai puțin sub imperiul uneltelor media de înstrăinat omul de sine și de lume, a venit, poate, din nou vremea lecturii, ca leac ideal. Sunt semne destule, cât să propun un manifest. Îmi plac reel-urile cu încăperi cozy: afară e furtună ori viscol, dar înăuntru focul arde în cămin, lampa cu abajur e aprinsă pe măsuța plină de cărți, iar fotoliul-balansoar te așteaptă cu perne moi și pleduri pufoase de pus pe genunchi pentru a accentua adăpostirea. E în toate acestea o tânjire cu tâlc pe care pariez.
Potrivit dicționarelor și internetului, termenul habitabilitate nu este inclus ca entitate de sine stătătoare în dicționarele explicative, dar apare în inventare de cuvinte noi, cu sensul de „ceea ce este locuibil sau favorabil vieții“. Rezumând informația despre sensurile termenului, când vorbim despre habitabilitatea literaturii ne gândim la calitatea acesteia de a desena un interior provizoriu în care cititorul se îndepărtează mental de lumea dezlănțuită (adică scăpată periculos din lanțurile echilibrului și ale rânduielilor necesare) și locuiește lumea fantasmată a literaturii cu care poate intra în dialog nelitigios, pașnic, indiferent de acordul sau dezacordul cu poziția personajelor cărții. În cazul cărților bune (aleg să cred că știm fără alte explicații care sunt cărțile bune), dincolo de plăcerea estetică furnizată de ritm, frazare, de melodia cu efect calmant a textului, cititorul trăiește împreună cu lumea stârnită de carte, identifică similitudini cu propriile percepții, polemizează cu cele diferite și, nu o dată, își renegociază atitudinea și situarea în funcție de ele. Am numit altă dată lectura „închidere deschisă“, căci singurătatea cititorului e una care te antrenează pentru o mai bună, mai cu miez întoarcere spre lume. Asemeni insului din genericul unor documentare despre călătorii pe Planeta singuratică (pe Discovery), cel care desenează pe nisip, cu un ram, un cerc în jurul său, sau ca în cazul siglei unei colecții editoriale franțuzești, Le Promeneur, sensul se iscă din paradox. Plimbărețul e un ins așezat temeinic și tacticos pe un scaun, cu o carte deschisă pe genunchi, tot așa cum Călătorul deschis spre cele patru zări tocmai se închide în propria reverie singuratică. Ambele gesturi sunt molipsitoare și incitante. Înțelegi că departele și aproapele ies din opoziția aparentă dacă rolurile lor se joacă la nivelul minții omenești. Cititorul se retrage în culcușul lui singuratic pentru a îmbrățișa mai apoi în cunoștință de cauză lumea. Nu altfel se petrec lucrurile cu limba maternă. Ca toate celelalte limbi, limba română e o închidere deschisă. Ea definește și delimitează o anume raportare la lume, dar suportă atingeri din afară și operează ea însăși pătrunderi în alte limbi, fără a-și pune în pericol identitatea.
Revenind, cărțile bune pot deveni repere esențiale pentru cel care le citește asumându-le. Mai mult decât atât, lectura reconstituie un loc, un peisaj interpretând pe cont propriu, cu imaginația și enciclopedia din dotare, datele existente în descrierile din text. Oricât de perfectă, de detaliată ar fi descrierea ekphrastică de oameni, încăperi, locuri, acestea nu vor coincide niciodată, fiind mereu diferite de la un cititor la altul și de la autor la cititor. E lucru dovedit cu tot mai multe argumente că nimic, niciodată nu vedem la fel. Rămâne mereu un rest (cum ar spune Alex Baumgarten) în seama căruia reluările sunt oricând legitime, iar con-vorbirile, posibile la infinit. Pe asta se întemeiază plăcerea inepuizabilă a marilor cărți. Într-o carte bună e loc pentru toată lumea și nu e niciodată aglomerație.
Lectura adevărată se petrece în singurătate. Asta nu înseamnă că neg ori ignor valoarea lecturilor de seară ale părinților pentru copiii gata de culcare. Nici cercurile de lectură, de modă veche, bune și ele, cu forme prelungite și azi. În anii ’50, femeile se adunau în casa uneia dintre ele și ascultau fragmente citite de una dintre ele. Asistam și eu, mama era una dintre cititoare. Sigur că vecinele își aduceau de lucru, sigur că se mai opreau pentru o bârfă ori pentru a se bucura de plăcintele preparate anume pentru cerc. Erau corespondentul socializării pe care bărbații o rezolvau, cei mai mulți, la cârciumă. Ca pentru a dovedi că e adevărată știrea că, în istorie, femeile au citit mereu mai mult ca bărbații, vecinele se adunau în jurul unor cărți, încântate de ținuta șezătorilor lor. Cercurile de lectură preponderent feminine au existat mereu cam pretutindeni. Astăzi au reînviat. Cunosc câteva asemenea dichisite convorbiri periodice despre cărți și la Cluj. De toată lauda, deși contrazic oarecum ideea mea de lectură „adevărată“, în singurătate.
De o vreme, am descoperit pe net dovezi despre experiențe de lectură care împacă lucrurile. Oameni – bărbați și femei – de toate vârstele se reunesc în spații neutre – un hol, o terasă, o poiană, o plajă –, fiecare cu propria carte în mână, și, după ce își aleg un colțișor potrivit și o poziție comodă, încep să citească în singurătatea lor vecină cu toate singurătățile celorlalți cititori. Excelentă alăturare de autonomii într-o comunitate cu același rost, scop, ideal. Nu se cunosc între ei, dar se recunosc – căci poartă un semn distinctiv, o carte. Și fac același lucru – citesc. Îmi vine în minte Sala de lectură de la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga“. Fiecare așezat în separeul său în așteptarea cărții cerute, apoi aplecat asupra ei. Poți ignora prezența celuilalt, dar n-o uiți. Când ridici ochii de pe file, îl vezi cufundat în acasa lui temporară și îi recunoști închiderea deschisă a lecturii. E de-al tău! Te poți întoarce la lectură în siguranță și cu sentimentul comuniunii. Al apartenenței.
Am scris adesea despre locuri și locuiri, despre relația scriitorului cu natura ori despre interioarele Tiffany pe care le descrie, apropriindu-și-le, în cărțile sale. Am reținut cuvintele lui Saramago cum că „lumea noastră exterioară“ e, „în orice clipă și împrejurare, un fel de prelungire a lumii noastre interioare și la fel de variabilă atât una, cât și cealaltă.“ Pentru polul cunoscător descris de Camil Petrescu, locuri sunt cele care acceptă un fondator, care, modelate după proiecte strict individuale și orgolioase, devin blazoane ale unei interiorități bogate prin păstrarea unor elemente exterioare învestite cu funcție menică – în sensul originar al termenului, de repaos armonic, stabilitate a relației, echilibru și adăpostire.
Spre deosebire de cuibul ori vizuina animalului, casa omului e un spațiu cu înțeles uman, nu doar biologic (Michael Paul Jones, Notes toward a Philosophy of Architectural Space, 2004). Ea apare ca încorporare/întrupare a memoriei și speranței, acestea ținând deopotrivă de neam, de familie, de individ. Forța casei ca imagine poetică arată că semnificația ei e strâns legată de ceea ce înseamnă a fi om. Casa e loc de retragere, de adăpostire, dar și de deschidere spre ceilalți. Ne materializăm reveriile (G. Bachelard) nu doar în amintirea ținutului natal, ci și în cărțile preferate. Am meditat asupra locuirii mai ales prin intermediul personajelor literare. M-a interesat ce fel de încăperi descriu scriitorii pentru a completa portretul unui personaj și cât de des spune ceva această descriere despre visul locuirii ideale al scriitorului însuși. Dar încăperile din cărți mari sunt muzee libere, încăpătoare, deschise oricui vrea să-și instaleze tabăra – vremelnic, dar cu urme – între pereții lor.
S-a vorbit despre locuirea pe traiectorie a omului de azi – locuirea în camere de hotel, în locuințe de serviciu, în „locuri“ aflate pe drumuri –, cu bănuiala că locuirea heideggeriană nu mai e „singura formă în care oamenii sunt pe pământ.“ Chiar dacă foarte interesante speculațiile despre utopia care se realizează, în fine, în această locuire în starea de câmp, cred că avem în continuare nevoie de un loc anume, identificabil, pentru a vorbi despre locuire. A locui înseamnă, firește, și a-ți afla locul în alt loc decât casa ta, însă traiectoria nu exclude dorința de a reveni acasă. Locațiile succesive pot fi înmulțite până la complicata structură a unei rețele, drumurile te pot purta oricât de departe, te poți simți în largul tău în multe locuri și adăposturi provizorii, dar casa-acasă e una singură, cea la care revii, cu gândul măcar, ori de câte ori alegi să străbați unicalea rememorării. Vezi Amintirile (2025) lui Gheorghe Săsărman. Fiindcă nu a avut parte de o copilărie așezată, care să devină loc al memoriei sale, ațintește privirea evocatoare asupra câtorva zile petrecute la țară, la rude, le exaltă detaliile, le adulmecă și le desenează minuțios reușind să construiască prin această rememorare augmentată, un loc al obârșiei. Starea și mișcarea au nevoie de loc, numai gândul are nevoie de spațiu. El, gândul, îl poate și crea – în cea mai mare strâmtorare aflându-te, poți avea spații întinse și supuse în jurul tău dacă gândul, aflat în, cum ar spune Blaga, slujbă demiurgică, ți le construiește. De unde s-ar putea deduce că locurile fizice/corporale sunt materializări ale spațiului mental pe care ești în stare să-l concrești. Sprijinit pe cărți.
„Timpul pasă, locul stă“, nota Heliade-Rădulescu. Locul acceptă, aparent supus, „gândirea narantă“ (Giampiero Comolli), cea care controlează prin poveste; ori își dă iluzia că se întâmplă așa. Omul „apare“ într-o lume deja organizată, primește de-a gata nu doar locuri (percepute, concepute, locuite), ci și locuri comune, tabieturi și ticuri, adesea încărcate cu semnificații ale căror sensuri s-au pierdut ori eclipsat. Călătoria existențială e o acomodare, câteodată crizică, a insului cu acest spațiu mobilat de înaintași. Locurile te impregnează pentru totdeauna, tu lași ceva din trecerea ta asupra lor, dar amândouă întâmplările sunt, după o vreme, mentale. În realitate nimic nu mai e cum a fost, nimeni nu mai e ce-a fost. Ficțiunea/povestea e dublă și cețoasă și, mai ales, interpretabilă la infinit. S-o re-spui periodic pentru a-i degusta devenirile e datoria fiecărui locuitor. Aici intervin călăuzele de soi: cărțile. Ele te îndrumă fără a-ți pune în primejdie ritmul personal, dar reușind adesea să-l îmbogățească.