În cartea sa din 1944 What is Life? The Physical Aspect of the Living Cell (tradusă în limba română de Editura Politică, în 1980), fizicianul Erwin Schrödinger observa că, deși fiecare atom dintr-o celulă vie e materie ne-vie – carbon, hidrogen, oxigen, azot etc., celulele reușesc să susțină viața prin ordinea pe care o mențin în dezordine, grație organizării complexe și dinamice a atomilor neînsuflețiți. Scoși din izolarea lor moartă, aceștia construiesc viață. E vorba despre o organizare dinamică, nu de simplul amestec al atomilor ne-vii. Și de o complexitate nu de tot descifrată încă.
Mă ispitește o comparație, o paralelă cu limbile, vorbele, textele. Dar să spun mai întâi și că paradoxul pisicii aceluiași Schrödinger, cea suspendată între viață și moarte, mă duce imediat cu gândul la alcătuirea de viață și moarte care suntem. Ca în niște implacabile vase comunicante, cele două își dispută întâietatea și accentele în arhitectura comună, în dozări aparent ezitante cu un final de neocolit. Frumusețea stă în libertatea pe care o avem de a le contempla și îngreuna pe amândouă de-a lungul orelor care rănesc anunțând-o pe ultima, cea ucigașă. „Știința morții“ este buchisită pas cu pas: „fiecare zi e un nou meșteșug de a adulmeca moartea / cum coboară în trepte“ (Varujan Vosganian).
Să mai spun și că viziunea lui Schrödinger îmi aduce în minte și acordul fin al fizicienilor și cosmologilor; acord fin și necontrolabil al parametrilor și constantelor, pe o bandă extrem de îngustă de manifestare, care „lucrează“ pentru a face cu putință viața. Și mai pot da o nouă înțelegere și ideii lui Feynman despre cum soliditatea lumii e aparentă, totul fiind relație și energie ivită între. Timpul însuși fiind doar reprezentare a și comentariu asupra modificărilor permanente. Mișcare, activitate, transformare, energeia, când, potrivit lui Richard Feynman, „un sistem nu are o singură istorie, ci orice istorie posibilă.“ Afirmația tulbură simțul comun și perspectiva naivă asupra realității, dar se aplică universului în întregul său și încercărilor de a ne descurca în hățișul paradoxurilor. O relativitate bogată și îndoită care îmi convine.
Așadar, revenind, cuvintele din dicționar sunt „atomi“ fără viață, deși o promit deja, căci visează în taină conexiuni în seama zumzetului etimologic de la temelie. De îndată ce intră în relație, învie și încep să spună povestea limbilor și a oamenilor care le vorbesc sau pe care îi vorbesc. Cum bine spune Noica (Creație și frumos…), substantivul dă măsura maturității unei limbi, el reprezintă „înstăpânirea ta de om asupra lumii“. Nu în zadar în germană substantivul e „cuvântul stăpân“, rege, conducător (Hauptwort). Dacă verbul înseamnă viață, substantivul e „viața îmblânzită, modelată până la întruchipare“; el „instituie, numește și populează lumea cu realitățile despre care sau în jurul cărora tot restul nu e decât comentariu“. Verbul, cu aparenta sa dinamică, e tot comentariu. Dar, cum spuneam vorbind despre Declinarea poeziei, așezate în nominativ – în simplul (?) act al numirii –, substantivele sunt doar o stare. Sunt, dar nu există încă; existența presupune mișcare, relație, valorare a lui afară (ex). Pentru a oglindi lumea, cu lucrurile și întâmplările care se bulucesc în jur, nominativele decad, se declină. Ies din nume, din aparență, își părăsesc reputația. Rotundul nominativului, cel care este, învață să aibă, să aparțină, să depindă. Astfel, pe scurt, genitivul este cazul apartenenței, numele se recunoaște marcat de origine, de gen, de rasă, specie. Este fiindcă aparține, fiindcă are. Având, poate să dăruiască și poate primi la rândul său. Dativul este cazul negustoriei, al schimbului. De aici încolo, poate începe cazul social prin excelență. Acuzativul suportă, admite, caută relații, condiționări, circumstanțe, își dorește și își află determinații. Nu-i ajunge să fie, să aparțină și să facă simple schimburi. Își definește locul, timpul, modul, cauza, scopul. Este numai dacă, unde, când, cu cine. Se pierde pe sine, decade din contemplare în acțiune. Are nevoie de verbe nenumărate, dincolo de a fi, a avea, a da/a primi. Din când în când, când zarva e amețitoare și asurzitoare, își caută echilibrul dintâi și nu-l mai poate regăsi. Pustiit de lume, cheamă. Vocativul e decăderea însăși. Numele redevine singur, dar tăcerea dintâi s-a spart. Strigă, se roagă, invocă. Dacă e retorică, așadar își asumă singurătatea, chemarea își redobândește forța prin chiar înfruntarea descoperitei relativități. Declinarea e chiar organizarea necesară vorbelor pentru a deveni poveste despre om.
În comunicarea orală ori scrisă, cuvintele exersează organizări ale haosului, topici, rețele, sintaxe. Dacă acordul fin e atins, lumea poate fi mai bună, mai coerentă. Atunci se rotunjește, fie și provizoriu, un sens. Ambele brațe ale existenței conturează înțelesuri – „Ca viața-mi preț să aibă și moartea s-aibă preț“ (Eminescu). Cuvintele, grație capacității lor de a intra în relație („Vorbele pot forma orice fel de înțeles și au valențe cu toate celelalte vorbe“). De aceea, cunoașterea substanțială pe care o definea Camil Petrescu este o dibuire indefinită, o punere în contact a polului lucid cunoscător cu realitatea exterioară lui), sunt neobosite și abile țesătoare. Dar țesătura nu e automat bună, ea se complace adesea în destrămări și sfâșieri. De aceea, spațiul de enunțare (De Certeau) pe care îl țes oamenii cu pașii și vorbele lor în viața comunității nu e mereu pașnic și roditor. Lumea de azi ne oferă teribile exemple despre modul în care oamenii, chiar vorbind aceeași limbă (lingua franca a încetat demult să mai fie și francă, adică, potrivit DEX, cu un caracter sincer, loial, cinstit; care spune pe față, deschis, ceea ce gândește; care corespunde legilor de onoare și probitate), nu mai comunică, nu pot negocia coerent nicio situație, sfârșind în gesturi ucigașe ivite din meschinărie, indiferență, megalomanie, minte puțină.
Căci, ce lipsește azi în lume e mai ales mintea gânditoare, care stă, judecă, dibuie fiindcă are un țel, un rost. Întrețeserile sunt temătoare, pământenii ascultă supuși, umili, năuci de cuvântul mai marilor din familie, comunitate, parohie. Lumea s-a micșorat îngrijorător, măreția și-a pierdut strălucirea, crima, fie și în masă, nu mai impresionează pe nimeni, căci i se poate da oricând un alt nume, măsluitor, războaiele par jocuri de noroc pripite, nesăbuite. Destinele oamenilor, ale țărilor, ale Planetei sunt jucate la o ruletă dementă sub ochii neputincioși ai mulțimilor. Uniunile nu mai unesc, ele dezbină, minate de capricii și orgolii fără frunte. Alcătuirea umană la nivel planetar e vie, dar supusă sub organizări abia de mai există.
Experiența limbii este, trebuie să fie, o experiență gânditoare, activă, trează. Dacă „nu din noi sunt cuvintele, ci din limbă“, cum crede Valéry, ele își pot redobândi forța originară a denominației, cea care face ca lucrurile să fie, prin starea de veghe a rostitorului, a ascultătorului atent al palpitului secret. Negânditul cuvântului, în sensul latențelor sale uitate în brutala utilizare cotidiană, poate fi provocat să se ivească din nou. Comunicarea mimată, amorțită în propria eficacitate efemeră, roade la temelia vorbelor lumii. Organismul e bolnav, semnele suferinței sunt tot mai multe și mai năucitoare, căci leacul ar trebui să fie la îndemână printre oameni cugetători și lucizi.
Când oamenii ajung la libertatea de gândire pe cont propriu, textele lor sunt țesături, au textură și viitor. Că a scrie poate să însemne a țese e o metaforă veche. Literatura bună îmbină cuvinte, adevărate fire de urzeală, și propun o bătătură, și în sensul mai larg de vatră, loc al apartenenței, al așezării. Textul, cu pluralul dublu, texte și textúri (lat. textum, țesătură, textus, înlănțuire, context, d. téxere, a țese), poate uni și dezbina aproape la fel de ușor. Are autonomie, deci propune o lume nouă sau o modelează pe cea veche, dar și limitare, căci e dependent inevitabil de lecturi, interpretări, manipulări. „Raportul dintre text și viață, în sensul că textul este viu și poate genera viață“ (Matei Vișniec) ar putea deveni instrument de reumanizare prin cultură, prin literatură. Scriitorii, sforari de soi, ar putea împleti armonic ițele care compun textura vieții omenești. Nu fără greșeală, dar cu o permanentă stare de veghe asupra desenului din covor („Trebuie să îi dai ocazia și textului să se manifeste […] Și dacă te uiți la text ca la cineva care izvorăște, ca la o persoană, atunci îi îngădui, evident, și textului, anumite defecte sau anumite pulsații, lamentații chiar“… – Medeea Iancu).
Dacă nu atomii sunt cei care dictează forma vieții, ci legăturile care se construiesc între ei, tot astfel, nu cuvintele decid calitatea textului, ci tot ce se află între ele, țesând pânze cu rost și melodie. Aș spune, apelând la perspectiva unui François Cheng, cel din Le Dialogue (Paris, 2002), că textul încearcă, în fond, depășirea Doiului din gândirea europeană – cea care vede mereu și numai contrariile, neglijând nepermis și păgubos spațiul activ dintre ele –, în favoarea accederii la Treiul din gândirea chineză, cea care vede contrariile, dar le înțelege cu ajutorul Vidului median, zona cea mai densă în sensuri și tensiuni creatoare, atentă la relație, la întrețeseri și la fluxul permanent pe care se întemeiază existența umană secondată de gândul activ (cum ar spune Vasile Pârvan – vezi Datoria vieții noastre); căci, născut din Doi, îi îngăduie doiului să se depășească în spațiul între al tuturor posibilităților. Literatura mare a văzut mereu realitatea și textul care încearcă să o înțeleagă și s-o reprezinte ca împletiri de coduri și sensuri, țesere continuă și imprevizibilă de fire. Literatura lasă urme, ca în Orașele invizibile ale lui Calvino, și păstrează arhitectura umană chiar și în absența oamenilor.
Limba (limbajul) interacționează cu toate celelalte aspecte ale vieții umane în societate. Mihai Șora vorbea despre cele două lucrări ale cuvintelor omului: explicarea, orientată spre afară, și implicarea, deschiderea spre înăuntru. Așa cum limba are nevoie de un vorbitor pentru a nu se pierde, literatura are nevoie de cititor ca structură de realizare. Cititorii/vorbitorii de azi îmi par tot mai puțin dispuși să-și împlinească menirea, punând astfel în primejdie cele două fețe ale comunicării, latente, în răbdătoare așteptare. Deși limba ni se oferă ca dat prealabil, invariabil, general și arbitrar, nașterea unei fraze e în stare să impună o nouă lume, o altă organizare a ei. Ea conține în chiar structura ei schimbarea, progresul, libertatea. Inițierea. Veșnicul început. Rostirea (cea poetică, mai ales) deschide o rană, s-a spus în feluri nenumărate, asupra căreia fiecare cititor se apleacă aducând cu sine alte „leacuri“. Căci rostirea nu e niciodată ultimă și definitivă. Rămân mereu resturi tensionale (L. Jenny). Și lumea și imaginea ei nu sunt niciodată „gata ca o fotografie, căci sunt puteri constructive în noi.“ (Eminescu)
Am spus-o în câteva rânduri: în limba română, topica e liberă, iar permutările posibile nu schimbă sensibil înțelesul frazei. Umanitatea însăși, calitatea-de-a-fi-om, ascultă de aceeași libertate românească a situării (de discutat și dintr-o perspectivă istorică, destinală). Astfel, „suntem oameni“ ori de câte ori numărăm un gest nobil, stăpânirea de sine, respectul pentru rădăcinile culturale și pentru legea morală, generozitatea, grija pentru aproape. Dimpotrivă sau complementar, „oameni suntem“, când avem de mărturisit compromisuri, rătăciri trecătoare, intoleranțe, dar și o toleranță excesivă, motivată circumstanțial.
Trăind în zvonurile lumii, omul caută ecoul, replica, întoarcerea. Un cuvânt se sloboade, ca la Sadoveanu, doar cu speranța că celălalt va fi acolo să-l prindă din nou, să-l întoarcă, îmbogățit, de unde a plecat. A vorbi în pustiu e restriștea maximă. Ușurătatea lui „verba volant“ e amăgitoare. Cuvintele zboară, în sensul risipirii, doar dacă nu e nimeni acolo să le întoarcă ori măcar să le oprească.