Înainte de a deveni Mozart, a fost fiul lui Leopold. Pentru Wolfgang, tatăl său este profesor, mentor și primul om care îi recunoaște geniul. Dar, pe măsură ce copilul-minune devine un compozitor care își afirmă independența, admirația se transformă în conflict, iar iubirea, în nevoie de desprindere. După Dumnezeu, vine tata urmărește cu finețe relația dintre un tată care își modelează fiul și un fiu care începe să-și revendice propriul drum. (Editura)
În această dimineață de Paște, cu cer limpede, Wolfgang și Leopold pătrund cu pas ușor în Capela Sixtină, cu mantourile de lână încheiate până sus, pentru a se feri de aerul răcoros al Vaticanului. Plutește miros de tămâie. Lumina se unduiește. În fața lor, Judecata de Apoi desfășoară trupurile alunecând spre cer sau spre infern. Însă nu pictura e cea care îl captivează mai întâi pe Wolfgang. Ci muzica. Un cor se înalță, îndepărtat, aproape ireal. Voci umane, atât de eliberate de carne, încât le-ai crede venind dintr-o altă lume, învăluie frescele lui Michelangelo. Fiecare notă plutește în naos ca un strop de aur. Frumusețea se afirmă în toată splendoarea, uluitoare, pregnantă.
– O! tată… șoptește Wolfgang. Ce e asta?
– Miserere de Allegri, răspunde Leopold, coborând instinctiv tonul. Nu poate fi ascultată decât aici. O operă secretă. O comoară muzicală pe care Vaticanul o păstrează numai pentru sine. Nu e permis să notezi nici măcar o singură măsură. Orice încercare de a o copia te face pasibil de excomunicare. Cu pleoapele închise și capul plecat, Wolfgang este complet absorbit de sunete. Ascultă cu o concentrare atât de intensă, încât pare prins în însăși inima muzicii.
– Sunt nouă voci! exclamă el. Leopold tresare.
– Nouă voci? Ești sigur?
– Absolut. Cinci într-un cor, patru în celălalt. Și înflorituri care nu se întâlnesc câtuși de puțin la noi. Ochii i se deschid și-i scânteiază. O umbră se așterne asupra lui Leopold: fiul său discerne dincolo de ceea ce el însuși poate auzi. Și-ar dori să se bucure fără rezerve, dar ceva în adâncul sufletului i se strânge, o mândrie amestecată cu un presentiment dureros: dacă Wolfgang nu-l mai vede ca pe un mentor, poate că îl consideră cel puțin egalul său în ceea ce privește acuitatea perceperii lucrurilor; or, tocmai s-a ridicat până la înălțimile unui tărâm inaccesibil lui Leopold, un tărâm în care rolul său de îndrumător începe să se estompeze, lăsând locul celui – umilitor – de martor de pe margine. Îi e frică s-o nege. Se străduiește însă, pe cât posibil, să mențină o iluzie de egalitate. Știe că, într-o zi nu prea îndepărtată, va fi șters cu buretele. Și-atunci va veni vremea însingurării pustiite. Frazele muzicale din Miserere încă le răsună în minte când tatăl și fiul se îndreaptă spre ieșire. Fără să schimbe o vorbă, ajung la o trattoria de cartier, modestă, primitoare, a cărei curte interioară adăpostește mese de lemn așezate la umbra unui smochin. Se așază unul lângă altul, înconjurați de strigătele copiilor, de fragmente de cântece, de pahare ciocnite, de conversații zgomotoase, de glume gălăgioase. Roma e pântec vibrant, plin de voci, de soare și de miresme. Se delectează cu paste, apoi, odată sătui, Wolfgang scoate din ghiozdan niște hârtii și un creion de grafit. Leopold profită de acest moment de liniște; savurându-și vinul din Piemont, se uită, fericit, la păsările care zboară în jurul farfuriilor. Mai târziu, proprietarul se apropie, zâmbind.
– Mai doriți puțin barolo, domnule profesor? întreabă el, arătând spre ulciorul de lut.
– Cu plăcere, răspunde Leopold, recunoscător pentru această pauză.
– Dar pasta cacio e pepe, ce părere v-au făcut?
– Savuroase! În timp ce schimbă ulcioarele, privirea bărbatului alunecă spre Wolfgang, absorbit, care mâzgălește ceva.
– Ce copil cuminte aveți! remarcă el în timp ce se îndepărtează. De o oră desenează fără să se miște. Dacă și-al meu ar face la fel… Wolfgang scoate un oftat mulțumit și pune jos creionul.
– Gata!
– Ce ai compus, Wolfi?
Copilul îi întinde foaia. Leopold se apucă să descifreze notele și, brusc, inima începe să-i bată cu putere: recunoaște primele măsuri din Miserere. Întoarce pagina. Wolfgang a reconstituit motetul în întregime, cu o exactitate tulburătoare. Leopold tresare, ca și cum degetele ar fi ținut un tăciune aprins.
– Nechibzuință! șoptește el. Papa te-ar putea excomunica pentru asta.
Wolfgang izbucnește într-un râs răutăcios.
– Hai, Wolfi, nu ți-e frică de papa?
– De Dumnezeu, da. De papă… nu.
Leopold se pregătește să riposteze, când fiul său i-o ia înainte:
– Nu tu mi-ai spus că frumusețea aparține tuturor?
Leopold rămâne fără cuvinte. Apare un preot, iar proprietarul se grăbește să-i găsească un loc nu departe de ei. Leopold se alarmează.
– Repede, ascunde-o în geantă! Wolfgang se supune fără să se grăbească, cu surâsul pe buze, aruncându-i o privire obraznică tatălui său, al cărui chip s-a încordat ca o coardă gata să se rupă. În acel moment, o prăpastie se cască între ei. Această insolență liniștită, această lejeritate dezinvoltă îl tulbură pe Leopold. Faptul că fiul său manifestă calități transcendente îl bucură; dar că siguranța care decurge din asta îl incită să sfideze autoritățile – pe cea a tatălui, a clerului sau a papei – îl înspăimântă. O pantă periculoasă. Leopold simte încolțind o teamă care îl îngheață: a zămislit un copil-minune… sau un monstru? * Tocmai a împlinit șaptesprezece ani și, de câteva luni, un puf fin și auriu începuse să-i umbrească buza de sus. Noul său birou, aproape la fel de mare ca al tatălui său și prevăzut cu sertare, este amplasat lângă o fereastră cu vedere spre Piața Hannibal, din Salzburg, pe unde trecătorii par că mereu se grăbesc undeva. În jurul lui, partiturile stau îngrămădite unele peste alte: douăzeci și cinci de simfonii, un concert pentru vioară, cinci concerte pentru pian, șase opere – în principal comenzi italiene –, cvartete, sonate, lucrări sacre. Anna Maria se ocupă încă de amenajarea locuinței. Apartamentul natal de la numărul 9 de pe Getreidegasse devenise prea mic, nu mai exista nici măcar o cameră fără instrumente sau munți de hârtii prin toate colțurile. Această locuință, mai spațioasă, a aparținut cândva unui maestru de dans, ceea ce îl amuză pe Wolfgang, care o provoacă adesea pe Nannerl să facă împreună improvizații de alunecări și salturi pe parchetul strălucitor. În această dimineață, fratele și sora interpretează recenta lui sonată pentru pian și vioară. Ea la pian, el cu arcușul. Se întrec în gesturi complice, ca două pâraie care curg în aceeași albie. Când ultimele acorduri se sting, Nannerl se ridică, cucerită.
– Bravo! Păpușelul a făcut o treabă excelentă. Sonata e remarcabil de reușită.
– Serios? întreabă Wolfgang, cu o modestie prefăcută.
Se năpustește în fața oglinzii, se privește, încruntându-se.
– Asta, în schimb, nu merge deloc.
– Ce? se îngrijorează Nannerl.
– Ăla de-acolo! spune, arătând spre propria reflexie, cu o grimasă de nemulțumire pe buze. Anna Maria traversează holul, îndreptându-se spre bucătărie, ținând un iepure mort de urechi.
– Glumești? Costumul ăsta a costat o avere! Prima ta ținută de om mare, Wolfi al meu.
Leopold intră la rândul său și confirmă:
– Roșul ăsta aprins e de mare efect.
– Păi ce spuneam eu! adaugă Anna Maria. Ah! Nu, cu siguranță…
Wolfgang, Leopold și Nannerl termină fraza în locul ei:
– Copilul ăsta o să-mi scoată peri albi! Ei râd. Ea ridică din umeri. Wolfgang, morocănos, clatină din cap.
– Nu costumul e problema, ci eu. Am rămas mic.
– Ba nu!
– Tată, de șaptesprezece ani îmi tot spui că o să cresc. Am rămas mic.
– E ceva măreț în tine.
– Mda.
– Și-asta de multă vreme.
– De-atât de multă vreme, încât am rămas mic.
– Îmbracă-ți haina, suntem așteptați în audiență.
Wolfgang își lovește călcâiele unul de altul și trâmbițează, teatral, ca un herald:
– La Alteța Sa Serenisimă Hieronymus Joseph Franz de Paula Graf von Colloredo-Wallsee und Mels. După această lungă enumerare se lasă liniștea. Pentru toți salzburghezii, în special pentru familia Mozart, sosirea unui prinț-arhiepiscop constituie un eveniment de mare importanță. După moartea lui Schrattenbach, comemorată printr-un Requiem de Michael Haydn, compozitorul Curții, s-au scurs trei luni de incertitudine, căci această funcție nu se supune nici unei reguli de succesiune dinastică.
– Hieronymus Joseph de bla bla bla… comentează Anna Maria. Are o rezonanță, totuși!
– Prea multă chiar, îi răspunde Wolfgang. Sună ca numele de familie al unui bâlbâit.
– Wolfgang! se indignează mama.
– Sau al unui vanitos. Un nume nu-i era de ajuns, îi trebuiau opt.
– Ai spirit malițios, îl mustră Leopold.
– Dar măcar eu am unul, îi șoptește lui Nannerl.
Amândoi se stăpânesc să nu bufnească în râs.
– Prințul-arhiepiscop Colloredo se bucură de reputația unui om luminat, insistă Leopold. Te-a confirmat în postul de prim-violonist, iar pe mine în cel de vicecapelmaistru. Mi-a promis că va examina cererile pe care i le-am adresat în scris.
– Să aibă milă de mine și să-mi acorde și altceva decât mise! Mi s-a uscat creierul. Mă sufoc! Opere, concerte, dacă se poate! Să-mi lărgească repertoriul! Leopold îl apucă de braț.
– Îți cer un singur lucru: să nu scoți niciun cuvânt. Nici unul. Știu eu cum să-i iau pe cei puternici. Lasă-mă să vorbesc în numele amândurora. Promiți?
– Promit.
(Volum în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, în Colecția Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu.)
Traducere de Doru Mareș