Clara USÓN s-a născut în 1961 la Barcelona. A făcut studii de drept şi-a profesat ca avocat, apoi şi-a îndreptat atenţia spre literatură. A publicat mai multe romane, printre care Noches de San Juan (1998), distins cu Premiul Lumen, Primer vuelo (2001), El viaje de las palabras (2005) şi Perseguidoras (2007). În 2009, romanul Corazón de napalm este distins cu Premiul Biblioteca Breve. Pentru romanul Asasinul timid (2018; Polirom, 2021), Clarei Usón i s a decernat, în cadrul Târgului de Carte de la Guadalajara, Mexic, Premiul Sor Juana Inés de la Cruz, cel mai important premiu internaţional care se acordă pentru a promova literatura scrisă de femei, în limba spaniolă, în orice ţară a lumii. Fiica Estului (2012; Polirom, 2017) se va dovedi un bestseller, ajungând la şapte ediţii. Pentru el, Clara Usón primeşte Premiul Ciudad de Barcelona, Premio per la Cultura Mediterranea şi prestigiosul Premio de la Crítica, o distincţie literară acordată anual celui mai bun roman scris în limba spaniolă din întreaga lume. (Editura)
O teroristă cu iluzia grandorii. O adolescentă care-şi caută locul în lume. Un extraordinar portret de generaţie în Spania anilor 1980, marcată de violenţă politică şi visuri de libertate. Mai curând decât numărul victimelor pe care Idoia López Riaño le-a ucis cu sânge-rece, frumuseţea ei de gheaţă a atras atenţia mass-media. Poreclită „Tigroaica“, nu a fost doar o teroristă în cadrul mişcării separatiste basce ETA, ci şi o celebritate. Povestea şi viaţa ei sunt reconstruite în acest roman excepţional împreună cu ale lui Miren, o adolescentă care se străduieşte să fie acceptată în ciuda stigmatului pe care-l poartă. Clara Usón reconstruieşte cu măiestrie viaţa Idoiei López Riaño, înăuntrul şi în afara grupării teroriste, şi totodată represiunea pusă la cale de stat. (Editura)
(fragment)
José Ángel Aguirre Aguirre și Idoia López Riaño făceau parte din grupul Oker, un comando ETA „legal“, adică unul care nu figura în evidențele poliției și care a fost destructurat în octombrie 1985, după ce participase la cel puțin treizeci și unu de atentate teroriste, între ele, uciderea lui Ángel Facal Soto, a lui Joseph Couchot și a unui polițist, Máximo Antonio García Kleiner. De asemenea, i se atribuie incendierea întreprinderii producătoare de ulei Koipe, care a dus la pierderi de un miliard de pesete, și multiple jafuri la bănci și case de economii din zonă. Un jaf armat la o bancă din Rentería a dus la arestarea lor; teroriștii au făcut inepția de a folosi pentru jaf un vehicul aparținând lui José Ángel Aguirre Aguirre. Grupul Oker avea o rețea extinsă de colaboratori și patru membri: José Ángel Aguirre Aguirre, Ramon Zapirain Tellechea, care au fost arestați de poliție, Arturo Cubillas Fontán și Idoia López Riaño, care au reușit să scape. În știrea publicată pe 23 octombrie 1985 în El País, erau acuzați că ar fi plănuit un atentat împotriva ministrului de Interne, José Barrionuevo, cu ocazia uneia dintre vizitele sale frecvente în Țara Bascilor pentru a participa la funeraliile victimelor ETA.
În grupul de comando Oker erau trei bărbați și o femeie, iar, cu timpul, dintre ei s-a remarcat, dobândind în cele din urmă o faimă sinistră, chiar femeia, Idoia López Riaño, cunoscută sub numele de La Tigresa1. Și asta îmi este greu să concep, ca o fată de doar douăzeci de ani, din clasa muncitoare, fiică de imigranți în această regiune, să îmbrățișeze cu atâta entuziasm o cauză care ar fi trebuit să-i rămână străină, cea a naționalismului basc. Într-un anumit sens, Idoia López Riaño îmi amintește de Torquemada, inchizitorul descendent din evrei convertiți, care nu s-a oprit până nu a reușit expulzarea alor săi.
„Naționalismul este opiul popoarelor“, le spuneam elevilor mei – înainte să fiu inspectoare de lifturi, am fost profesoară de istorie –, „naționalismul este prin definiție exclusiv, xenofob, produs al unui delir colectiv, al unui orgoliu geografic nociv și al unei uri feroce față de celălalt, dușmanul. Ce merit ai că te-ai născut aici sau acolo?, îi întrebam retoric pe elevii mei.
„Este o pură întâmplare. Cum poate determina identitatea cuiva? Statul-națiune este o invenție infamă, rodul divagațiilor unor filozofi germani, iar conceptul de Volksgeist, presupusul spirit al poporului, o prostie foarte periculoasă în care credeau Hitler, Mussolini, Franco și toți fasciștii care au existat vreodată în lume. Nu există o patrie bună, patria ucide, sper să nu vă treacă niciodată prin minte să muriți pentru patrie“, îi avertizam, îi imploram și încheiam citându-l pe scriitorul englez E.M. Förster, care scria: Dacă trebuie să aleg între a-mi trăda țara și a-mi trăda prietenul, sper să am curajul să-mi trădez țara.
Era ca și cum aș fi predicat în deșert, elevii mei erau niște adolescenți apatici care îmi acordau atenție și își fixau ochii asupra mea doar atunci când suna clopoțelul, anunțând sfârșitul orei. Mă corectez, era mult mai rău decât a predica în deșert, dunele de nisip nu se scandalizează, nici nu depun plângere împotriva ta și nu te dau afară, oricât de teribilă ar fi fost monstruozitatea pe care tocmai o proferai, dar părinții elevilor abulici se supărau indignați pentru cel mai neînsemnat lucru, iar directorul școlii nu se lăsa mai prejos. Poate era adevărat că discursurile mele nepatriotice erau inoportune și doctrinare, dar la fel îndoctrinează manualele, care evocă trecutul presupus glorios și victorii epice. Mă îngrozește deviza „Patria sau moartea“, cine este dispus să moară pentru patrie este în mod firesc dispus să și ucidă pentru ea. Asta a făcut Idoia. Ce știu despre ea?
Ce știi tu despre mine, María Ortega, nu știi nimic; clișeele pe care le repetă presa, că sunt o psihopată, o femeie însetată de sânge și calculată, o vampiră, o seducătoare de polițiști, o tră-dătoare, o teroristă, deși până acum nimeni nu m-a comparat vreodată cu Torquemada. Nu eu l-am ucis pe acel bărbat, nici pe acel copil (n-am ucis niciodată un copil), nu am idee cine i-a ucis. M-am săturat să mi se impute morți contrafăcute; într-o zi mă vor acuza că l-am ucis și pe Kennedy. Nu sunt teroristă; a-ți apăra poporul nu înseamnă terorism. Nu am ucis niciodată fără discernământ. Joseph Couchot era într-adevăr terorist, un terorist de stat, membru al GAL, un mercenar al guvernului spaniol care ucidea refugiați basci în Iparralde2, abertzales nevinovați și alte persoane care nici nu erau abertzales, nici măcar basci… Ne-au declarat război, un război foarte murdar, și dacă ei ne ucideau, nu putem fi învinovățiți că ne-am apărat ucigându-i. Cât despre Ángel Facal, acesta era un traficant de droguri care sechestra copii în cartierele Txintxerpe și San Pedro, copii ai unor marinari care se îndreptau spre Terranova; le injecta heroină în vene cu forța, noaptea târziu, ajutat de doi asasini plătiți. Multe mame ne-au scris, rugându-ne să facem ceva și să punem capăt acestui lucru. ETA avea principii, spre deosebire de guvernul spaniol, care voia să drogheze tinerii basci și inunda Euskal Herria3 cu heroină, pentru a face yonquis4 din viitorii gudaris5. L-am ucis ca să salvez viața tinerilor din Euskal Herria. Asta înseamnă să fii terorist?
Am făcut ceea ce am făcut motivată de idealurile mele, eu am fost o adolescentă idealistă. La vârsta de cincisprezece ani, eram deja implicată în mediul abertzale, mergeam la demonstrațiile organizației Gestoras Pro Amnistía6 cu mama mea − care este foarte de stânga, provin dintr-o familie roșie, foarte roșie − și eram foarte conștientă din punct de vedere politic, vedeam cum statul spaniol și poliția sa ne reprimau, ne închideau, ne torturau, ne ucideau… Voiam să fiu pompier, să salvez vieți, dar m-am confruntat cu această dilemă: de ce să te mulțumești să salvezi câteva vieți când poți salva un popor întreg? Și am intrat în ETA. Dacă mi-aș fi pierdut timpul distrându-mă, ca alte fete de vârsta mea, viața mea ar fi fost mai ușoară, dar nu voiam o viață ușoară; voiam să fac o revoluție: visam la o Euskal Herria independentă, socialistă, dreaptă, feministă, eliberată de opresiunea statului spaniol, și revoluțiile, María Ortega, au fost întotdeauna făcute cu vărsare de sânge, nu distribuind broșuri de propagandă sau lipind afișe, de aceea le-am spus: „Vreau să fiu o gudari și să mă alătur luptei armate“, dar nu mă luau în seamă și îmi dădeau și mai multe afișe și mai multe broșuri de propagandă, pentru că eram femeie și eram tânără. Limba bască este o limbă feministă, în euskera7 nu există genuri, dar militanții ETA și liderii lor erau departe de a fi feminiști, mi-a luat mult timp să-mi dau seama, prea mult timp. De foarte tânără mi-am riscat viața în timpul demonstrațiilor, incendiind autobuze în La Alameda, bancomate, cabine telefonice, ridicând baricade, aruncând pietre, cocktailuri Molotov, înfruntând txakurrada8 care ne băteau – și ce lovituri de baston primeam! – și mă sufocau cu fumigenele lor, dar rămâneam acolo, în primul rând, singura femeie, sau aproape singura, care le ținea piept, înfruntându-i. Voiam să le arăt șefilor, celor care conduceau, că dacă eram femeie nu eram mai puțin gudari și că dacă veneam din afara Țării Bascilor, acest fapt nu mă făcea mai puțin euskaltzale9. Cel mai mult mă înfuria și îmi dădea un curaj teribil faptul că mă numeau „koreana“, „mantxurriana“, „belarrinotx“ („urechi mici“ – se luau până și de urechile mele), pentru că tatăl meu era din Salamanca și mama din Extremadura. Dar eu m-am născut în Donostia10! Iubirea m-a împins la lupta armată, iubirea pentru păduri, râuri, stânci, pentru marea agitată din Euskal Herria și oamenii ei nobili. Cum să nu facă parte din identitatea mea peisajul în care am crescut, care m-a făcut ceea ce sunt? Îmi iubesc poporul și locul, există basci foarte machiști și, cu timpul, mi-am dat seama că Euskal Herria nu mă merita. Mi-ar fi plăcut să fiu Tania, par-tenera lui Che Guevara, niciodată soția lui Sabino Arana, un burghez retrograd și rasist. Așa gândeam atunci, acum mă întreb: de ce doar partenera? De ce Tania? Eu ar fi trebuit să aspir să fiu Che Guevara.
____________________________________________
1 Tigroaica.
2 Țara Bascilor de Nord, teritoriul din sudul Franței.
3 Țara Bascilor în sens cultural-istoric, cuprinzând teritoriile din Spania și Franța în care se vorbește limba bască.
4 În argou, dependent de droguri.
5 Gudari, plural gudaris: luptător pentru cauza poporului basc.
6 Gestoras Pro Amnistía (Amnistiaren Aldeko Batzordeak, în limba bască) a fost o organizație al cărui scop era să ajute, juridic și economic, deținuții ETA și familiile lor.
7 Limba bască.
8 Poliție.
9 Persoană care iubește limba și cultura bască.
10 Donostia sau Donosti, numele basc al orașului San Sebastián.
(Volum în curs de apariție la Editura Polirom.)
Traducere din limba spaniolă de Mariana Sipoș