Elif Shafak (născută în 1971), scriitoare de origine turcă trăitoare la Londra, celebră prin felul ei de a evoca Orientul într-o lumină deopotrivă reală și ireală, a publicat recent un nou roman, vădind legăturile dintre destine și apele curgătoare. Istoria vechii Mesopotamii se întrețese cu timpurile prezente, cartea având drept motto tăblița a XII-a din Epopeea lui Ghilhameș : „În zilele acelea, în zilele acelea-ndepărtate […], în vremurile de-altădată…/ I-ați văzut pe fiii Sumerului și ai Akkadului ? / Eu i-am văzut. Ce făceau ? / Beau apă din locul unui masacru.“
Apa, care păstrează amintirile, se leagă și în romanul lui Elif Shafak de locul unui asemenea masacru, prin care stăpânirea otomană voia să șteargă existența yazidiților, membrii unei secte a cărei credință împletește elemente islamice, creștine și vechi persane, adorând însă „același Dumnezeu ca al evreilor, creștinilor și musulmanilor“. Însă despre ei se spunea că ar fi adoratori ai diavolului deoarece printre cei șapte îngeri pe care îi proslăveau, cel mai important avea înfățișare și nume de păun (păunul fiind asociat uneori în Orientul Mijlociu cu Satan). Mai târziu, atât misionarii creștini, cât și cei musulmani au atras mulți dintre membrii sectei, astfel că numărul lor a scăzut considerabil. În vremea Imperiului Otoman yazidiții erau mai răspândiți în zonele locuite de kurzi, iar Narin, o fată de nouă ani, dintr-un sat cu yazidiți de pe malul Tigrului, vede locuințele acestuia distruse printr-un proiect de îndiguire al stăpânirii turcești. Aflându-se atunci la ceremonia de botez, Narin simțise picăturile apei sfinte, care urmau să îi aducă „bucurie și blândețe în viață, și să apere de necazuri“ curgându-i pe frunte, în timp ce un buldozer se îndrepta spre grup și buldozeristul îi numea, plin de ură, „închinători ai diavolului“. Bunica lui Narin avea să-i explice că ura venea din necunoaștere și neînțelegere. „Pentru noi, memoria este tot ce avem. Dacă vrei să știi cine ești, trebuie să înveți poveștile strămoșilor tăi. Din vremuri imemoriale, yazidiții au fost greșit înțeleși, ponegriți, maltratați. Istoria noastră este una a durerii și persecuțiilor. Am fost masacrați de șaptezecișidouă de ori. Tigrul s-a înroșit de sângele nostru.“
Înainte de a pleca din sat spre o zonă locuită de alți yazidiți, Narin dă peste mormântul lui Arthur Smyth din Londra victoriană (aflat lângă mormântul străbunicii ei, prezicătoarea Layla — toate femeile din familie avuseseră darul prevestirii), având să descopere ulterior legături misterioase cu destinul acestuia. Personajul Arthur Smyth, de pe malurile Tamisei, îl are drept model pe George Smith (1840-1876), un geniu autodidact al asiriologiei, care a decodificat cuneiformele și a tradus Ghilgameș. Tot de Tamisa e legată viața specialistei în hidrologie Zaleekhah, a cărei prietenă, Nen, purta la rândul ei tatuajul yazidit. „Oamenii cred că un tatuaj e un act de revoltă, sau așa ceva, dar de fapt e un fel de a spune o poveste.“ Astfel, temele cărții explorează deopotrivă puterea vechilor conflicte, dar și legarea universală a oamenilor prin apă și povestire.
Mesopotamia, cu adâncile ei fluvii și înțelesuri ale epopeeii lui Ghilgameș, cel mai vechi poem care s-a păstrat (în cuneiforme, pe tăblițe — dintre care una având un fragment lipsă, căutat de Arthur Smyth) prilejuiesc o interconectare istorică și geografică dincolo de granițe, neocolind însă problemele contemporane, precum distrugerea mediului înconjurător în numele progresului, dreptul asupra artefactelor ș.a. Multe din personaje și întâmplări pornesc de la vieți și fapte reale. Într-o Notă către cititor sunt numite cărți, jurnale, documente sau articole din presă folosite, uneori datele reale fiind însă voit schimbate. Descrierea Constantinopolului, pe unde Arthur Smyth avea să plece spre Ninive, găzduit de ambasada britanică, a fost și ea preluată; valurile Bosforului fiind cuprinse în tema legăturii universale prin apă. „Smyth n-avea cum să știe, însă bura sărată care îl întâmpină la Constantinopol în această după-amiază din 1872 și fulgul de nea care i s-a topit în gură când abia venise pe lume în Londra anului 1840 sunt una și aceeași apă.“ Cei care cunosc opera scriitoarei Elif Shafak puteau bănui că absența accentului pe descrierea orașului ei de baștină, Istanbul, ar fi fost imposibilă. Ambasadorul englez îl avertizase pe călător: „Te-aș sfătui să iei lucrurile ușor în Constantinopol. După cum se spune, în partea asta de lume, dacă alergi prea repede, treci pe lângă adăpostul în care te-ai fi putut ascunde.“ Ca și în alte volume de Elif Shafak, orașul e misterios. „Chiar când crezi că l-ai prins îți alunecă din mâini.“
Un fapt istoric real e genocidul yazidiților de pe țărmurile Tigrului (persecutați încă din secolul al XII-lea), transmutat însă în timp de autoare, care a folosit și mărturii recente, de pildă ale unei femei yazidite salvate în 2024 în Gaza de la cei care o țineau în captivitate de un deceniu. Ciclurile din natură și istorie, numite dewr, care se repetă, trebuiau să fie cunoscute din povești. Zeița povestitului, Nisaba, a sumerienilor, lega amintirile între ele asemenea apei, ca și pe toți cei sortiți să se întâlnească. Mai târziu avea să fie înlocuită, în vremea lui Assurbanipal de zeul Nebu, o zeiță femeie nefiind socotită destul de puternică pentru mari confruntări.
Vechii Mesopotamii îi sunt atribuite inventarea scrisului, matematicii, astronomiei, irigației ș.a. Nisaba era totodată stăpâna recoltelor și a ploii, călăuzind orice picătură venită din cer, ținând „într-o mână un spic de grâu, simbolul vieții, reînnoirii și renașterii, iar în cealaltă un stylus din aur și o tăbliță din lapislazuli“. Astfel „rădăcinile agriculturii și ale literaturii“ erau îngemănate. Nisaba fusese și ocrotitoarea celor ce adunau povești, a bibliotecarilor, scribilor, „cronicara timpurilor, păstrătoarea amintirilor“. Elif Shafak îi consacră acestei zeițe curgerea cărții, alternând capitolele petrecute pe malurile Tigrului și ale Tamisei. Arthur Smyth se întorsese la Londra, după glorioasa lui descoperire arheologică, dar dorul de Ninive și sufletul neliniștit de călător despre care vorbea și Ghilgameș l-au readus în satul yazidit unde trăia prezicătoarea Layla, de care se îndrăgostise. Așezarea fusese însă ștearsă de pe fața pământului printr-un masacru poruncit de stăpânire. Puțini scăpaseră. La rândul ei, Narin avea să înfrunte (biruindu-le, totuși) chinurile sclaviei, vădind continuarea persecuțiilor împotriva yazidiților până în cea mai apropiată contemporaneitate. Totuși romanul nu lasă un gust amar, fiindcă transmite speranța în posibilitatea eternului refugiu — lumea povestirii și amintirii.
*
Tot la Londra e stabilită de un deceniu și Sanam Mahloudji (n. 1977), scriitoare americană născută la Teheran, premiată pentru un volum de proze scurte și nominalizată pentru Women’s Prize cu debutul în roman, Persanele. Titlul se referă la câteva generații de femei ale unei familii înstărite, cândva de vază, dar care în timpul Revoluției Iraniene se risipise emigrând (cu excepția unei bunici și a copilei Niaz, rămase în Iranul condus de ayatollah, vădind evoluțiile din această perspectivă). Personajele feminine au puncte de vedere complexe, unele neocolind clișeele despre persanii care „beau suc de rodie, dormind pe terase între grădini cu trandafiri, sărind peste foc de Nowruz“. Bunica, dintr-o generație în care statutul social nu îngăduia legătura cu fiul unui slujitor (devenit în timp un gânditor important al țării), alege să rămână în Teheran, când fiicele ei și majoritatea nepoților pleacă în America și se adaptează (relativ) la viața occidentală, păstrând însă obiceiurile de risipă și lux. Alternarea capitolelor dezvăluie treptat că aceste fiice proveneau din iubirea secretă a bunicii (măritată până la urmă cu un moșier, pe măsura statutului ei social), astfel moștenind frumusețea, farmecul și inteligența tânărului amant, pasiunea lui pentru gândirea profundă și rafinată a învățaților și poeților din civilizația persană. „Hafez, Sa’di, Firdousi și Farrokhzad? Da, în sfârșit avem și o femeie. […] Limba și cuvintele sunt doar efecte secundare. Dar noi, iranienii, înțelegem posibilitățile lumii. Îi vedem frumusețea glorioasă și incomensurabilă care îți face inima să tresară. Poeții – acei vizionari – nu sunt cu mult diferiți de mine și de mama. […] Noi, persanii, suntem artiști, visători înnăscuți. Chiar dacă ne manifestăm im plicându-ne în mari scheme financiare sau ne facem dentiști. Cred că o iraniană, cu cât e mai machiată și poartă mai multe bijuterii, cu atât are o concepție mai sofisticată despre frumusețe, cu atât este mai profundă, cu atât suferă mai mult, cu atât e mai contradictorie e viața ei interioară.“ Dacă bunica își manifestă înclinația pentru artă pictând și visând, trăindu-și iubirea după tiparul perechilor celebre din vechea literatură, fiicele și nepoatele se exprimă îmbrăcându-se elegant, exacerbându-și frumusețea naturală, scriind, sau vorbind cu un alert „colorit local“ al expresiilor și cuvintelor persane bogat inserate în textul englez. Deși numai Niaz, rămasă cu bunica la Teheran, îndrăgostită de un tânăr comunist, are prilejul să-și manifeste concret revolta împotriva regimului islamist, sau doar nepoata Bita renunță la uriașa moștenire familială, considerând că banii îi îngrădesc libertatea, toate personajele feminine ale volumului se împotrivesc în felul lor la rolul restrictiv al femeilor într-o societate care le desconsideră. „Într-o zi a veni o nouă revoluție și voi fi pregătită. Sunt pregătită. Represiunea, reducerea la tăcere a inimilor noastre nu poate dura la nesfârșit. […] Știu că depinde de femei.“