Anul acesta a apărut – în Marea Britanie și deopotrivă în traducere românească (la Editura Nemira, traducere de Radu Paraschivescu) – ultima carte semnată de Julian Barnes, așa cum o prezintă însuși autorul ei, unul dintre marii scriitori contemporani din literatura universală. Ajuns la vârsta de 80 de ani și suferind de un cancer al sângelui, Julian Barnes își ia rămas-bun de la cititorii săi într-un volum impresionant, un adevărat eveniment editorial al anului. Departure(s), tradus cu titlul Plecare, plecări de Radu Paraschivescu, este o carte subțire, dar puternică, sofisticată, așa cum ne-a obișnuit Julian Barnes, alcătuită din mai multe straturi (și părți) a căror legătură o putem ghici doar pe parcursul lecturii: un strat eseistic (prima parte, „Marele I AM“, care analizează memoria involuntară pornind de la madlena proustiană și ajungând până la cazurile bizare din neurologie), un strat ficțional (a doua parte, „Începutul poveștii“, și a patra, „Sfârșitul poveștii“ – o poveste de dragoste reluată la patruzeci de ani distanță de cei doi protagoniști, Stephen și Jean, intermediați chiar de scriitor, un caz pornind de la realitate și de la biografia oxfordiană a lui Julian Barnes) și, în fine, un strat de-a dreptul biografic (fiindcă celelalte două sunt, de fapt, ele însele cu o miză biografică) – partea a treia, „Gestionabil“ și partea finală, a cincea, „În drum spre nicăieri“, în care Julian Barnes relatează boala de care suferă (un cancer al sângelui „gestionabil“, dar cu posibile evoluții imprevizibile), aventura descoperirii ei și în fond confruntarea cu perspectiva bătrâneții și a propriei morți. Deși e prezentată drept carte de ficțiune, Departure(s) mi se pare un volum profund autobiografic, o carte-bilanț și o reflecție în pragul senectuții asupra memoriei și identității personale, asupra relației minte-corp, asupra condiției (și orgoliului!) de scriitor (chestionate până la autocritică și dubiu) și, last but not least, asupra propriei decrepitudini și mortalități.
Tonul cărții e același pe care îl știm la Julian Barnes: reținut, fără patetism, cu umor britanic, dar și fără menajamente (în limbaj, în detaliile fiziologice etc.), infuzat de livresc, deseori cerebral. Un ton lucid, inteligent, fără efuziuni, dar cu multă emoție ce transpare dincolo de paginile de eseu ori de cele romanești, mai ales la final, când se adresează direct cititorilor săi. Cu atât mai impresionant. De fapt, această carte subțire și puternică e o carte biografică, dar din pudoare, Julian Barnes alege să facă un patchwork, cu fire comune nevăzute, apelând la secvențe eseistice, respectiv romanești. Reflecțiile despre memorie (IAM, involuntary autobiographical memory, critica madlenei proustiene), nelipsite de ironie, sau povestea de dragoste aparent romanescă sunt doar un pretext pentru a vorbi voalat despre propria memorie și pierderile ei, despre boală și evoluția ei, despre bilanțul de viață (cu bornele și bolile ei) și scris (propria chestionare a scrisului, a identității de scriitor), despre statutul amintirii și amintirile perioadei sale oxfordiene (unde mijlocește întâlnirea/dragostea celor doi, Stephen și Jean), despre tinerețe și formarea lui erotică și sentimentală, despre trecut, despre bătrânețe și moarte.
În secvența introductivă, rezumată de jocul de cuvinte IAM (abreviere pentru involuntary autobiographical memory) – I AM (în engleză „eu sunt“), Julian Barnes explorează, pornind de la cazurile rare din neurochirurgie, teritoriul memoriei involuntare (un bărbat care suferă un accident cerebral pretinde că, atunci când mănâncă plăcintă cu mere, își amintește toate momentele din viața lui când a făcut acest lucru în trecut, adică o avalanșă enormă de amintiri) și în același timp face o critică subtilă madlenei proustiene, spunând că aceasta din urmă e o amintire „semivoluntară și semiautomată“, pe jumătate provocată și controlată. În plus, Barnes recunoaște, sceptic, că nu a experimentat niciodată acest tip de memorie proustiană „transcendentală“ (o memorie involuntară a cărei origine Barnes o identifică nu la Bergson, conform tradiției interpretative, ci la… doctorul clinician Paul Sollier), dar nu-l invidiază nici pe bărbatul cu IAM, de a cărui avalanșă de amintiri de asemenea se îndoiește ironic (de acuratețea lor, dar și de rezistența organismului la o astfel de avalanșă). Rămâne însă problema profundă a memoriei, voluntare sau involuntare, care creează identitatea umană (I AM) – o temă importantă la scriitorul britanic, acutizată, aș zice, aici de propria confruntare cu boala, decrepitudinea și sfârșitul.
Al doilea strat, ficțional, „povestea înăuntrul poveștii“, are, în ciuda aparențelor, legătură cu chestiunea memoriei: reîntâlnindu-i pe cei doi protagoniști, Stephen și Jean (numele sunt fictive, iar povestea lor dezvăluită e și o „trădare“ scriitoricească), după patruzeci de ani, scriitorul – la fel ca ei despre ei înșiși – e tentat să reactiveze vechile amintiri despre ei și să-i situeze în aceeași postură, deși este evident că un întreg istoric de viață i-a transformat între timp. Pe de altă parte, acest episod al reîntâlnirii celor trei și al reînnodării iubirii dintre Stephen și Jean, mijlocite de scriitor, vorbește despre „orgoliul de scriitor“ care crede că stăpânește psihologia umană, dar constată, în urma eșecului (Jean nu se poate implica afectiv în această relație), că viața (haotică, arbitrară) e de multe ori refractară ficțiunii și regulilor ei de coerență. Moment în care Barnes, ajuns la senectute, se îndoiește de înseși puterile literaturii și scriitorului. La aproape 80 de ani, ajunge într-un punct în care scriitorul din el începe să se suspecteze pe sine. Departure(s) devine astfel o carte despre scris la fel de mult ca despre boală, bătrânețe și moarte. Barnes își pune în discuție propria meserie și vocație și, după o operă întreagă, scriitorul – ce se declară uneori plictisit de el însuși la bătrânețe – ajunge să se întrebe dacă mai poate adăuga ceva fără să se repete: „Cât despre mine, am acum șaptezeci și opt de ani, iar asta o să fie categoric ultima mea carte – plecarea mea oficială, ultima mea conversație cu voi. Terminarea ultimei cărți în ritmul meu și apoi tăcerea au cel puțin această consecință utilă: asta înseamnă că n-o să fiu întrerupt – așa cum se temea Brian Moore – în toiul scrisului. În felul ăsta, îi refuzi puterea morții. Deși într-un fel cu totul minor, totuși indiscutabil. (…)
În concluzie, mă îndrept – la propriu – spre nicăieri (mă tem că și tu la fel, prietene, dar mai stai pe-aici cât de mult poți, dacă nu de altceva, măcar de dragul meu). Sunt conștient că în scurt timp o să exist doar sub forma unui raft plin cu cărți, plus un mănunchi de Întâmplări Biografice. Iar viața nu este o tragedie cu final fericit, în ciuda a ceea ce promite religia; mai degrabă este o farsă cu final fericit sau, în cel mai bun caz, o comedie ușoară cu un final trist. Sau, în formularea veche, «o comedie pentru cei care gândesc și o tragedie pentru cei care simt». Prima persoană pe care am iubit-o mi-a spus cândva, contemplându-și propria moarte: «O să-mi fie dor să aflu ce se mai întâmplă». Sper ca viitorul să nu fie atât de rău pentru voi precum arată acum – pe de altă parte totuși, poate că mi se pare de o melancolie cronică doar ca o tactică a subconștientului meu de-a minimaliza deznădejdea în fața morții. Cu cincisprezece ani în urmă, pe când scriam o carte despre moarte, încă eram asediat de terori nocturne (…) Deși mă gândesc în continuare la moarte în fiecare zi, această actualizare intensă a intrat acum în remisie. «Ia spuneți, domnule Barnes, vă înfurie moartea luminii?» Nu, nu cine știe ce. Simt că o accept într-o mai mare măsură, am o dispoziție puțin mai filosofică.“
Spre final, discursul devine mult mai personal și emoționant, inclusiv adresarea directă către cititori. Barnes cerebralul introduce îndoiala, relativismul, spaima în fața morții (și nu l-am pomenit pe Jimmy, cățelul lui Jean, care își va petrece bătrânețea și va muri în casa scriitorului). Ce rămâne dintr-un scriitor, și în genere dintr-o ființă umană, dacă nu uitarea, „groapa comună a timpului“, cum spunea Georges Brassens (cântărețul francez citat de autor)? Amintirile sunt infidele, reconstruite, spune Barnes, trecutul însuși e reconstruit, iar la bătrânețe constată că reînvie amintirile din prima parte a vieții (copilărie), lăsând o „gaură imensă“ în partea de mijloc a vieții trăite… Și totuși, asumându-și cu onestitate, curaj, incisivitate marile întrebări ale vieții și scrisului, la final de drum, Julian Barnes ne oferă un superb volum crepuscular, de așezat pe raftul de prim-plan al marilor scriitori contemporani și al memoriei noastre culturale universale.
