Romanele O mie nouă sute optzeci și patru, de George Orwell, și 2084. Sfârșitul lumii, de Boualem Sansal, sunt două dintre cele mai tulburătoare creații literare care dezvoltă subiectul unor distopii, temă pe care societatea umană, în fertila ei inconștiență autodistructivă, a generat-o constant de-a lungul timpului.
Așadar, de la zdrobitoarea autocrație politică închipuită de Orwell, la regimul, la fel de sinistru, al unei dictaturi religioase, cu „accent de fabulă, parabolă și pamflet“, dezvăluit de Sansal, a trecut, iată, un veac, dar nu de singurătate, ca-n romanul lui Marquez, ci de cădere continuă a răvășitei noastre umanități.
Continuitatea, și, de ce nu, îngemănarea celor două istorii este reliefată asumat de către Sansal, care, în „avertismentul“ său, invocă ficțiunea „maestrului“ Orwell și lumea înstăpânită de Big Brother-ul anului 1984, stabilind, prin „avansarea“ cu un veac în istoria umanității, o legătură clară între aceste romane, ilustratoare a două societăți totalitare, una politico-ideologică, cealaltă, religioasă. Mai mult, ambele societăți, și cea din 1984, a celei de-a treia provincii, Oceania, și cea din Abistan-ul anului 2084, sunt urmașele schilodite a două războaie recent încheiate, ceea ce a generat câmp liber instalării unor regimuri de teroare politico-religioasă.
Deși despărțite în timp de un veac (dar ce-i un veac la scara istoriei!), este de remarcat similitudinea manifestărilor celor două regimuri absolutiste și, desigur, a persoanelor care le cad victime: abolirea oricăror libertăți colective și individuale, supunerea totală și necondiționată față de Big Brather, la Orwell, sau Dreapta Frăție, la Sansal, eliminarea fizică a opozanților, rescrierea trecutului pentru a controla prezentul și viitorul, dublul adevăr pentru a ascunde minciuna. În aceeași idee, al controlului total al societății, nici „organismele“ care pun în aplicare și întrețin această teroare nu diferă în aberantele lor „misiuni“: „Poliția Gîndirii“, „Ministerul Adevărului“, „Ministerul Păcii“, „Ministerul Gândirii“, „Ministerul Iubirii“, „Ministerul Belșugului“, „Departamentul de Ficțiune“, în romanul lui Orwell, sau „Ministerul Sănătății Morale“, „Ministerul Arhivelor, Cărților Sacre și Memoriilor Sfinte“, „Ministerul Virtuții și Păcatului“, în opera lui Sansal, toate menite să țină supușii – laici sau religioși, deopotrivă – în ghearele sărăciei și neputinței, cu alte cuvinte, „să nu-și mai aparțină“. Sau, cum spune Michel Foucault în cartea sa din 1975, metode și organisme pentru „A supune și a pedepsi“.
O altă comună caracteristică a celor două societăți, aparținând „lumii orwelliene“, cum o denumește Thierry Wolton în recenta sa lucrare Lumea noastră orwelliană (tradusă la Editura Humanitas, 2026), este întreținerea acelei stări permanente de război, de pericol difuz, „menită să spulbere tihna și siguranța“; adică să anuleze „posibilitatea gândirii proprii, ceea ce e primejdios pentru anormalitatea privilegiată“, dar ar ajuta oamenii să „iasă din pielea propriilor spaime“, cum observă Orwell. Pentru că, ceea ce contează nu este „menținerea moralului maselor, ci moralul Partidului însuși“, adăugând: „Chiar și cel mai umil membru al Partidului este așteptat să fie competent, harnic și chiar inteligent în limite înguste, dar este de asemenea necesar ca el să fie un fanatic credul și ignorant, ale cărui dispoziții dominante sunt frica, ura, adorația și triumful orgiastic. Cu alte cuvinte, este necesar să aibă o mentalitate adecvată stării de război“.
În această lume, a „colectivismului oligarhic“, în care totul e „prezent cu ochi de stăpân“, cei de jos („renegații“) sunt instruiți să nu priceapă și să se supună, să trăiască acea „bucurie a supunirii“, care dezumanizează și, în final, anulează orice năzuință spre normalitate. Este ceea ce i se impune și lui Ati, personajul lui Sansal, să devină o „larvă rudimentară și oarbă“, în acel sanatoriu de la capătul lumii, unde straniul se substituie normalului: „Fapt e că în acea fortăreață medievală, acolo, la capătul lumii, pe unde treceau frontiere de neimaginat, zgomotele vieții și ale lucrurilor aveau un subînțeles bizar, alcătuit din străvechi taine nedezlegate și din violență potolită, subînțeles care transforma în timp bolnavii în fantome rătăcitoare, care pur și simplu levitau puțin deasupra pământului, hoinăreau prin labirint gemând și respirând cu greu și dispăreau ca prin farmec între două fulgere sau în preajma unei umbre difuze“. În această lume a invizibilului și a misterelor din spatele aparențelor, ne spune Sansal, „religia se poate construi pe contrariul adevărului“, iar credincioșii devin „justițiabili benevoli“, pentru că, nu-i așa, „supunerea e credință, iar credința adevăr“.
Aceeași lume a terorii îl obligă și pe Winston, personajul din O mie nouă sute optezeci și patru, trăitor sub permanenta supraveghere a „tele-ecranului“, să practice „dubla gândire“, o dramă pe care Orwell o descrie cu necruțătoare luciditate: „Mintea îi alunecă înapoi, în lumea labirintică a dublugândirii. Să știi și să nu știi, să fii conștient de deplina ta sinceritate în timp ce spui minciuni atent construite, să ții simultan două opinii care se anulează reciproc, știind că sunt contradictorii și acceptându-le pe amândouă, să folosești logica împotriva logicii, să repudiezi morala în timp ce îți arogi în numele tău moralitatea, să crezi că democrația este imposibilă și, în același timp, că Partidul este paznicul democrației, să uiți tot ceea ce este necesar de uitat, apoi să-l readuci în memorie exact în clipa în care este necesar, pentru ca imediat după aceea să-l uiți din nou (…)“, iată esența însăși a dictaturii dintotdeauna.
În ambele societăți descrise în aceste romane, opozantul trebuie golit de orice idee și, apoi, „umplut“ cu ce vrea Partidul sau Dreapta Frăție. Psalmodierea, prin difuzoare, a rugăciunilor colective, care dau ritmul orelor și al zilelor, creând „buimăceala“ necesară plasării într-o altă realitate, adică o veritabilă „strivire a omului sub credință, din romanul lui Sansal, îi corespunde aceeași dorință de supraveghere neîntreruptă, prin tele-ecranele omniprezente, din scrierea lui Orwell. Și totul pentru ca nenorocirile abătute asupra oamenilor să fie acoperite de fondul sonor delirant sau de „ochiul“ niciodată adormit al ecranelor, prin care „orice sunet este auzit, orice mișcare e văzută“, ambele metode determinând, conform lui Sansal, „blânda și vibranta lumină a acceptării“, sau, cum tot scriitorul algerian spune, transformând omul într-o „larvă rudimentară și oarbă“. Adică, idealul societăților totalitare, crearea acelei „națiuni de războinici și fanatici, înaintând într-o unitate perfectă, toți gândind aceleași gânduri și strigând aceleași lozinci, lucrând necontenit, luptând, triumfând, persecutând“.
Desigur, aceste tipuri de societăți totalitar-ierarhice sunt posibile numai în sărăcie și ignoranță, într-o lume ermetică, fără contacte exterioare, trăitoare sub amenințarea permanentă a „frontierei“. Chiar și cei care circulă în interiorul țării, pelerinii din romanul lui Sansal, strict încadrați în practicile religioase, sunt supravegheați pentru respectarea „calendarului“ și a „traseelor“ stabilite, pentru că, în orice moment și pretutindeni, dușmanul stă la pândă. Devenită generală, bogăția nu ar mai „conferi prestigiu“, ne spune Orwell, de aici născându-se acel „colectivism oligarhic“, care împarte, de fapt, societeatea în două : pentru cei privilegiați, opulența, pentru restul populației, minciuna „statisticilor fabuloase“, prin care, an de an, „există mai multă hrană, mai multe haine, mai multe locuințe, mai mult mobilier, mai multe oale pentru gătit, mai mult combustibil, mai multe nave, mai multe cărți, mai mulți copii, – mai mult din orice, în afară de boală, crimă și nebunie“. Așadar, o perfidă încercare de poleire a unei mizerii generalizate, în care, oamenii se „bucură“ de abundența unor produse nedistribuite.
Desigur, o astfel de lume nu poate fi creată și menținută decât prin ștergerea trecutului și rescrierea istoriei, politici de stat puse în practică de acele organisme de mistificare în care se zbat cei doi protagoniști ai romanelor, Ati și Winston, veritabile „departamente de ficțiune“. Alături de ele, cultivarea și menținerea urii împotriva veșnicului și năvăzutului „dușman“, dar și celor ce săvârșesc „crima de gândire“ (prin cele zilnice „două minute de ură“, în care exhibarea acestui sentiment atinge cote înfricoșătoare), „non-vorba“ pentru comunicarea controlată, lipsa justiției („nimic nu e ilegal, pentru că nu există legi“), devotamentul din frică și teroare, suspiciunea generalizată, trădarea și denunțul ca forme de viață, sunt tot atâtea metode prin care își asigură stăpânirea această lume de coșmar. Și din care, asemenea celor doi eroi ai romanelor, nu se poate ieși, singura victorie obținută fiind „asupra lor înșiși“.
Avem în aceste excepționale romane o lume a zațului unor timpuri apuse ( fascism, nazism, comunism), dar și prezentul unor practici absolutiste și despotism oriental, proprii regimurilor autocratice, cele care și-au clădit prin fals și teroare o putere nemărginită, politică și religioasă, deopotrivă.