Poeme de Vlad Alui Gheorghe
Singurătatea spațiilor comerciale
Am în telefon o mie de poze cu tine
Am în telefon o poză cu Zeruya Shalev și în
spatele ei tu îți aranjai părul căutând un
colț de sticlă în care să te vezi.
Am în telefon numărul tău salvat de șase ori
și niciodată corect.
Am în telefon câteva conversații cu tine
pe care nu le-am pierdut oricâte telefoane
am schimbat,
și le citesc ca pe niște
rugăciuni pe care ți le spui
de fiecare dată când vrei să
păcătuiești în liniște
la rând în supermarket când nu mai
e net nicăieri.
***
viața trece
la patru dimineața nu mai e nimeni
în studio la digi24, dar emisiunile merg în
buclă
mai e o oră și iese soarele
mai e o oră și storyurile tale de
pe instagram expiră
mai e o oră și mă trezesc cu telefonul
plin de răni de la toate mesajele
pe care le-am scris și le-am
șters.
***
am un pat mare în care tu
n-ai dormit, dar pe care ai stat
am un pat mare în care stau nemișcat ca
o muscă prinsă în capcană în
mijlocul verii.
am un pat mare unde adorm și mă
gândesc la tine în fiecare seară
pe scările de la restaurant coroana
fără baterie la telefon, cu băutură și bani
și soarele beat care
întârzie la muncă pentru prima dată.
S8.E5 – Tigers & toucs
Începe greu și pe urmă e liniște
în avionul Ryanair cineva plânge, e cald și
toată lumea așteaptă la baie
„puneți-vă centura, ni s-a cam dus gazul, vedem
ce și cum“ ne-a zis o fată
au râs, am râs și am dat play mai departe la brooklyn99
ep tigers and toucs, spre final când doi băieți
inamici își spun cât de mult țin unii la alții
și de acolo m-am luat că niciodată n-am zis ca
între băieți „ai grijă de tine că o să-mi lipsești dacă“
n-am zis lucruri de genul, că nu am fost crescuți așa,
ne-am dat mesaje cu poze și am râs, și cam aia a fost.
Nu știu cât mai avem, și ca în seriale cum am văzut vreau să-ți
zic – ai grijă de tine prietene –
și ai să primești notificarea aceasta
care-ți va speria păsările de care ți-e sufletul,
ca motorul stâng de la avionul Ryanair,
plin.
***
Ea stă în mijlocul clubului și nu dansează –
are ochii goi ca o sală de
așteptare unde se adăpostesc
sfinți ai garsonierelor
fără căldură
fără apă.
sunt cartiere întregi care
ar trebui să se inunde și să înghețe
ca să putem patina de la unul la celălalt
când ne e frică să ne lăsăm mesaje, și ne
amăgim în liniște că așa trebuie
să fie
și după,
o viață mai târziu
o să vedem fiecare în casa lui
vântul cum intră pe geam
ca un animal înfometat pregătit
să ne sfârtece.
Poeme de Mircea Victor Buciu
Cine?
Sufletul e o mansardă ticsită
cu resturi de manechine.
Praful s-a depus în straturi groase
peste „Cine“. Literatura?
O fereastră pictată
pe un zid de beton,
o tentativă absurdă de a mobila
neantul cu virgule.
Când lumea se reduce la o listă
de prezențe goale. La „cine“?
La aceia care se bat pe umăr în vid.
Subiectul devine o rană deschisă,
o eroare de sistem.
Căutarea e un câine orb
care sapă după oase de fum;
nu găsește nimic, pentru că n-a fost
niciodată nimic acolo.
Nici măcar conții
(ei au contat?),
acești nobili ai nimicului,
nu mai au sânge în metafore.
Sunt doar niște costume de epocă,
găunoase, purtate de umbre
care se cred actori principali.
Ei nu conțin; ei sunt
doar ambalaje pentru absență.
Iată scheletul ideii:
suntem niște verbe fără complement,
niște degete care scrijelesc pe gheață:
„am fost aici“; în timp ce
soarele de amiază rânjește sarcastic.
Pune carne pe acest dezastru,
lasă disperarea să atârne greu,
ca o piele prea largă,
pe oasele unei culturi
care și-a uitat alfabetul.
Nu mai căuta sensul în pagini
îngălbenite.
Literatura e doar un giulgiu
brodat frumos, aruncat peste
cadavrul unei întrebări.
La care nu mai are cine,
și nici ce,
să răspundă.
Izolatorii
S-au întors izolatorii. S-au întors din
morți
și de dincolo de moarte, izbucnind
din pământul care nu i-a putut mistui,
viu, flămând, un fluviu de umbre
revărsat peste noi!
Îi simțiți? Nu sunt doar amintiri,
nu sunt doar praf.
Sunt carnea rece a absenței
care ne strivește pieptul.
Sunt zidurile care au învățat să
meargă,
încercuindu-ne prezentul
cu brațe de gheață.
Strigătul lor nu are sunet,
dar ne sparge timpanele
cu o tăcere absolută.
Cum să ne mai ascundem, când ei
sunt însăși materia singurătății
noastre,
reîncarnată, neînduplecată,
venind să ne revendice respirația?
E un potop de absență
care nu ne lasă loc de fugă.
S-au întors! Și viața noastră tremură
ca o flacără în fața acestui vid
refuzând să rămână în mormânt.
Fascist 2026
Cine nu e cu ei e fascist: un zid
ridicat din cuvinte grele peste pieptul
celui ce respiră altfel.
Se sting luminile în ferestrele
prietenilor
de ieri, iar pragul casei
devine o frontieră de netrecut,
păzită de umbrele suspiciunii.
Nu mai există chipuri, doar categorii.
Nu mai există oameni, doar obstacole
în calea unui vis de fier.
O mamă își privește fiul
și nu mai recunoaște
decât sloganul
care i-a înghețat zâmbetul pe buze,
un străin născut din propria carne.
Istoria s-a oprit să plângă
la marginea drumului.
Unde cărțile ard cu flacără mută.
Iar singura muzică permisă
este marșul cadențat
al celor care au uitat
cum se șoptește un „te iubesc“
fără să ceară voie de la centru.
Cine nu e cu ei e singur,
într-o iarnă lungă a spiritului.
Aici adevărul e o pasăre
cu aripile frânte
sub greutatea unui singur verdict –
sec și definitiv.
Reîntoarcerea în flux
M-am desprins – electron liber –
Dintr-o orbită de împrumut.
Acolo unde spinul era lege, iar masa –
Un calcul rece.
Am fost, pentru o fracțiune de volt,
un hoinar mut,
O particulă de putere,
Într-un univers de trecere.
Nu m-au strigat radicalii,
Acei anarhiști cu legături rupte,
Nici voința nu m-a împins
spre marginea plăcii de bază.
Am fost doar un accident de parcurs:
O eroare de rute, o mică dezertare,
Care n-a lăsat nicio rază.
Simt acum cum se strânge în juru-mi
cămașa de plastic. O piele sintetică,
Izolatoare. Un perete rigid.
Mă întorc în flux,
În acest exercițiu elastic, unde
drumul e singur și timpul e mereu
lichid.
Carnația mea e de cupru, o fibră
încinsă.
Sunt un atom printre miliarde
de frați identici. Fără putere.
Cu lumina de veghe stinsă.
Mă supun legilor fizicii:
Acestor profeți frenetici.
E o ironie a rezistenței.
Ce farsă superbă: să crezi
că ai scăpat de sistem.
Că poți pluti liber
în vidul dintre doi pini!
Când te întorci, ești doar
un segment dintr-un poem
Scris în cod binar,
printre zgomote și lumini.
Mă întorc în circuit, docil,
fără nuntă sau nume,
Să port pe umeri sarcina
unui impuls străin.
Libertatea a fost doar o pauză
scurtă de lume.
În rest: sunt doar curentul
care curge senin.
Ironia e un magnet cu poli invizibili:
Te vrea înapoi în rând,
În ordinea perfectă de liniște.
Mă întorc în circuit: nu ca un erou,
Însă ca o cifră
Care își ocupă locul în șir.
Intru în cupru ca într-o venă colectivă.
Simt pulsul sursei, monoton, egal.
Un marș forțat spre un consumator
care nici nu știe că am fost –
pentru o clipă – aproape viu.
Mă dizolv în flux.
Sunt din nou
O funcție. Sunt curent.