Scurtă introducere
Iată o întrebare pe care i-am pus-o domnului rector înainte de începutul dialogului nostru: dacă trupul e prevăzut să trăiască până la o sută douăzeci de ani, vârstă pe care n-o atinge din cauza intruziunilor din afara noastră și adesea din lăuntrul nostru, deci dacă trupul a fost prevăzut să trăiască o sută douăzeci de ani de ani, sufletul pentru cât timp a fost prevăzut să trăiască? Întrebarea mea n-a căpătat răspuns. Opinia mea e că sufletul are o perioadă de garanție mai lungă decât trupul. Nu e ca și cum, dacă se strică, ți-l repară sau ți-l dă cineva înapoi, dar cred că el este prevăzut de Creațiune să trăiască ceva mai mult decât trupul. Ca să nu mai vorbim de faptul că sufletul nu este adesea contemporan cu propriul trup, i-o ia înainte sau rămâne în urmă, după trăiri și împrejurări. Fiind dăruit cu mai mult timp decât trupul, moartea sufletelor, din păcate, oricând ar veni, e prematură. Și ar mai fi o diferență între suflet și trup. Trupul se încalță cel mai adesea. Sufletul merge întotdeauna desculț.
M-a întrebat cineva, înainte de a începe, care-i greutatea sufletului și i-am spus că e foarte simplu de răspuns la întrebarea asta: sufletul are aceeași greutate cu umbra.
Acum despre tema noastră
O definiție a libertății este dificil de formulat dacă te încurci în abstracțiuni sau, și mai rău, în lozinci. Am să încerc să vă dau o definiție vizuală. Ați învățat la școală despre planul înclinat. Greutatea fiecărui obiect pe planul înclinat, care merge către centrul Pământului, este, în funcție de unghiul pantei, rezultanta vectorială a două direcții: una care merge perpendicular pe pantă, și una care merge în sensul pantei.
Asta este libertatea: rezultanta dintre direcția care merge înlăuntrul tău și cea care merge spre ceilalți, libertatea lăuntrică și cea împărtășită.
Eu aș vrea să vă vorbesc despre starea de libertate în spațiul românesc, despre situarea noastră în lume. Ceea ce adesea ne lipsește și face ca acest popor să aibă multe traume nelecuite este faptul că vorbim foarte puțin și cu sinceritate despre noi înșine, iar atunci când o facem, mai degrabă nominalizăm și personalizăm. Cum ar fi să vorbim despre noi fără să pomenim numele niciunuia dintre conducătorii acestei țări din ultima sută de ani, fără să pomenim numele niciunui partid, fără să amintim rezultatele alegerilor, memorandumurile cu Fondul Monetar Internațional sau deficitele publice? Și atunci, așa cum într-o castană, după ce-i cureți toate cojile, ca o desprindere de sine, rămâne miezul, atunci s-ar putea să ne înțelegem cu și pe noi înșine.
Noi înșine, eu însumi. De ce se spune „eu însumi“? Pentru că există și „eu“, există și „însumi“. „Eu“ este ceea ce spun alții despre tine, o formă de declinare a pronumelui. „Însumi“ este ceea ce spui tu despre tine. „Eu“ fără „însumi“ este o stare pe care mulți o trăiesc și care duce, încetul cu încetul, la depersonalizare. Inclusiv folosirea în exces a device-urilor, a internetului, face ca „eu“ să fie „eu“ pentru că sunt viu, dar să fie fără „însumi“, adică fără ceea mă face unic.
Așadar, asta e perspectiva și povestea pe care v-o propun.
Suntem în 1990, în luna aprilie. Am mers la Versoix, să-l cunosc pe regele Mihai. Ca într-un pelerinaj. Mi-a făcut o impresie copleșitoare: Era înalt, drept, probabil că în tinerețe fusese mai înalt ca mine. Distins. Vorbea o limbă română ce n-am întâlnit-o decât la Patriarhul Teoctist, o limbă lipsită de anglicismele de sfârșit de secol. O limbă pe care o găsești în scrierile lui Mihail Sadoveanu.
L-am întrebat: „Nu veniți, nu vă întoarceți în România?“ Mi-a spus: „Nu cred că poporul român este pregătit.“ Dar a adăugat ceva care mi-a dat un lung prilej de gândire și care este și prologul dialogului nostru de astăzi. Mi-a spus: „ Am ajuns în străinătate în ianuarie 1948 și m-am uitat în jur. Mă simțeam stingher și singur, nu știam ce să fac. Eu fusesem educat să fiu rege.“
M-am gândit: oare eu pentru ce am fost educat să fiu? N-aș putea să spun că am găsit un răspuns exact la întrebarea asta. Dar am ajuns la o altă concluzie. Nu știu pentru ce am fost educat să fiu, dar știu pentru ce n-am fost educat. Eu n-am fost educat să fiu liber.
Nimeni nu m-a educat să fiu liber.
Nu fac o vină părinților mei. În copilăria și adolescența mea, nimeni nu s-a gândit că va cădea vreodată comunismul. Eu și alții ca mine, generația copiilor triști născuți după război, am trăit jumătate de viață în comunism, fără să ne vătămăm cu totul, și jumătate în postcomunism, fără să ne lecuim cu totul. Dar în vremea comunismului, nimeni nu ne-a spus să ne pregătim, că va mai veni altceva. Nimeni nu ne-a prevenit că se va termina vreodată. Toți erau cuprinși de o viziune milenaristă, cum că acel regim va fi veșnic. Și singura problemă era cum să te raportezi la comunism, nu cum să-l distrugi. Singurul mod de a scăpa era exilul. Exilul exterior, emigrarea, sau cel lăuntric, izolarea imună.
Zilele trecute am avut o conferință despre memorialistica din perioada comunistă. Proza n-a scăpat teafără din comunism. Ne-au rămas și romane bune, dar multe sunt datate. Au rămas acolo, în vremea când au fost scrise. Poezia stă mai bine, dar cel mai bine stau jurnalele. Oamenii au scris pagini despre ce trăiau și gândeau, pagini despre care nu credeau că se vor tipări vreodată. De aceea ele au garanția autenticității.
Avem câteva jurnale care sunt mărturii absolute ale comunismului. Printre ele, cel scris de I.D. Sîrbu și celălalt, de Nicolae Steinhardt. De ce le consider mărturii absolute? Pentru că amândoi autorii lor au murit în 1989. Nu au avut prilejul să se răzgândească, să reconsidere. Ca bună dovadă pentru ce spuneam: niciunul dintre ei, în paginile lor, n-a pomenit măcar o singură dată de ipoteza că o să scăpăm de comunism.
De aceea noi n-am fost crescuți într-un mod izbăvitor: „Fiți atenți, nu faceți asta, nu faceți ailaltă, o să vină o zi când veți da socoteală.“ Și poate din cauza asta mulți, unii scăpați din pușcărie, alții ademeniți de sirenele vremii, au acceptat concesii de neadmis, gândindu-se că nu va veni niciodată Judecata de apoi. Numai că, iată, Judecata de apoi a venit, chiar în timpul vieților noastre.
Cum a venit însă? Generația de care v-am pomenit, a celor născuți după război, a fost cea mai norocoasă generație din istoria lumii. Nicio altă generație, de la Sumer până azi, n-a avut prilejul să treacă în timpul vieții frontiera de la un secol la altul, de la un mileniu la altul și de la un mod de a rândui lumea la un altul. În privința asta suntem unici.
Ca să treci granița dintre două secole și două milenii, îți trebuie sănătate. Ba uneori, cum zicea Friedrich Nietzsche, prea multă sănătate dăunează. El zicea că omul bolnav are o șansă în plus să înțeleagă lumea, pentru că are un prag de sensibilitate mai scăzut și este mai sensibil la ceea ce se întâmplă în jurul lui.
Dar tocmai pentru că noi am avut acest dar, al triplei frontiere, Dumnezeu ne-a mai oferit încă unul, ca să ne dea șansa să înțelegem. Ne-a dat un al șaselea simț, anume puterea de a vedea prin zid. Noi priveam zidul și vedeam în spatele lui o alt fel de lume. Când spun că priveam zidul, puteți să întrebați: „Bine, dar de ce nu vă uitați în altă parte? De ce trebuia să vă uitați la zid?“ Noi, generația mea, am trăit într-o lume de ziduri. Eram înconjurați de ziduri. Nu știu dacă ați avut vreodată ocazia să vedeți labirintul Catedralei din Chartres. Noi trăiam într-o astfel de lume, un labirint în care zidurile crescuseră în jurul nostru. Ziduri concrete, cum era Zidul Berlinului; ziduri de frontieră, cum era Dunărea pentru frontieriști; ziduri eterice, cum erau bruiajele de la Europa Liberă sau Radio Libertatea; ziduri informaționale, cum erau cele care interziceau anumite cărți, cum era Arhipelagul Gulag al lui Soljenițîn sau scrierile lui Nietzsche ori ale lui Heidegger; ziduri comunicaționale – orice întrunire era supravegheată. Ziduri, ziduri, ziduri. Trăiam într-o lume a interdicțiilor. Noi eram mai ales ceea ce n-aveam voie să fim.
Într-un fel, viața noastră s-a dus între noi și zid.
Dumnezeu ne-a dăruit acest miracol, puterea de a supraviețui acestui labirint: să vedem prin zid. Noi priveam zidul și vedeam dincolo de el o lume frumoasă. Cu cât zidul era mai gros și mai brăzdat de sârmă ghimpată, lucind ca borangicul, cu atât lumea din spatele lui era mai luminoasă. Trăiam într-o stare de fascinație perversă. Noi eram acolo, dar, de fapt, nu eram acolo. Am trăit în România, dar visele noastre nu erau acolo.
Am trăit între ziduri și tocmai de aceea am fost generația care a dărâmat zidurile.
Poate că ați văzut peliculele care prezintă dărâmarea Zidului Berlinului. Oamenii își luau câte o bucată de zid, s-o aibă ca amintire. Eu am văzut o scenă din asta nu la Berlin, ci la București, când a fost dărâmată Biserica Sfânta Vineri. Oamenilor nu le venea să creadă. Vedeau catapultele cum se căzneau să dărâme zidurile și cărămizile smulse le înveleau în marame, ca pe sfinte moaște și le luau acasă. Numai că era o diferență. Zidul Berlinului ne împresura sufletește, zidul Bisericii Sf. Vineri ne despresura sufletește. Dărâmarea Zidului Berlinului a fost o despresurare, întâmpinată cu entuziasm, dărâmarea Bisericii Sf. Vineri a fost o împresurare, întâmpinată cu durere.
Am dărâmat zidurile și am căutat lumea pe care o vedeam dincolo de ele. Nu mai era. Am căutat-o, Dumnezeu ne e martor. Ne-am scrijelit degetele scurmând printre dărâmături. N-am mai găsit-o. Lumea aceea dispăruse. Fiecare dintre noi avusese bucata lui de zid și bucata de ideal care-i corespundea. În clipa în care zidul a fost dărâmat, idealul s-a spulberat, lumea aceea a dispărut. Am înțeles atunci un adevăr dureros: generația mea, nu putea visa decât dacă între noi și idealul nostru era un zid. Noi nu eram educați să visăm având în față priveliști, ci numai ziduri. Și, ca să anticipez, iată diferența fundamentală dintre generația mea și generația tinerilor de acum. Noi am visat pentru că între noi și vis se afla un zid. Ce greu este să visezi când ai în față priveliști! Noi, pentru că n-aveam, visam! Voi aveți, și totuși trebuie să visați. E mult mai greu pentru voi decât a fost pentru noi să vă desprindeți, visând nu într-o lume a interdicțiilor, ci într-una a tuturor posibilităților. Pentru că viața se ducea între noi și zid, păstram o libertate interioară. Exact aceea pe care nu ți-o poate lua nimeni. Niciun om nu este cu desăvârșire lipsit de libertate. Primo Levi a scris o carte despre spațiul concentraționar și a pus titlul o întrebare dureroasă, amintind despre cruzimile și dezumanizarea lagărelor: Mai este oare acesta un om?. Dar chiar și Primo Levi, prin simplul fapt că a supraviețuit, și-a dat propriul răspuns la întrebarea asta. Chiar dacă, simbolic vorbind, a supraviețuit doar o parte din el, sufletul neputându-i-se reîntregi decât printr-o moarte bizară. Ne amintim de un cântec de secol nouăsprezece, pe care evreii îl cântau în lagăre: Die Gedanken sind frei (Gândurile sînt libere). Această idee a bântuit lumea încă din antichitate. Anume aceea că nimeni nu poate nimici cu totul, nici măcar zăbreli, visul și speranța.
Iată, așadar, primul stadiu al libertății: libertatea de a gândi
Unul dintre romanele lui Romain Gary, Rădăcinile cerului, care a primit Premiul Goncourt, povestește cum protagonistul a fost închis într-o hrubă, aproape fără șanse de a supraviețui. În bezna aceea, își imagina turme de elefanți alergând liberi prin savană și descătușarea asta a libertății elefanților l-a ajutat să supraviețuiască. Iar după ce a scăpat, și-a dedicat viața apărării elefanților care, prin visul lui, îl izbăviseră. Am avut prilejul să-l cunosc pe Corneliu Coposu. Îmi povestea despre izolarea lui de la Râmnicu Sărat. Ani de zile într-o însingurare chinuitoare. A trebuit să treacă o vreme să-și recapete graiul, după atâta tăcere. Spunea că a supraviețuit prin forța gândului: monologul interior, lumea privită printr-un ochean întors. Contextul acesta, al libertății interioare, pe care unii dintre noi reușeam s-o păstrăm, a avut după 1990 un revers. Cum spuneam, nimeni nu ne-a pomenit nimic despre postcomunism. Postcomunismul este o descoperire a postcomunismului. El n-a fost prefigurat înainte de asta. Noi, pentru că am trecut în sfârșit această frontieră și puteam dintr-odată să vorbim, am trecut la al doilea stadiu al libertății, a doua treaptă: libertatea de a vorbi. Nu spun că libertatea de a vorbi este, calitativ vorbind, mai importantă decât libertatea de a gândi, E un fel de retroversiune a sinelui, transformă monologul libertății de a gândi în dialogul libertății de a vorbi. Numai că, din păcate, noi nefiind educați să fim liberi, am greșit. Dialogul s-a purtat într-un mod denaturat. După ’90, răcneam ca din gură de șarpe: „Ce-ai făcut în ultimii cinci ani? Ce-ai făcut în ultimii cinci ani?“. În loc să spunem ce o să facem noi în următorii cinci ani. În loc să încercăm să limpezim viitorul, ne răfuiam cu trecutul. Și având mai ales grija de a descâlci trecutul, am intrat cu spatele pe poarta cea mare a istoriei. Am jucat pe terenul lor, oarecum în deplasare și de obicei în deplasare pierzi. Noi nu ne cunoșteam între noi, ei se cunoșteau între ei. Noi habar n-aveam cum se conduce o țară, ei știau pe ce butoane trebuie să apese. Erau fanatici, pentru că trebuiau să se apere. Noi, pentru că eram doar purtători de speranță, nu eram fanatici, speranța nu naște fanatisme. Ăsta e motivul pentru care am ratat șansa libertății de a vorbi, s-o alăturăm libertății de a gândi, ajungând uneori să vorbim mai mult decât gândeam. Urmează a treia etapă, care nu mai e doar monolog, nici doar dialog, le include pe amândouă, dar este ceea ce grecii numesc ecclesia: comunitatea, comuniunea, care înseamnă libertatea de a schimba. Pentru monolog îți ești suficient, pentru dialog sunt de-ajuns doi, pentru libertatea de a schimba e nevoie de ideograme, de comuniune, de solidaritate. Să nu credeți că există personalități care au schimbat lumea. Nimeni n-a schimbat lumea de unul singur. După toate învățămintele primelor două trepte ale libertății și privind în jur, ne dăm seama cât de puțin pregătiți suntem în a păși pe această a treia treaptă. Să adăugăm că cele trei trepte ale libertății au un corespondent în cuvântul-cheie al tranziției, care este responsabilitatea. Înainte de 1990 avea loc un transfer de responsabilitate. Tot ce se întâmpla era din vina lor. Cădea faianța din baie, era de vină Ceaușescu. N-aveai apă caldă, era de vină partidul. Tot timpul era altcineva de vină. Trăiam o anumită stare de inocență pe care am pierdut-o când ni s-a dat șansa de a fi liberi. După 1990, am preschimbat transferul de responsabilitate pe delegarea de responsabilitate. Tot ce ar trebui să facem noi e responsabilitatea altora, altcineva trebuie să facă sau, cel puțin, să decidă în locul nostru. Consiliul Europei să decidă dacă drepturile omului și ale minorităților sunt respectate. Comisia de la Veneția să decidă dacă justiția e respectată. În locul nostru trebuie să facă Uniunea Europeană, trebuie să facă NATO, în curând va trebui să facă OCDE. Tot ce-i bine la noi trebuie legitimat undeva în afara noastră. Țara asta, care pe hartă arată ca Grădina Maicii Domnului, rotundă ca un măr, ca o frunză de viță-de-vie, e de fapt, spiritual și material vorbind, un spațiu concav. Are centrul de greutate în afara ei, fie pentru faptul că mare parte a economiei strategice depinde de capitalul străin, fie pentru faptul că legitimarea sau delegitimarea vine din străinătate, fie din faptul că tot timpul avem obsesia sau confortul că altcineva decide în locul nostru și altora trebuie să le dăm socoteală. A treia treaptă a responsabilității, care corespunde libertății de a schimba, este asumarea de responsabilitate. Asociată cu libertatea de a schimba, responsabilitatea trebuie să capete sens. Sensul este conceptul capital, simbolul izbăvitor al acestui popor, Steaua Nordului care ne călăuzește din ceruri. Am avut o experiență pilduitoare în anul 2000. Eram trist, confuz, buimac de-a dreptul de rezultatul alegerilor. M-am dus la duhovnicul meu românesc, care era părintele Constantin Galeriu – aveam și un duhovnic armean, pe arhimandritul Zareh Baronian –, și l-am întrebat: „Părinte, am sentimentul că nu comunic cu poporul român și că nu-l înțeleg, ce credeți că ar trebui să fac?“ Părintele Galeriu avea în spate o bibliotecă pe întreg peretele, s-a întors și a scos o carte din raft. N-o să ghiciți niciodată ce carte mi-a arătat acest preot pe care unii chiar îl judecau de fundamentalism ortodox. Volumul se chema Studii de psihologie și cuprindea articole de Sigmund Freud, Alfred Adler, Carl Jung și Victor Frankl. Mi-a spus: „Vezi cartea asta? În ea Freud spune că cea mai mare suferință a omului vine din lipsa de plăcere, din copilărie începând, și frustrarea asta creează psihoze. Apoi, discipolii lui, Adler și Jung, au spus că cea mai mare suferință a omului vine din lipsa de putere, din neputință, din lipsa de a împlini, din faptul că viața ți-o ia înainte și nu poți s-o ajungi din urmă. Dar Victor Frankl, cel care a avut și experiența spațiului concentraționar, a spus că nici lipsa de plăcere, nici lipsa de putere, cea mai gravă maladie a omului e lipsa de sens.“ Este o boală pe care n-o găsești tratată în niciun compendiu de medicină, nu are leacuri care să se dea cu rețetă, fiecare își este propriul leac, iar dacă leacul nu există, organismul, sufletul, se dizolvă. Până acum am vorbit numai despre generația mea și tinerii de azi ar putea să întrebe: „Dar de ce ne interesează pe noi lucrurile astea?“ Și ar putea avea dreptate. Am susținut de curând o conferință la Colegiul Național „Tudor Vianu“. Temă pe care le-am propus-o a fost: „Cum ar fi să privesc lumea prin ochii tăi tineri?“ Elevii din asistență erau născuți în jurul anului 2010. Eu sunt născut în 1958, mai exact la 25 iulie, ora două după-amiaza. Exact la ora aia, în ziua aia, Gheorghe Gheorghiu-Dej, la Palatul Elisabeta, deschidea festivitatea în onoarea ultimului escadron al Armatei Roșii care părăsea România. S-ar putea spune, simbolic vorbind, că am refuzat să mă nasc până ce rușii n-au plecat din țară. Mi-am condiționat nașterea, precum pruncul lui Petre Ispirescu. Numai că eu, prunc fiind, nu știam că degeaba pleacă rușii din țară, secera și ciocanul rămân adânc întipărite pe tencuieli și pe frunțile noastre. Le-am vorbit despre cartea mea Dublu autoportret, în care descriu ziua de 21 decembrie 1989, așa cum am trăit-o eu. Dar – le-am spus – dacă vă vorbesc comme si vous y étiez, ca și cum ați fi acolo, ca și cum ați fi fost, ca și mine, martori oculari, mi-e teamă că n-o să reușiți să înțelegeți. Revoluția a avut loc cu douăzeci de ani înainte de nașterea lor. Ia să vedem, ce se întâmpla cu douăzeci de ani înainte de nașterea mea? Conferința de la München. Hitler, Mussolini, Daladier și Chamberlain s-au întâlnit pentru a semna o pace care, în cele din urmă, a dus la Al Doilea Război Mondial. A fost instituită dictatura regală a lui Carol al II-lea. A murit regina Maria. Pentru mine asta e istorie. Cum zice psalmistul: O mie de ani înaintea Ta, Doamne, sunt ca ziua de ieri, care a trecut şi ca straja nopţii. Pentru elevii cărora le vorbeam, Revoluția Română era istorie, la fel de veche cum a fost pentru mine anexarea Austriei și a Cehoslovaciei de către Germania. Eu le vorbesc socotindu-i martori oculari, fără să-mi dau seama că pentru ei Ceaușescu aparține istoriei, moartea lui fiindu-le la fel de îndepărtată, cum e pentru mine cea a lui Corneliu Zelea Codreanu. Ca să le putem vorbi și ei să ne înțeleagă, trebuie să ne desprindem, generația mea, de noi înșine. Și dacă n-o să facem asta și o să le vorbim tot timpul tinerilor ca și cum ei știu toate lucrurile pe care le știm noi, nu vom face decât să-i contaminăm înainte de a-i însănătoși. Altminteri, ei nu vor reuși să-și găsească drumul și nu vor ști să se ferească de fantomele trecutului, care pentru ei vor fi chiar mai vii decât pentru noi, căci ei nu știu cum să se ferească de ele. Iar noi vom fi de două ori respinși de cei tineri: o dată prin ceea ce am fost și a doua oară prin ceea ce nu putem să fim. Pentru noi e un mare efort de înțelegere. Încă nu ne-am vindecat de traumele trecutului. Noi, precum leul din povestea lui Michael Ende, nu reușim să ne desprindem din deșertul din care am plecat. Și asta pentru că nu reușim să integrăm libertatea de a gândi în libertatea de a vorbi și mai ales, să le dăm sensul libertății de a schimba. Greșim, judecând ceea ce a fost cu criteriile de astăzi. Zicem că a fi rebel înseamnă să schimbi, să vrei să schimbi. Pe vremea regimului comunist, a fi rebel nu însemna să schimbi, căci asta nu puteai, de unul singur, ci să nu te schimbi. A nu te schimba era victoria împotriva sistemului. Spuneți-le copiilor din ziua de azi asta și nu vor crede, nu vor înțelege. Treptele libertății nu sunt niște trepte pe care urci, ca pe o piramidă. Sunt mai degrabă niște trepte ca în gravurile lui Escher, în care personajele urcă, dar de fapt rămân în același cerc. Treptele libertății nu se ridică una peste cealaltă, ci mai degrabă una o adâncește pe cealaltă. Sunt trepte ale profunzimii, nu sunt trepte ale urcușului. Să ne gândim în felul ăsta cât de liberi suntem fiecare dintre noi, cât de mulți suntem furnizori de libertate și cât de mult suntem receptori de libertate. Toate celelalte căutări, tergiversările, eșecurile, criza de sens, lipsa de solidaritate vin din această lipsă de exercițiu al libertății pe care încă nu l-am dobândit. Nu avem imaginea unei ideograme a libertății pe care s-o percepem cu toții la fel. Libertatea e ca înotul. Nu poți să înveți să înoți decât în apă. Nu poți să înveți exercițiul libertății decât în libertate. Dar nu poți să deprinzi asta arzând etapele. E ca pepenele pe care îl răsucești în vrej, să se coacă mai repede. Are culoarea fructului copt, dar n-are și gustul, parfumul lui. Am încercat să sărim etape sau să ignorăm etape, am fost grăbiți ca în orice tranziție și de aceea suntem ca pepenele răsucit în vrej. Trebuie să ne reîntoarcem în noi înșine și s-o luăm de la capăt, de acolo. Trebuie să alăturăm pe „eu“ lui „însumi“, să fim fiecare „eu însumi“ și, din treptele responsabilității, să mergem spre asumarea de responsabilitate. Astea nu sunt lozinci, pentru că se referă la fiecare dintre noi. Nu vă spun să ne încolonăm și să mergem mărșăluind către undeva sau către nicăieri. Ar fi o mare greșeală să ne adunăm și să mărșăluim fără să fi rezolvat întâi, în noi înșine, această relație între „eu“ și „însumi“, fără să fim convecși, nu concavi, să avem centrul de greutate înlăuntrul nostru. Pentru că, dacă n-am rezolvat asta fiecare dintre noi, cu cât ne adunăm mai mulți e mai rău, cu atât rătăcim, ne îndepărtăm mai mult de noi înșine. Așadar, asta este invitația pentru cei din generația mea care a fost și norocoasă, și nenorocoasă, dar este mai ales pentru generația care vine, pe care singurul mod în care putem s-o călăuzim este să mergem ca Orfeu înainte, încercând ca lumea care a fost să nu ne mai vatăme. Pentru că orice privire înapoi face ca Euridice, această nouă generație a voastră, să se reîntoarcă exact de acolo de unde am fi vrut noi să ne izbăvim, în fosta noastră viață care riscă să fie și cea viitoare.