„Nu facem decât să rescriem, iar cei mai buni dintre noi reușesc să rescrie cărți care n-au fost scrise niciodată.“ Acest fragment din Texistența, cartea lui Mircea Cărtărescu recent apărută la Editura Humanitas reprezintă mai mult decât o reflecție în marginea scrisului, scrisul ca pură virtualitate a blocului de marmură care conține în el statuia, prescrisul care precede cartea, este un salt dincolo de judecata cărților pe care o poate face un scriitor, este o afirmație care convoacă paradoxul pentru a exprima ceva care transcende înțelegerea comună și bunul simț. Universul cărții pentru Mircea Cărtărescu este de la bun început enigmatic, provoacă orice dispoziție perceptivă, orice calificare atențională, orice înzestrare cognitivă.
Acest mod de aborda scrisul are ca punct de plecare o situare a sa în biografia lui Mircea Cărtărescu. El este înainte de toate o profesiune de credință, iar ambele cuvinte care alcătuiesc sintagma trebuie luate literal. În același timp, scrisul reprezintă și o soteriologie de uz personal. Termenul „texistență“ a fost forjat de Mircea Cărtărescu pe calapod postmodern, fără să devină un concept de circulație printre teoreticieni, reapărând reinvestit metaficțional în literatura sa, de pildă în Orbitor (Aripa dreaptă): „Texte în texte, texte scriind texte, formând, în cele din urmă, textura colosală a lumii noastre, căci existenţa şi textul […] formează Minunea în care agonizăm […] şi-al cărei nume ar putea fi Texistenţa.“ Spre deosebire de visul cu conotații funerare din visul naratorului matein din Craii de Curtea-Veche, unde mântuirea se face huysmansian, decadent, de-a-ndoaselea, prin orgoliu, calea regală a păcatului, la Mircea ea se realizează prin logosul spermatic al literaturii, prin carte, pe care un alt mistagog literar, Mallarmé, o proiecta ca scop al tuturor celor ce sunt, al lumii, al existenței însăși: „Totul în lume există pentru a sfârși într-o carte.“ De altfel, „totul“ și „nimicul“ reprezintă două concepte fundamentale pentru poetica cărtăresciană, lăsând la o parte faptul că literatura pentru Cărtărescu are această miză existențială disperată, a gamblerilor de profesie, sau mai bine zis de obsesie, „totul sau nimic“. „Când încep să scriu nu mai simt acel ecumenism, nu mai văd Aleful, cum l-am văzut întotdeauna. Nu mai simt că, „de vreme ce m-am născut şi trăiesc“, pot spune deodată totul, totul concentrat în o mie de pagini sau în zece mii, sau într-una singură. Am spus de zeci de ori Totul. Mie dor acum de nimicul infinit, în care Totul e doar un accident irelevant.“
Titlul volumului din 1985, Totul, anunță acest maximalism pentru a-l regăsi apoi în povestirile din Nostalgia, Arhitectul cu excreșterea de big bang a unui corp care asimilează tot universul sau Ruletistul, cu saturarea tuturor posibilităților, a întregului potențial de hazard până la plinul unui revolver încărcat care anulează statistica. Nimic este titlul volumului de poezii din 2010, și totodată cuvântul-cheie care închide povestirea REM din același volum Nostalgia, edificând întregul efort de transcendere chimerică al personajului, un fel de child of a lesser God, pentru a prelua puțin modificat titlul piesei din 1970 a lui Mark Medoff. Iată o altă frază în care „totul“ și „nimicul“ se regăsesc, „Nimic nu s-a spus vreodată. Deși mintea mea a luminat o clipă universul.“ Primul este evocat indirect, acolo unde mintea, chiar și pentru o fracțiune de secundă, poate cuprinde întreaga creație, adică totul; al doilea este invocat direct într-o dimensiune a dicibilului. Totul și nimic nu funcționează doar ca extremele unei ecuații existențiale în măsură să configureze un spațiu tensional, să genereze intensități dizolvante, ci și ca un alfa și omega, începutul și sfârșitul, care se regăsesc în aceeași frază din care am desprins cele două fragmente de mai sus. Cotiledonul care hrănește cu substanța sa vitală embrionul unește cele două, început și sfârșit, încă din prima etapă a genezei, din faza embrionară. „Sunt doar un cotiledon care se zbârceşte încet, fiindcă un embrion de gândire fragedă se hrăneşte din el.“
Cărtărescu apelează la biologie, la științele naturii într-un sens larg, tipul său de metaforă este una corporală, depășind însă cadrul anatomiei și fiziologiei către microbiologie. Expresia transcendeței pe care o figurează este cea a unei străpungeri către microuniversurile care țin de biologia celulei sau cea a sistemului nervos, în zona în care chimia celulară devine alchimie literară. Obsesia pentru corporalitate la Mircea Cărtărescu nu este nici pur exterioară, nici pur interioară, simpla dicotomie e inoperantă. Există o dimensiune interstițială, evocând o traversare/inversare catoptrică ca în epistola către Corinteni a apostolului Pavel, per speculum et in aenigmate, după un principiu ermetic, gnostic : „Ceea ce este sus este ca ceea ce este jos, și ceea ce este jos este ca ceea ce este sus“. Scrisul reprezintă pentru scriitor o formă de cunoaștere, pe care o vrea totală, dar nu una de tip hermeneutic, ci una de factură oraculară, una mantică. Dacă hermeneutica presupune instrumentalizarea rațiunii în descifrarea sensului, mantica propune intuiția și revelația; la hermeneutică accesul este restricționat de necesitatea unor calificări inițiatice, de necesitatea unui antrenament spiritual, în cazul manticii ea revendică singularitatea chemării, acolo unde deschiderea relevă rapelul la propria interioritate. E un mod de a spune că dincolo de orice argument teoretic, o carte trebuie să-și releve texistența, ca un fapt de viață care-ți vorbește direct: „O carte adevărată nu are nevoie deo hermeneutică, ci deo mantică: nu poate fi descifrată, se poate doar ghici în ea ca-n petele aleatorii dintr-o ceașcă de cafea sau ca-n crăpăturile unei carapace de broască țestoasă. Citind-o, nu-l vei înțelege pe scriitor, ci pe tine însuți.“ Este drept, tensiunea întregii literaturii a lui Mircea Cărtărescu vizează depășirea acestei medieri a interpretării/ghicirii pentru o cunoaștere „față către față.“
Este unul dintre motivele pentru care Cărtărescu scrie această carte pe alocuri aproape ca pe un „manual“ de tehnici spirituale asociate scrisului, o filozofie în marginea lui, un tratat zen, așa că trebuie să te pregătești să te întâlnești, să te confrunți cu paradoxul, cu non-linearul unei scrieri sacre. E un text ermetic, deși autorul nu-și arogă pretenția înțelepciunii ultime, ci dorința de a descifra o rațiune ontologică a scrisului, a literaturii. Iată câteva exemple de reflecție care te invită la prelungirea ei în propria ta experiență de viață și de lectură: „Desăvârșirea ca rătăcire a drumului.“ „O carte e bună atunci când, citind-o, îţi dai seama că, deo bună bucată de vreme, n-ai mai văzut nici o literă.“; „Sunt deasupra, dar tocmai prin asta sunt în afară. Sunt detaşat, dar până şi de mine însumi.“ Sau: „Visul nu poate fi descris decât geometric, şi geometria nu poate fi decât halucinantă.“
Mai apropiată de imaginarul cărtărescian al cărții este imaginea bandei lui Möbius sau a Mâinilor care se desenează, celebra litografie a lui Escher, doar că ceea ce mă nemulțumește în aceste două reprezentări este un efect de simetrie și aparent echilibru, ca și în reprezentarea Yin și Yang. Fluiditatea da, dar nu și simetria, cu efectul catoptric al oglindirii care păstrează aparența. Prefer parabola universului perceptiv pe care o oferă chiar scriitorul, adăugându-se lui Flaubert și Zola, și care are în centrul său proza: „Fereastra cu geam clar (proza realistă) şi fereastravitraliu (proza artistă). În primul caz, îţi îndrepţi privirea, dincolo de stilul incolor, către ceea ce se descrie, în al doilea îţi opreşti privirea chiar pe suprafaţa ferestrei, colorată şi plină de rugozităţi. Dar idealul meu, azi, e fereastra deschisă.“
„Ieșirea“ pe care o caută scriitorul ca revelare a sensului ultim are semnificația transcendenței, a unei iluminări pe care scrisul o poate aduce și cartea ar putea-o incorpora. Obsesia recuperabilă din proza cărtăresciană îl are ca precursor pe Mircea Eliade lansat într-o căutare similară. Literatura dobândește o altă miză decât cea a recunoașterii, în profan, a unui sacru deghizat, cu noduri și semne, devenind una a cunoașterii revelate, străpungând ceea ce Lucian Blaga numea cenzura transcedentală. Scrisul constituie acest eliadesc-inițiatic „drum către centru“. „În ultimul timp renunțasem la ideea de a fi scriitor, lucru care mi se părea lipsit de orice importanţă, şi începusem să caut, urcat în vârful scării mele beckettiene, nişa, tunelul, ieşirea. Devenisem unul dintre (câţi or fi pe lume?) căutători. Lucru incompatibil cu orice altceva. Căutător pe cont propriu, bazândumă pe aluzii fragmentare şi ininteligibile, ştiind că nu mă pot baza pe nici o relatare şi nici o hartă, şi totuşi ascultând atent la ceea ce pare să mi se şoptească, să mi se sugereze cu tot mai multă insistenţă: că există o ieşire, că trebuie să o cauţi, chiar dacă nu ştii ce te aşteaptă dincolo“.
Mircea Cărtărescu scrie o carte despre scris, dar și una despre lectură ca spațiu de resubiectivare, de specularizare, de reinventare onirică, în centrul cărora așează imensa fragilitate a eului. Avem reflecția unui scriitor care a depășit vârsta maturității către o stare care permite o detașare, o regândire a tot ceea ce scrisul înseamnă pentru el, dar și o reatașare până la contopire, care se disociază de literatura ca angajament social, ca poziționare ideologică. „Scrisul meu e pentru mine singurul real, căci e calea mea către adâncul meu unic.“ Într-un fel, scriitorul se simte eliberat să cutreiere prin lumea pe care el însuși a creat-o și care, așa cum o și prezintă, este o prelungire a corpului său cu tot ce ține de el, simțuri și minte deopotrivă. În acest sens, scriitorul nu doar se lasă condus de fraze în viața mentală, ci își frazează existența prin puterea de intensificare a cuvintelor, unde unitatea formei nu este altceva decât unitatea vieții. Valoarea supremă a oricărei vieți este viața, conform cu apoftegma lui Marlaux din Calea regală, „o viață nu valorează nimic, dar nimic nu valorează cât o viață“, iar tautologia se regăsește subtil în finalul monologului dramatic al lui André Gide, Tezeu, cu acel conclusiv „J’ai vecu.“ (Am trăit) Numai că pentru Cărtărescu viața este dată ca text, scrisul este viața, și reformulând concluzia gidiană, ea ar suna la Cărtărescu astfel: „J’ai écrit.“ (Am scris.) Avem imaginea unei vieți care-și creează din cuvinte atmosfera, alura, conduitele, dar și pielea, organele, sistemul nervos etc. „Miam scris toate cărțile cu inconștiența și credința termitelor: cărțile mele sunt prelungiri în spațiul scriptural ale schemei mele corporale.“ Trăirismul acesta scriptural depășește dimensiunea vocației pentru o dimensiune ontopoetică, unde biografia este aproape biologie, unde scrisul este metabolizat, intră în toate celulele firii, într-o deplină simbioză/metamorfoză ridicată la dimensiunea de taină a euharistiei. „Am nevoie de scris, tânjesc după scris“, „Cât nu scriu în jurnal nu exist, şi nu metaforic, ci în cel mai strict sens al cuvântului. Eu sunt jurnalul meu. Nu mă identific nici cu carnea şi cu pielea mea, nici cu amintirile mele, nici cu imaginea mea în oglindă, nici cu numele meu atât de total cum mă identific cu paginile astea. Ele sunt carnea şi sângele meu asemeni ostiei şi paharului cu vin.“
Proza lui Cărtărescu funcționează după un principiu poetic, are metabolismul poeziei, este concepută poematic, fără a deveni un poem în proză. Pentru că poezia deține cel mai mare grad de ocultare, și în același timp tentează în cel mai înalt grad limitele limbajului, și prin ele ale dicibilului, a ceea ce poate fi spus. „Însă proza mea s-a hrănit din poezia mea, şi secarea ultimei ar putea s-o anemieze pe prima.“ Avem în câteva pagini ale cărții un concentrat tratat de poezie care nu are de-a face cu poetica sau reflecțiile teoreticienilor literari, ci cu poezia ca texistență, ca mod de a trăi, ars vivendi și de a muri, ars moriendi. Iau câteva „postulate“ ale acestui tratat. „Esența poeziei este uitarea de sine.“ „Poezia nu e arta versurilor, ci puterea de a vedea frumusețea.“ „Numesc poezie orice artă care-şi distruge artistul.“ Ele nu explică poezia, nu o raționalizează, nu oferă rețete, ci în sine sunt viziuni, și în marginea lor poți concepe poezia ca o atitudine existențială, ca parte a vieții în care se varsă cu infinitele posibilități de multiplicare, speculari zare și spectacularizare a subiectului. Ele se află dincolo de text, pentru că o artă care-și distruge creatorul implică această legătură inextricabilă dintre ea și viață. Avem într-un paragraf poetica scriitorului, unde poeticul ca transfigurare a limbajului este principiul ordonator pentru toată literatura, unde fraza decide, unde diegeza este subiectivizată până la a deveni subiect locutor. În acest sens, orice roman, orice eseu devine autobiografie, și cred că dintre optzeciști și cei care i-au urmat, Mircea Cărtărescu este singurul care duce biografismul până la capăt, până la ultimele consecințe. „N-are nicio importanţă ce fapte se-ntâmplă într-un roman. Se-ntâmplă fraze, cuvinte, multidimensionale şi fascinante. Un roman e o singură moleculă uriaşă, cum sunt şi eu. E o fiinţă omenească, o voce care vorbeşte. Dacă nu e un mare poem, un roman nu-i bun de nimic, ca sarea care nu sărează. Romanele sunt poeme, eseurile sunt poeme, totul e poezie.“
Ultimul pasaj al acestui ideopoem care este Texistența reinjectează nostalgic un clișeu decadent, cel al ultimului dintr-o serie (rasă, familie etc.) pe un fundal crepuscular, în cazul de față, ultimul scriitor. Decadentismul s-a hrănit din macerațiile și dospirea sfârșitului cu un „ultim vlăstar“, filozofii au văzut declinul Occidentului, apusul civilizațiilor, „sfârșitul istoriei“ și „ultimul om“, structuraliștii și telqueliștii au anunțat „moartea autorului“, Julien Gracq, William Marx, devalorizarea literaturii. Nu doar scriitorul, generic, ci și cărțile, literatura, cititorii, și cu ele o belle époque a scris-cititului sunt plasate în orizontul unei destrămări lente și inexorabile. Din perspectiva unei texistențe, apocalipsa o reprezintă sfârșitul cărții : o lume care începe și se desăvârșește prin cuvânt se sfârșește în absența lui. Dar nu toate cărțile au un sfârșit, poveștile Sheherezadei ne amintesc că moartea pândește acolo unde povestea se oprește, de aceea ea trebuie să gliseze pe nesimțite într-o alta, și tot așa, până la sfârșitul a toate câte sunt. În mod evident, distopia nici veselă, nici tristă a sfârșitului cărții nu vine neapărat în urma unei constatări care dispune de repere precise, totul și nimic se regăsesc în acest sfârșit, într-un subtil joc autoreferențial și un scriitor se închide asemenea unei cărți, acolo unde sfârșitul nu este decât un punct de perspectivă. „Ieri mi-a venit în minte, natural, că sunt ultimul scriitor. Nu m-a copleşit tristeţea speciilor care se sting. Nu am avut un sentiment de crepuscul. A fost o constatare de bun-simţ. Sunt printre ultimii oameni care scriu literatură. Mi-am arătat în gând recunoştinţa că am putut scrie câteva cărţi. Am trăit pe lume pentru asta. Cărţile vor dispărea, cum vom dispărea şi noi. Nu vor mai fi scriitori, nu vor mai fi cititori, frumoasa epocă va apune.“