André Ferenc
Act de întemeiere
anxietatea mea e o țară indivizibilă unde
în autobuze istorice cetățeni prea cuminți
își gâfâie unul altuia în ceafă insomniile
în privirea lor pâlpâind de foame flutură
steaguri ciuruite o țară cu pungi de nailon și
pensionari tremurând la coadă pe care
funcționari publici îi tutuiec oftând miros de
mentol
o țară cu memorie selectivă și simț baroc al
proporțiilor
cu defrișări bine plănuite și rândunici gonite de
viscol și vijelie
cu școli neîncălzite studenți la economie cu ochi
de stele casieri în alimentare de cartier pe care
nimeni nu-i recunoaște pe stradă
cu specii pe cale de dispariție și pe cale să te
facă
dispărut cu actrițe porno plătind taxa de
școlarizare
chirii obraznice la oraș și sate lăsate pieririi
cu femei care se urcă exclusiv pe bancheta din
spate
a taxiului și pretind cu voce tare că vorbesc la
telefon
femei a căror piele a fost uscată la frumusețe
de priviri înăcrite și pe obrazul lor prin bucătării
și programe lungi la mașina de spălat s-au prelins prințesele cu șuvițe de aur
și cu bărbați cărora păsările le-au ciugulit limba
bărbați cerând chiar sincer iertare după ce în
palme
li-a început brusc să se usture grija
o țară unde între proteste și contraproteste
se macină încet pietrele prețioase ale dialogului
unde
providența pleacă la cumpărături cu bastonul
din cauciuc
și în fiecare zi timp de zece minute stă
îngenuncheat
pe gâtul cuiva anxietatea mea e o țară unde li se îndeasă cârpe aprinse în gură activiștilor
civili
și trecutul e ținut pe aparate de respirație
artificială
unde se încoronează statuile compromisului în
timp ce
găuri căscate pe fațadele clădirilor mai
povestesc
despre eleganța tancurilor și despre cei care până și-n ziua de azi se tem de pocnetul
popcornului
despre marea curățenie necesară înaintea
reînceperilor
povestesc despre frumoasele speranțe ale
mamelor
noastre despre mirosul de fosfor și sudoare ce
persistă
pe mâinile taților noștri despre ultima noapte
când ai noștri s-au îmbrățișat unul de altul în pat și-au mângâiat pe gât și pe umeri
brazdele
iubirii și s-au strâns până când în cele din urmă
între ei
n-a mai rămas absolut nimic cu terenuri ruginite
de joacă care povestesc despre amiaza când
pentru
ultima oară am sughițat de plâns în poala
mamei
anxietatea mea e o țară pe care am moștenit-o
ca datorie în genele mele defecteo țară pe care
ca dublu
cetățean sunt obligat să iert și de două ori mai
multe
o țară ținută laolaltă de teama de libertate
de liantul complicității un război civil mut
ce învolburează de o mie de ani l
Alina-Simona Constantin
****
singurul meu iubit sunt doi
degetele se frâng
unghiile se umplu de sânge
tot ce e-n jurul meu arde c-o îngrijorare maximă
mocnește până la albire
brutal
un bărbat își strânge cureaua.
vocea lor e-ndesată în gura mea. e o acceptare incestuoasă. o piatră în mijlocul ființei care abia
se trezește.
anatomia spațiului dintre oamenii care iubesc
este pur interpretativă.
când rătăcesc într-o lume perfect rotundă cu un
contur imposibil de albastru
granițele țărilor se ridică ca niște păsări bolnave
nu impun nimănui nimic. l
Péter Demény
piatră
trebuie să spun
că sunt foarte jos în mine
țara asta nu mă ajută
cu nimic
dar se așteaptă la nu știu ce fidelitate
din partea mea
și inteligenții rânjesc de știrbi
și eu sunt știrb pentru că n-am
bani de un amărât de implant
iar în gât ce să-ți mai povestesc
e tocmai piatra de moară
a lui Toldi personaj
barosan din literatura maghiară
puternic ca Doroftei și Nicu Vlad
la un loc
dar piatra lui e aruncată măcar
pe când a mea
stă locului și poate
va coborî spre inima
mea despre care
nici nu mai știu
dacă n-a fost devorat
deja de atâtea tristeți l
Lövétei Lázár László
Cel mai frumos poem: 57,1-8
57 1 Însă până atunci, până la reîntâlnire, încearcă
să te bucuri și tu, într-un fel, de viață, 2 în capitolul
acesta am vrut să preamăresc, de fapt, pământul,
ca să te conving: nu merită, pe bune, să te
grăbești,
3 apoi mi-am dat seama că-ți bălmăjesc degeaba
de ore
întregi despre paradis, pentru că am lăudat, de
fapt,
continuu pământul, 4 însă ce-i, în comparație cu
creația,
acest imn al meu ca o zeamă lungă! –
5 „fericire jalnicăˮ în sus și în jos: încă nu s-a scris
un poem mai frumos decât acesta, 6 și ce bine că
putem și noi strica-îndrepta câte ceva la el!, 7 ce
manuscris, doamne! 8 n-ar mai trebui decât să
facem
lobby la Domnul ca la capătul celui mai frumos
poem să nu se pună punct niciodată.
_ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _
(Traducere de Kocsis Francisko)
Mircea Lungu
Ca de la suflet la suflet
Sforile mării, ca de la suflet la suflet
rămân sus. Ți-aș vorbi, de teama pierderii
echilibrului,
cum că nu există sistem de măsurare mai precis
decât sforile pe gâtul cărora,
deschizându-se, ca pentru a mă adulmeca de
aproape,
ca de la suflet la suflet,
solomonariile mi-ar dori tras în jos numele,
dar pe unde picioarele m-ar mai putea purta
prin golul sforilor luminos,
reconectându-mă cu amprenta de apă lăsată,
ca o punere în pericol a vieții,
ca durere simțită cu adevărat
peste urâta, imperfecta haină de doliu sporind la
infinit,
împotriva căreia îmi îngăduisem să cârtesc
pe principiul pe care l-aș lua cu mine sub cer.
Abia ieri am respirat într-o mare un soare de
vară,
frământând, cu degetele vopsite de indigo,
manuscrisul despre moartea ascunsă a zeilor
mirosind a spărtura pietrei de strajă spălată
de parcă-ar fi dormit, fără nicio justificare,
în păturile șeilor.
Gabriel Nicolae Mihăilă
nu mai da
numele tatălui hăulește prin sticla ce se înalță
deasupra celorlalți
un zgârâie nor
cu geamuri murdare de care lumina se izbește
belicos
nu mai da
nu mai da
tatăl întinde cureaua de piele cu cea mai mare
forță din univers
aburul de alcool
și alimentează locomotiva de carne
pe ruta deja obișnuită
e o gară mică
unde 3 copii
așteaptă între liniile de cale ferată cu dragostea
familiei care nu renunță
tatăl
strigă numele mamei având setea câmpiei de
ploaie
un sunet de drujbă alungă liniștea
iar ultimul brad împodobit
se prăbușește
nu mai da
nu mai da
un zuuummmzăit discret
între două pahare pline
Eugeniu Nistor
Ea venea…
Ea venea
în rochia ei verde
cu motive florale discrete
şi toată strada
se înviora instant
odată cu trecerea ei…
Nimic nu o abătea
de la drum –
nici vântul,
nici ploaia,
nici arşița-amiezii…
Ca o flacără verde venea
pe la cumpăna-amiezii
în rochia ei
cu nuanţe de iarbă
crudă şi fragedă,
luminând parcă totul
de jur-împrejur… l
Papp Attila Zsolt
Summa summarum
Toată viața de-adult de pân-acum
am trăit-o cu presentimentul
catastrofei – am spus și-altădată
propoziția asta, pentru că s-a
impregnat în mine-atât de profund.
Ce mi s-a-ntâmplat atât de special,
ceva ce nu-i unic în viața orișicui?
M-am născut, m-am disipat, m-am separat,*
apoi am căzut în nas, dar am scăpat
cu julituri. Drumuri lungi cu trenuri
cu geamuri sparte, costumul de schi
încheiat până la gât, de abia
mai simțind pe față greutatea
lacrimii stoarse de frig. Sunt norocos,
ce mai tura-vura, așa m-am născut.
Căi ferate lungi, tractate, cu stații
scurte, iar în vagonul-restaurant
intră întâmplător câte-un caracter,
de temelie – nu-i cam rușinos?
Un fel de procedură uzuală
de a te simți fericit sub stele?
Pe mine Domnul nu mă mai iubește,
m-a uitat definitiv, oare cu ce
i-am greșit că timp de decenii lungi
am devenit victima a ceea ce
numim, în lipsa unui cuvânt mai bun,
forța neputinței, ori apăsare –
în definitiv, nu-s decât cuvinte.
Însă n-a fost vorba, Doamne, nimeni
n-a amintit în acele călătorii
pe șine cât de ușor va fi cândva
să descoperi un cămin într-o
catastrofă cu forme frumoase,
s-o căptușești, ca pe-un coteț de câine,
cu disperări moi, înmiresmate –
și dacă tot așa a ieșit, Doamne,
să ne înțelegem că de data asta
nu înzorzonăm, nu schilodim, nu dăm
pe nimicuri, nu faci treabă de mântuială,
va avea loc un proces adevărat,
cu acte ștampilate din care
să reiasă indubitabil că
la jumătatea vieții de om, ori ceea
ce sperăm să fie, acolo unde
se află acea pădure-ntunecată
ș.c.l. s-a maturizat, în sfârșit,
copilul din mine, care și-a dorit
mereu să poată spune: sunt iubit.
(Traducere de Kocsis Francisko)
Adi G. Secară
(inscripții pe malul mării egee/ tango)
uneori poezia este doar
un dans perfect
un tango al Alexandrei și al lui Angelo
în ochiul furtunii perfecte
și murmuri doar pentru tine
că lacrimile sunt doar niște copii perfecți
care se pot juca de-a ploaia
de-a fulgerele
fără a răni vreun înger rătăcit
printre dulciuri, alte prăjituri
fredonând muzică din filme
în care tu sau el nu veți juca vreodată l
Amelia Stănescu
Cina cea de taină a zeilor
din Herakleion
care s-au întâlnit cu ispitele nopții
pe țărmul mării Egee
s-au recitat poezii
s-au încurajat epopei
cei mai înțelepți au scris ode
până când noaptea i-a acoperit
pe toți.
La răsărit, printre scoici
se zăreau bumbii de aur ai nimfelor
pielea lor arsă la soare
cânta obosit
apoi a venit furtuna și a spălat
toate faptele
Atunci corul solemn al juriului
a decretat:
„Fi-va femeia iubită, Medusa,
transformată ea însăși
în stâncă.”
Szabolcs Szonda
minunata lume-n două
lângă gardul de sârmă
un porumbel este devorat de un câine
la fereastra centralei termice
un cuplu palid face gimnastică
cerșetorul de la colț își toarnă
în cap vopsea verde de ulei
puștiul său vede în candelabrul
de la poliție un carusel
se dă în el cu cea mai senină bucurie
blocurile își apropie frunțile brumate
dau din cap ușor iar mașinile
se ciocnesc unele de altele
vedem intenția vedem credința
vedem dragostea vedem și gândul
dar sentimentul este de un rebus încâlcit
bravul zorro în zăpezile de altădată
sapă un șanț sub cotețul de porci
să ne oprim în subsolul cuvântului
și să ne îndepărtăm lent palmele
împreunate până acum
din căușul lor vibrant se prelinge
o amintire despre ziua de mâine:
ce viață ciudată avem de trăit! l
Daniela Varvara
sală de aşteptare
foaia pe care o scrii e sală de aşteptare
la fel ca viaţa prin care trec zilnic forme
deşirate –
lucrurile pe care le râvnești sau cele care pe
tine te râvnesc
stau la pândă
toate așteptându-și timpul
toate în șir sau de-a valma în luptă
nedreaptă se-ntrec;
pe cine hrănești acela va învinge – se știe.
tu nu te poți hotărî: lași ceasurile să ticăie în
continuare
sub pielea cuvintelor,
sub pielea ta de hârtie.
o sală de aşteptare ești tu
la fel ca foaia în care urmează să te cufunzi
până la os
până la măduva lui;
în colțul hârtiei, o pânză de păianjen îți
ademenește cuvintele
pentru a le ţintui frumusețea-n icoane
fluture fără sevă devii tu în plasa păianjenului.
fluture fără sevă lângă fluture fără sevă
te lași cu totul: crisalidă aripi crisalidă și din
nou aripi
toate crescute din tine
toate măduva ta os din oasele tale
toate, vieți ale tale țintuite-ntr-un perpetuu
neterminat insectar
(POEZIA).