Biblioteca personală este un fel de (auto)portret. Ea spune, adesea, ce am căutat, ce am iubit, ce am sperat, ce am respins; în mod apăsat, ce ne-a format. Despre destinul acestor biblioteci se vorbește, totuși, prea puțin. Într-o epocă a digitalizării accelerate, a mutațiilor culturale și a fragilității memoriei, întrebarea „Ce se va întâmpla cu cărțile noastre?” e mult mai mult decât una practică — devine una identitară. Ce veți face, așadar, cu cărțile din biblioteca dumneavoastră? Cui le veți lăsa? Unde vor ajunge ele? În ce lume vor rămâne cărțile din biblioteca dumneavoastră?
Cristian Pătrășconiu
Adrian ALUI GHEORGHE
Cînd Dumnezeu va scoate din priză
Marea Lume Virtuală Așa cum apa este mediul pentru un pește, așa pare să fie biblioteca pentru un scriitor. Cel puțin așa am crezut, așa am crescut, așa am simțit. Acum suntem la o răspîntie, nu știu ce va face peștele care vede că apa în care se mișca vioi altădată acum seacă. Probabil că se va panica la început, apoi va căuta căi de adaptare, de salvare. Dar va fi o salvare temporară probabil, efect al instinctului de conservare. Sunt conștient, pe zi ce trece, că Biblioteca, în forma cunoscută în istorie, suferă transformări esențiale. Într-un Kindle am înghesuit vreo mie de cărți, îl port după mine, cu mișcări unduioase de deget pe ecran dau filă după filă. Am constatat că și cărțile îmbătrînesc, exact ca oamenii. Din păcate, fenomenul e mai complex: în primul rînd îmbătrînesc cititorii cărților. Dar îmbătrînesc și necititorii cărților. Îmbătrînește și dragostea dintr-o poveste de dragoste. Îmbătrînesc limbile în care sunt scrise cărțile. Am cîteva cărți pe care le port cu mine încă din anii adolescenței, din cînd în cînd le răsfoiesc, le aud oftatul și respirația grea. Se află, printre ele, Colonelului nu are cine să-i scrie a lui Marquez, poeziile lui Trakl, o carte cu poezii de Serghei Esenin, Martin Eden, Foamea lui Hamsun, cîteva reviste din colecția „Secolul XX“, Poemele luminii, primită premiu la școală în clasa a V-a. Din cînd în cînd fac ordine în bibliotecă și pun deoparte cărți gata îmbătrînite, cu care nu știu ce să fac. Cartea este un artefact, nu doar un bun simbolic de care nu te poți despărți fără să ai sentimentul că săvîrșești un sacrilegiu. Împrăștii cărțile de care nu am nevoie, care atîrnă. Nu trăiesc într-o bibliotecă inactivă, ci într-una activă, necesară. La un moment dat aveam cîteva mii bune de cărți, pereții îmi erau tapetați cu cărți, îmi meșterisem singur rafturile de bibliotecă, ca să încapă tot ce adunam. Între timp, am făcut donații importante către cîteva biblioteci publice din școli sau din comunele din jurul meu. Mai am în jur de o mie de cărți, măcar o dată pe an le inspectez, le șterg de praf, le împrospătez prin foiletare. Și mai scot cîteva zeci, de fiecare dată, pe care le ofer vreunei biblioteci. Nu știu cu cîte cărți voi rămîne la final, depinde de cîte momente de inventariere voi mai avea parte. M-am născut într-o casă fără bibliotecă, singurele cărți de care îmi amintesc sunt un volum de poezii de Mihai Eminescu, cu coperți roșii, pe care îl păstrez și azi, și o Biblie, cu multe pagini rupte sau greu de citit, din cauza unei folosințe prea îndelungate. După cum evoluează lucrurile, probabil că voi pleca, la timpul potrivit, tot dintr-o casă fără cărți. Dacă voi vedea în preajmă cartea cu poeziile lui Eminescu și Biblia, la acel moment, probabil că voi gîndi că nimic nu mi s-a întîmplat semnificativ pe lumea asta într-o viață de om. Ceea ce nu ar fi o concluzie prea departe de adevăr. Virtualizarea cărții, a Bibliotecii este un fenomen complex, iar pentru generațiile care deschid ochii acum este cel mai firesc lucru. Dar, dacă Dumnezeu va scoate din priză Marea Lume Virtuală, pe baza căreia funcționează Sfîntul Internet, Mucenicul Facebook, alți și alți apostoli mai mari sau mai mici ai sublumii noastre, este posibil ca descoperirea de sub ruine a unei biblioteci cu cărți de hîrtie să aibă efectul pătrunderii în peștera cu miracole. Unde suntem, de fapt? A venit la mine acasă un tip, trimis de către o firmă, să monteze un cablu pentru internet. Tipul, agil și abil, a evaluat ceea ce avea de făcut, a măsurat, a căutat unghiurile cele mai potrivite pentru a da găuri în perete. Apoi, a observat că am multe cărți, în bibliotecă, pe birou. A dat un ochi peste rafturi, s-a oprit la niște titluri, apoi m-a întrebat: Dar dumneavoastră ce meserie aveți? Nu ezit și îi spun: A, sunt mecanic auto. Mă privește tipul, mai dă o privire peste peretele cu cărți și mă întreabă: Dar dumneavoastră ați citit toate cărțile astea? Da, îi zic eu, fără alte comentarii. Tipul dă din cap, apoi trage o concluzie a frămîntărilor sale: Eu nu mi-aș duce mașina la reparat la unul care a citit atîtea cărți. Mă iertați, dar nu aș avea încredere în el. Nu l-am întrebat de ce, dar am avut senzația că niște cotoare de cărți au roșit vinovate.
Paul ARETZU
Habent sua fata libelli
Voi face, mai întâi, o istorie a cititului meu. Am început să cumpăr cărți de când eram copil, din clasele gimnaziale. Un frate al mamei, medic, își pierduse vederea în urma unei detenții politice (fără condamnare), în anii ’50. A reușit să-și practice profesia, obținând cu greu o autorizație pentru un cabinet particular. Având această infirmitate, eu am fost un fel de cititor de serviciu al lui. Era unul dintre medicii cei mai renumiți din zonă. După consultații și după masa de prânz, stăteam în bibliotecă mai multe ore, făcând audiții muzicale (muzică simfonică, arii din opere), după care îi citeam cărți (beletristice sau de specialitate). Tot eu i le cumpăram de la librărie. Nanu, cum îi spuneam, fiindcă era și nașul meu, îmi dădea bani să-mi iau și eu cărțile pe care mi le doream. Astfel, strânsesem mai multe volume pe care le păstram într-un geamantan vechi de nuiele. Când bunica maternă, un om minunat, îmi zicea să nu mai citesc așa de mult, pentru că pot înnebuni ca Eminescu, îmi luam geamantanul (biblioteca) și mă mutam în altă cameră. Bunicul matern era văr cu Nichifor Crainic, fiind originar din satul Nebuna-Velea, comuna Bulbucata, Vlașca. Primise de la marele om de cultură mai multe cărți cu autograf, când acesta îl vizitase la Caracal. În anii ’40, Nanu le îngropase, împreună cu volume scrise de Vasile Pârvan și Nicolae Iorga, pe care nana îi avusese profesori la facultate, în curtea dispensarului din satul Traianu, unde lucra ca medic. Acolo li s-a terminat și destinul. Tata, și el, dusese în pod, într-un cufăr, cărțile interzise. Urcam adesea pe o scară, dam trapa la o parte, pentru a răsfoi, pentru a citi fructul oprit. Era liniște, lumina se filtra prin lucarnă. Stăteam ceasuri întregi, în altă lume. Prin anii ’90, am cumpărat un apartament în colonia piloților de la Deveselu, într-o pădure, după ce unitatea militară a fost desființată. Mi-am dus acolo toate cărțile. Este un loc ideal pentru citit și pentru scris. Dacă am citi săptămânal câte o carte, într-o sută de ani nu am putea parcurge decât circa cinci mii de volume. Într-o sută de ani! Treptat, cititul și scrisul au devenit pentru mine o a doua natură, o justificare a timpului meu personal, a existenței. Am citit aproape toată viața cărți pe suport de hârtie. Nici prin gând nu-mi trecea că, la un moment dat, acestea vor deveni electronice. Se mai numesc și virtuale, adică în stare potențială, nu reală. Acum, citesc la fel de bine ambele variante. Este adevărat că biblioteca proprie este o oglindă a noastră, dar și noi suntem oglinda ei. Există, în acest sens, o determinare mutuală. Suntem ceea ce citim și citim ceea ce suntem. Biblioteca online, însă, nu mai este personalizată. Este sigur că, fiind ființe culturale, cartea, care este o formă de comunicare perfectă, nu va dispărea. Că vor avea loc schimbări tehnice este ceva firesc. Aparatul de fotografiat nu a desființat pictura. Ebook-ul prezintă avantajul de a fi mai ușor accesibil, de a pune la dispoziție oferte multiple. Dar depinde de unele condiționări, de aparatură specială, de surse de energie. Cartea tradițională ocupă, e drept, un spațiu mare. Cred că cele două variante vor funcționa în paralel, deși descoperirea tiparului a desființat arta copiștilor, tehnica milenară a manuscriselor, folosirea suportului din papirus sau din pergament. Laptopul, pe de altă parte, te obligă să stai într-o anumită poziție. Cartea este mai comodă. Cartea în format clasic este un document corporal. Lumea este plină de biblioteci, de anticariate. Varianta digitală este preferabilă pentru o rapidă documentare, oferă toate mijloacele de tehnoredactare. Cartea tradițională este făcută pentru a fi citită. Nu văd o apocalipsă a cărții din hârtie, care mi se pare mai vie decât clona ei electronică. Nu mi-am pus problema sorții cărților din biblioteca mea. Sper că le vor citi (vorba lui Delavrancea) urmaşii mei, şi urmaşii urmaşilor mei, în veacul vecilor.
Teodor BACONSCHI
Nu părăsim civilizația cărții
Îmi văd biblioteca personală ca pe un halou biografic mobil. A venit din urma mea, ca moștenire, a crescut odată cu studiile formative – de teologie și antropologie a faptului religios – așa cum a întins rafturi goale către beletristică, filosofie, istoria ideilor și artelor, literatura patristică și cea greco-romană, clasică. Întrucât am urmat cariera diplomatică, biblioteca a trecut prin probe și mai acrobatice de atât: o parte a zăcut acasă, în așteptarea fiului risipitor. Alta s-a născut în capitalele unde am mi-am îndeplinit misiunea de ambasador – la Roma/Vatican, Lisabona și Paris – preluând limba și cultura locului, ca și amprenta vizuală a unor tradiții editoriale mature.
Prin acumulări succesive, babilonia livrescă era gata să atingă cerul, așa că a primit pedeapsa unor periodice epurări (mereu dureroase). Fie că lucrezi cu anticariate sau faci donații, cărțile plecate spre alți cititori par trădate, chiar dacă știi că fiecare are soarta proprie și că alte roade vor da, dincolo de ce știi sau poți înțelege acum. Am desfăcut o singură bibliotecă, în casa unei rude plecate din această lume. E ca la măcelărie. Au venit doi băieți cu o dubă și sacoșe de rafie și au cumpărat aproape totul, cu preț unitar la kilogram. Cam asta e soarta cărților tipărite, la ieșirea din galaxia Gutenberg. Le voi rămâne fidel până la capăt – din orgolioasă inerție de umanist surpat sub cutremurul revoluției digitale – dar nu le mai dau veacuri de supraviețuire (în afara cimitirelor livrești din marile biblioteci publice legendare).
Vestea bună e că nu părăsim civilizația Cărții. Fie că își consemnează gândirea și legile pe tăbliță de argilă, cupru, granit, marmură, papirus, pergament sau hârtie japoneză, tot sub puterea Cuvântului va trăi homo sapiens. Ne rămâne să vedem doar dacă marile modele lingvistice din spatele inteligenței artificiale vor fi sau nu logocentrice, adică adaptate fundamental revelației creștine. Pariurile sunt deschise.
Alexander BAUMGARTEN
Am să le îngrop
Ce va fi cu ele după ce mor, sau ce fac cu ele dacă ajung interzise ori desuete? În ambele cazuri, cel mai prudent ar fi să le îngrop, fiindcă soarta bibliotecilor private s-a schimbat radical, iar dacă ar fi puse la index, nu mai pare nici prea sigur să plec cu ele în Persia, ca în 529. Așadar, am să le îngrop meticulos. Separat pe fiecare, în gropi mici, ca să rămână puțin din cotor afară, să vadă lumina soarelui și să poată încolți la timp. Voi face din ele, de fapt, o grădină de pomi. Volumele din Platon merg împreună: din ele vor răsări platani cu idei în loc de fructe, care se vor desprinde când se coc și își vor lua zborul ca niște păsări, cum spune Petrus Damianus că se petrece peste ocean. Din Summa theologica voi separa fiecare articol și îl voi sădi în locuri distincte, ca să răsară păpădii, fiindcă le poți împleti și face din ele coronițe pentru copii. Poemele lui Paul Celan le voi sădi în mintea fiului meu. Pe Tolstoievski (obținut prin fuziune) îl voi pune în pârâu, să curgă până ajunge la Donul liniștit. Pe Emil Brumaru îl voi scufunda într-un borcan cu muștar, am citit că dorea acest lucru. Din toată opera lui Noica, plus Jurnalul, va ieși un arbore cu un rod care ne va arăta cum e cu putință ceva nou. Din poemele lui Cezar Ivănescu va ieși doar un Rod. Din Biblioteca Medievală mi se pare cel mai prudent să fac terasamente. Din Arghezi să iasă flori micuțe și albastre de primăvară, iar în sângele voinicului voi recunoaște cartea aia roșie din seria veche a „Bibliotecii pentru toți“ cu poemele lui Labiș. Din Fenomenologia spiritului mă aștept la un arbore de metal, ramificat, strunjit, cârlionțat, în care te tai. În baltă cu Omar Khayam, să iasă nuferi. La Lilieci trebuie pus cât mai la orizont, ca să atingă marginea lumii. Dar ce să fac cu Groșan, dragul de el, cu O sută de ani de zile la porțile Orientului? O să îl las să se facă pom mare, să mănânce tot neamul din el și să aibă fructe vrăjite: cine le mănâncă să se prăpădească de râs. Din Guțu mare vreau să iasă mulți stejari (quercus robur). Salcâmi mirositori din Geneză, acolo unde spune din ce să își facă Noe corabia. Din Cartea alcool să iasă flori delicate, cu parfum volatil care să ajungă până sub zidurile Clujului. Din Romanul trandafirului ce să fie? Păi, nu orice roză, ci aceea care își păstrează în timpul iernii sensul numelui. Așa o să îmi îngrop eu cărțile, pentru că știu de la Averroes că ele vor fi neapărat căutate când o cere periodic poziția universului.
Mirel BĂNICĂ
Trei imagini
Imagine 1
„Marché aux puces“ – piața de vechituri din Geneva, Elveția, talciocul duminical, cu toate că nu știu dacă este cea mai fericită traducere. Nu era vorba de o „piață“ propriu-zisă, ci de o stare de spirit, plăcerea de a răscoli în trecutul material şi spiritual al „celuilalt“. Anii 2000, glorioşi. Din când în când, apăreau cartoane întregi ale unui român emigrat în Elveția la începutul anilor 1950. Fugeau de comunismul dur al perioadei. Străchini, oale, ulcele, fotografii de familie și cărți. Multe cărți pentru care atunci s-ar fi făcut pușcărie. Mai nou, şi acum, dar aceasta este o altă poveste, tot memorială şi ea. Scotoceam în ladă, ca în autopsia trupului unui frate de exil, necunoscut. Cartoane rămase după moartea lor, biblioteci întregi, expuse publicului, așa cum și Evul Mediu bucăți rupte din cei supuși celor mai grele suplicii erau lăsate pe marginea drumului, spre pildă. Nu aș vrea să mor în exil, nu aș vrea ca biblioteca mea să aibă o astfel de soartă, îmi ziceam atunci.
Imagine 2
După 20 de ani, România. Se cumpără/moș tenește un apartament, garsonieră, casă etc. Noii proprietari, nu toți, au obiceiul de a scoate (depune) pe marginea trotuarului saci care conțin tot ceea ce a fost odată o viață de om. Înainte vreme (adică până la triumful odioasei lecturi pe ecrane), cartea, volumul pe hârtie încă mai reprezenta „ceva“. Aruncai oale vechi și haina roasă de molii vorace, dar încercai să valorifici cartea, biblioteca răposatului. Acum, biblioteca se aruncă şi ea. Nu mai reprezintă nimic. Strict nimic. Mai mult, am observat o altă tendință – începe o „sociologie“ a debarasării, glumesc – sunt aruncate nonșalant cărți religioase. Personal, am găsit o superbă Biblie din 1984, tipărită pe hârtie de lux, tip „foiță de țigară“, într-un sac de plastic, printre resturi de ziduri demolate. Și nu este singurul exemplu. Înainte vreme, exista un fel de respect superstițios față de sfera „celor sfinte“, printre care și cărțile de cult. S-a pierdut. Semn clar, sigur, de secularizare accelerată a societății noastre.
Imagine 3
Biblioteca mea, cărțile mele dragi,nu foarte multe, purtate prin ani, țări, bagaje, autocare, avioane, frontiere, vor ateriza, în cel mai fericit caz, într-un centru de recuperare maculatură. La ora scrierii acestor rânduri, 0.10 RON/Kg. Cele mai valoroase ar fi marile dicţionare, trag cam un leu, un leu şi ceva bucata. Hélas, la vie.
Mircea BÂRSILĂ
Sărmanele cărți!
Tema acestei anchete face să vibreze una dintre acutele mele probleme de care sunt încolțit, de o vreme. În casa părintească din Gorj, pe care am îngrijit-o cu pioșenie, în lungul anilor, după ridicarea la ceruri a părinților mei, am transferat, de la Pitești, cele mai valoroase cărți ale mele, întrucât nu mai aveam loc, de atâtea (!), în apartamentul cu numai două camere.
Problema este că, într-un viitor mai îndepărtat sau mai apropiat, casa va trebui să fie vândută. O să o vândă fiul meu care trăiește în București și care, mergând pe calea medicinei, nu este interesat de ceea ce am eu în bibliotecă: studii de mitologie, de religie, de magie, de filosofie, cărți de poezie (mari poeți străini și autohtoni din secolul al XX-lea), operele unor autori din Antichitate (Homer, Pitagora, Hesiod, Vergiliu, Ovidiu), studii de critică și de teorie a literaturii, romane celebre din literatura noastră și din mai multe etape ale istoriei literaturii universale… și lista poate continua.
Mă tem: 1.că posibilul cumpărător va spune că va cumpăra casa, dar fără cărți (vreo două mii); 2. altul va cumpăra casa și va pune pe foc toate cărțile, care au fost, atâția ani, „televizorul“ meu, ca să folosesc un termen esențial în noua fază culturală, aservită, mai mult decât s-ar cuveni, vizualului, în detrimentul literaturii scrise. Este mai comod să te uiți la televizor sau în telefon, decât să citești. Este mai ușor să obții, pe internet, rezumatul sau principalele idei ale unei cărți, decât să o parcurgi literă cu literă și rând după rând…. 3. Ar fi mai bine dacă acel cumpărător ar avea răbdarea să la vândă, una câte una, pe internet. Această presupunere este, desigur, iluzorie.
Ce Bibliotecă din rândul celor existente dispune de necesarul spațiu – mă întreb, marcat de viitorul întunecat al cărților mele (și al atâtor valoroase biblioteci private din întreaga țară) – spre a accepta multiple donații de câteva sute sau de câteva mii de cărți, fiecare?
Din păcate, nu a apărut, până acum, nicio inițiativă – parlamentară sau a vreunui ministru al Culturii – care ar putea să salveze bibliotecile personale, în regimul unui mega-anticariat de unde cei interesați să le poată obține gratis, al unui „azil“ (înființat în fiecare oraș mai mare) destinat cărților aflate în situația unor animale domestice rămase fără stăpân, adică fără hrană, fără apă, fără adăpost și fără cine să le mulgă. Sărmanele cărți!. Soluția eutanasierii lor, spre a le curma suferința, încă nu a fost descoperită.
Adrian BODNARU
Viața de apoi a cărților
Prima mea colecție a fost de cutii de săpun. Același săpun – „Cristal“, mi se spusese, fiindcă nu știam să citesc, ci doar să cumpăr. Magazinul sătesc era peste drum de curtea în care-mi făceam veacul copilăriei, iar mărunțișul apărea de undeva, nu-mi păsa dacă din Dacia părinților mei de la apusul aproape fiecărei zile sau nu, deși vorbim despre marca premium a vremii, mult mai spumoasă decât legendarul „Cheia“.
Cutiile erau albe, tipărite cu verde și trase în țiplă. Cum rupeam celofanul, simțeam magia noii achiziții. Visam în fața ei minute bune admirându-i literele. Și ce emoție când descopeream un verde mai intens sau mai pal pe câte o cutie! Apăsarea tiparului pe carton mi-o imaginam diminețile cu blana motanului pe inimă.
Nu știu ce gol căutam să umplu – în niciun caz un vid igienic –, dar nu am ezitat când, într-o zi, am simțit unul: din pervazul unei ferestre dispăruseră cele două ghivece cu flori bătrâne de când lumea. După ce mi-am ordonat colecția, am admirat-o aplecând ușor capul spre stânga, de parcă viram pe bicicleta flancată încă de roți ajutătoare.
A fost primul meu raft de bibliotecă, iar capul plecat atunci mi-a prins bine mai târziu, când, înainte de orice, descopeream cotorul câte unei cărți într-o sufragerie. Și cum mărul era fructul la modă al epocii, îmi trecea adesea prin minte că aș putea mânca unul de la cotor la coajă.
Habar n-am unde s-au dus cutiile mele de săpun, însă de-atunci n-am mai colecționat nimic serios. Colecționarul în serie – sau de tiraje? – din mine dispăruse fără a suporta nicio săpuneală.
Abia peste douăzeci de ani, în 1994, aveam să-mi amintesc de el. Îmi adusesem de la tipografie treizeci de exemplare din prima carte și, privindu-le cotoarele, am descoperit, cu aceeași emoție, o copertă trasă mai tare, de un albastru mai intens decât celelalte, pe care mi-am promis că o voi păstra. Nu am făcut-o, cum nici cu titlurile din colecția atât de frumoasă pe care am lansat-o și îngrijit-o câțiva ani febrili la o editură timișoreană. Nici Gluma lui Kundera, neplătită unei librării împreună cu o fermecătoare studentă la Litere, nu mi-a rămas ca trofeu de la Bonnie a mea de-atunci. Poate și fiindcă un Clyde singur nu valorează nici cât o Madame Bovary degerată. Cărțile poposeau la mine un timp, apoi plecau spre oficiul stării civile fără să mă ia de mână. Totuși, Cel mai iubit dintre pământeni părăsindu-mă la brațul unui medic, în ultimul an de liceu, m-a scutit de armată schimbând boala infecțioasă A de care sufeream în B.
Acum, când mă uit în jur, văd în apartament numai resturi, rămășițe de biblioteci. Începuturi și nesfârșituri de rafturi întâi sau 1001. Firimituri din care ciugulesc tastele negre ale laptopului la care scriu.
Nu prea sunt dus la bibliotecă, dar cred cu tărie în singura viață de pe pământ a cărților: viața de-apoi. Să fie o moștenire?
Leo BUTNARU
Cărțile nu cer eternitate. Cer doar continuitate
Prin delicatețea și vibrația ei, întrebarea tulbură nu doar omul, ci, cred, lumea întreagă. Ea nu este despre obiecte, ci despre moștenire universală, continuitate. E despre memorie.
Cărțile nu sunt simple acumulări de text, ci și urme, fapte ale biografiilor. În felul său, fiecare volum, tom păstrează temperatura unei perioade sau chiar a unei epoci din viața noastră: o subliniere, un semn de întrebare pus cu îndoiala tinereții, o pagină îndoită într-o noapte de insomnie.
Ce se va întâmpla cu ele?
Ideal ar fi să ajungă la oameni, la cititori care încă mai cred că lectura este o formă de respirație, adică de viață (a cugetului, sufletului). Poate la un tânăr care caută în literatură o patrie interioară, „personală“, în care el e domnitorul absolut și… dominat absolut. De carte, de cărți. Poate că ce e mai valoros din biblioteca personală să intre într-o bibliotecă publică, unde volumele ar continua să circule, împrumutate, comentate. Ar continua să trăiască. O carte moare nu când se rupe, ci când nu mai este deschisă, citită.
Există și varianta unei donații către o instituție – bibliotecă universitară, școală, centru cultural, unde colecția ar putea rămâne mai mult sau mai puțin compactă, cu numele celui care a adunat-o, selectat-o, îngrijit-o, citit-o. Donație din dorința de a păstra un vector narativ, poate chiar existențial spiritualicește: aceasta a fost biblioteca unui om, iar el a gândit, a iubit și a trăit printre și prin aceste volume, tomuri.
Dar mai există un adevăr implacabil: bibliotecile se risipesc. Ajung în poduri, la anticari, în cutii prăfuite. Unele volume sunt aruncate fără să știe nimeni ce conțin. Aceasta este fragilitatea memoriei materiale într-o lume digitală, unde textele par eterne, dar sunt, de fapt, la fel de vulnerabile, doar că altfel.
Poate că soluția nu e doar să „lăsăm“ cărțile, ci să pregătim întâlnirea lor cu altcineva. Să vorbim despre ele cât suntem în viață. Să le dăruim treptat, cu dedicații. Să transformăm biblioteca într-un dialog, nu într-un testament.
La urma urmei, o bibliotecă personală nu este un mausoleu, ci o punte. Sau chiar o poartă spre alte spații ale cunoașterii, bucuriei, împlinirii. Dacă va rămâne măcar un singur cititor care să deschidă un volum și să simtă că acolo, între pagini, pulsează încă o conștiință înfiorată, atunci cărțile noastre nu vor dispărea.
Ele nu cer eternitate. Cer doar continuitate.
Liviu CAPȘA
Povestea bibliotecii mele și o urmare ce mă întristează
Asemenea tatălui meu, care, refugiindu-se din calea cotropitorului bolșevism din Basarabia, a trebuit, după refugiul în țară, să-și adune, din nou, cele necesare unei case/familii, și eu mi-am „parcurs“ copilăria în paralel cu cea a bibliotecii pe care a „crescut-o“, în ani, cu infinită perseverență și bucurie.
Policioara de deasupra patului meu, special confecționată, a început, astfel, să primească, pe rând, „traiste cu povești“, basme și legende, cărți școlare și „b.p.t.-uri“. Fiind la un braț distanță de pat, în fiecare seară, câte una dintre ele adormea alături de mine, pentru ca, dimineața, să-și reia locul în culcușul din ce în ce mai strâmt de deasupra. Așa încât noile venite au început tot mai insistent să-și ceară dreptul la spațiu pe care au început să-l ocupe în grupări din ce în ce mai evoluate: literatură clasică și modernă, autori români și străini, poezie și critică literară.
Acum, după atâțea ani de noi și noi sosiri, au acaparat o întreagă cameră și se privesc fericite de pe toți pereții.
Aceasta ar fi partea frumoasă a poveștii. Cealaltă ar suna cam așa: cine mai are, astăzi, nevoie de bibliotecă și, în general, de citit literatură, când pragmatismul ne-nconjoară, concurența suflă tare și eșecurile ne dor? Cititul de dragul cititului, leneș și dulce, se consuma în vremea junimiștilor, când moșiile de la umbra dealurilor moldave catifelau destine și însiropau colbuitele drumuri spre Paris. Sau pe la cenaclurile bucureștene interbelice, între plimbările la Șosea și alunecările pe gheața patinuarului lui Oteteleșanu. Sau la lumina lumânărilor, vegheați de inutilitatea televizorului și amorțiți de eternul frig ceaușist de dinainte de explozia mămăligii. S-a dus vremea cititului din disperare. Atunci scriitorul era scriitor iar cititorul, cititor. Acum el este și una și alta, un veritabil om universal.
Și, până la urmă, la ce bun, nu-i așa?, și cititul ăsta, literatura asta gratuită, care nu face decât să veștejească până la reverie cele mai virile proiecte, când de pe noptiera hotelurilor de cinci stele, Burke Hedges te îndeamnă, științific și eficient, să te „afirmi sub propria firmă“, iar Dele Carnagie îți dezvăluie, cu tact și profesionalism, „secretele succesului“.
Iată de ce nu cred că e departe vremea când bibliotecile vor deveni… muzee. La a mea, intrarea va fi gratuită, însoțită de o carte drept amintire.
Ion COCORA
O autobiografie în rafturi
Tema anchetei dumneavoastră, abordând un subiect de responsabilizare față de o problemă foarte sensibilă, consider că are o puternică încărcătură sentimentală, emotivă, dându-mi senzația că pune apăsat degetul pe o rană la care revin obsesiv. Recunosc că nu de puține ori, în ultima vreme, îmi permit să conversez cu cărțile ce mă înconjoară și să le întreb „ce veți face voi fără de mine?“. Asta pentu că sunt acela care le-a achiziționat din librării, din anticariate, de unde a putut și cum a putut, iar nevoia nebună de a le citi și reciti, jefuind uneori din plinul lor, a mers până acolo încât am ajuns să le identific cu viața mea, socotind că fac corp comun cu componentele ei de profunzime, căutări și insomnii, vicii și păcate acumulate pe parcursul a kilometri de ani târâți prin veacuri două. Ele însă tac mâlc. Firește, într-o epocă a digitalizării accelerate, cartea tipărită pe hârtie se simte din ce în ce mai amenințată de tehnologie. Fișierele sunt replicabile la infinit, bibliotecile încap într-un dispozitiv și memoria cititorului este externalizată în cloud. Și, totuși, cartea se încăpățânează să fie o prezență puternic personalizată. În interiorul ei chiar se regăsesc adesea adnotările posesorului, pagini îndoite, urme de cafea, semne de exclamare și câteodată poeme aproape indescifrabile. Un mod cam barbar de comportare cu o carte. Nu cu toate, evident, ci doar cu cele ce m-au răscolit mai tare, învestindu-mă cu transă, restul au scăpat cu obrazul curat.
Ce voi face cu cărțile din bibliotecă? Nu le iau cu mine, desigur, deși sfârșitul bate la ușă, ci vor rămâne, melancolice și cu aduceri aminte, în spațiile unde se află din trei orașe diferite, Cluj, Reșița și București, asta pentu că am fost un migrator, am schimbat multe domicilii, inclusiv am trecut prin trei căsnicii cu acte. Vor rămâne deci în „familii“. Cărțile trebuie păstrate, cred, cu pietate, nu însă ca mostre de muzeu, ci lăsate și ele să migreze de la cititor la cititor. Unde vor ajunge într-un final? Nu am cum să știu și nici să bănuiesc măcar. Sunt expuse tuturor posibilităților. Poate într-o instituție publică de profil, poate depozitate în cutii, poate într-un anticariat, poate în mâinile vreunui ins cu streche. Pentru carte primejdia nu vine de la cine o deține, un erudit sau simplu degustător al „deliciilor“ ei, sau de la o eventuală degradare materială, ci din dezinteresul cu care e privită, din imunitate la lectură. Cartea e vie și trăiește, din generație în generație, atât timp cât este citită. Poate din acest motiv întrebării „ce se va întâmpla cu cărțile?“ simt nevoia să alătur și eu una: „Ce se va întâmpla cu aceia care întorc spatele cărților?“. Sincer vorbind, cele câteva mii de volume din bibliotecile mele reunite sub același acoperiș, unele fiind ediții rare, altele cu dedicații de la mari scriitori, mi-au însoțit decenii la rând viața, modificând-o și îmbogățind-o ca și iubirea. O bibliotecă personală este, așadar, o autobiografie în rafturi. E un spațiu de refugiu, dar și un loc de construcție a sinelui. Nu este doar o colecție întâmplătoare de cărți, ci dovada unei vieți trăite permanent în dialog cu marile spirite, o arhitectură interioară consolidată după criterii de selecție în care primează exigența și afinitățile. Ea nu satisface doar apetitul pentru lectură, deși teribilul verb a citi e la datorie, răsplătește cu înțelepciune și liniște, ci și o formare sistematică în cel puțin trei planuri distincte: uman (decisiv în devenirea unui om), intelectual (profesional, cultural, filosofic) și biografic (relații de natură intimă, de gust, sensibilitate).
Ceea ce se diminuează alarmant, dar nu moare, nu dispare, de fapt, este prestigiul social al lecturii și nu lectura însăși. Biblioteca a fost, este și va rămâne un substitut simbolic al devenirii și continuității.
Vasile DAN
Bucurie și… tristețe
Temă dureroasă! Fiindcă cele mai multe cărți le-am cumpărat rupîndu-mi, cum ce se zice, de la gură: n-aveam bani! Pe altele le cumpăram, ca azi unii drogurile, pe sub mînă, pe sub pult. Ce-ar zice un tînăr, gen, de asta? Altele sînt daruri, unele cu autograf, și cu atît mai prețioase, de la autori redutabili. Pe vremea aceea se practica ceva incredibil astăzi: împrumutul de carte. Eram mai degrabă solicitat decît solicitam. Multe dintre cărțile mele nu mi s-au mai întors niciodată. Constatam asta uimit cînd dintr-o pricină de lectură sau de scris le căutam în locurile lor de pe raft. Nu mai erau! Dar nici sigur de cel căruia i le-am dat nu mai eram. Trecuse prea mult timp. În paranteză fie spus: și eu, precum și alți prieteni de-ai mei, mi-am redescoperit cărțile, cu autograful neșters al autorului, în anticariate. Ce bucurie! În fine, ce vreau să spun: cartea era, regret că folosesc verbul la trecut, un produs indispensabil din care te îndestulai fără ca ea, cartea, să se termine vreodată.
Cu timpul, cărțile s-au tot adunat. Au coborît de pe rafturi pe jos, unde abia își mai găseau locul. Primele cărți cumpărate și, firește, citite, și încă cum, de mine sînt din anii 1967-1968. Ani de liceu. Cumpăram cărți ale unor autori noi, unii chiar foarte tineri: cu un deceniu doar mai în vîrstă decît mine. Generația ’60. Cu tema „obsedantului deceniu“. Aici intrau: și prozatorii, și poeții, și, mai ales, criticii literari neînregimentați politic. Dimpotrivă: cu comentarii și aprecieri subversive. Apoi descopeream însetat de proza lor pe marii scriitori germani – Thomas Mann, Hermann Hesse, Georg Trakl, Franz Kafka. Pe acesta l-am cumpărat, uimitor, misterios chiar, dintr-un anticariat din Cluj cu povestirea, uluitoare pentru mine și pentru acele vremuri, Metamorfoza, o carte legată manual, prin dislocarea traducerii ei din revista Secolul XX. Apoi, scriitori francezi în proză și eseu (Camus, Malraux, Proust). Nu ultimii, poeții noi din aceste literaturi. Era perioada „micii liberalizări“ din acei ani (1967-1970).
Să revin la situația bibliotecilor personale de astăzi. Mai exact, să mă rezum la a mea. Care poate fi însă una mai generală. Cu timpul, numărul cărților a crescut peste capacitatea de conservare a lor în cameră, care era și biblioteca mea. De pe rafturi, cărțile au coborît tot mai mult pe jos. Mai dureros: ele nu mai par gustate de generațiile tinere: de copiii și de nepoții noștri. Ei sînt captivi ai erei digitale. Nu ai cărții pe hîrtie. Nici bibliotecile publice (județene, orășenești) nu mai sînt încîntate de oferta dăruirii, nu vînzării, nota bene!, a bibliotecilor personale. Eu se pare că am avut un mic noroc. Cineva mi-a înlesnit legătura cu o Școală generală în limba română. Una din apropierea Aradului – la doar 6 km de vama Turnu, din Bătania adică, județul Bekes, Ungaria. Ei i-am dăruit o seamă de cărți, firește că nu toată biblioteca mea, și colecții de reviste literare (Familia, România literară, Arca). Unele cărți au chiar autograf de la autorii lor. E vorba de autori redutabili, să ne înțelegem: Augustin Buzura, Constantin Țoiu, Ștefan Bănulescu. Și mai toți poeții importanți șaizeciști. Lor li se alătură marii critici literari: Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Ion Negoițescu.
Uneori trăiești cele mai ciudate sentimente: deopotrivă de bucurie și de tristețe.
Nichita DANILOV
Penitenciarul Iași
Iată o întrebare cât se poate de actuală la care e greu să răspunzi.
Într-adevăr, ce facem cu cărțile noastre? În momentul în care au apărut biblioteci virtuale și internetul, bibliotecile noastre la ce ne mai folosesc? Dacă vrei să citești o carte, o poți citi în varianta ei virtuală. Desigur, cititul unei cărți tipărite are alt farmec decât lectura aceleiași cărți preluate de pe net. Pe net, citim cărțile mai mult pe diagonală, fără să ne putem aprofunda conținutul lor. Cititul virtual seamănă mai mult cu răsfoitul unei cărți.
Atunci însă când se întâmplă să scriem despre o carte apărută sau facem o exegeză pe marginea operei unui autor clasic sau modern, deja intrat în circuitul național, preferăm să avem la îndemână volumul în varianta electronică, aceasta fiindcă e foarte ușor să extragi pasajele pe care le comentezi de acolo, fără să mai apelezi la tastatură. Plecând de la aceste experiențe, putem trage concluzia că biblioteca noastră ar trebui să conțină doar acele cărți la care revenim mereu.
Da, în zilele noastre o bibliotecă îți creează o mulțime de probleme. În fiecare zi numărul cărților crește, căci scriitorii continuă să scrie, să primească și să cumpere cărți. La un moment dat, însă văd că spațiul de locuit devine pe zi ce trece tot mai strâmt și mai strâmt.
Cunosc scriitori care au biblioteci imense și nu renunță la nicio carte ce se află în proprietatea lor chiar dacă i-ai picura cu lumânarea. Dar cunosc și scriitori care fără prea multe scrupule scapă de surprlusul de cărți. Le pun în sacoșe și le duc la anticariat. Fac asta nu atât pentru bani, cât pentru lărgirea spațiului lor vital.
Unul din acești împătimiți ai cărților a fost poetul și traducătorul lui Tolstoi și Dostoievski, profesorul Emil Iordache. Emil avea o bibliotecă atât de mare, încât a fost nevoit să se mute de la două camere, la trei și apoi la patru. Tot efortul lui a fost zadarnic, căci cărțile, parcă simțind că spațiul s-a lărgit, se înmulțeau într-un ritm halucinant. Atunci Emil a luat hotărârea să ducă o parte din cărți la țară, unde renovase casa bătrânească în acest scop. Dar și aici, în scurt timp, deși deposedase o parte din volume în pod și șură, spațiul devenise sufocant. Tatăl său, un om care avea simțul umorului, privind cărțile duse de Emil, a zis: „Dacă ar fi fost făcute din fân, am fi putut să cumpărăm încă vreo două-trei vaci și o capră și rezolvam problema. Dar cărțile sunt făcute din hârtie, iar hârtia – din lemn, și lemnul nici caprele, nici șobolanii nu vor să-l roadă.“ „De, zise Emil, o să se fabrice și cărți din fân.“
Emil avea cărți și în limba română, și operele marilor clasici în limba rusă, înșirate maiestuos pe rafturi, din care traducea mereu.
Într-o zi, în timp ce stăteam la o votcă mică, l-am întrebat ce o să se întâmple cu cărțile sale după ce nu va mai fi. Cui le va lăsa în grijă?
Emil s-a întristat. Pentru el despărțirea de cărți era la fel de dureroasă, poate chiar mai dureroasă, decât moartea.
„Poate ai de gând, cumva, să le ei cu tine?“
„Cum să le iau? a murmurat Emil. Toți plecăm din lumea asta așa cum am venit. Goi ne naștem, goi murim.“
„Și nu vezi, nicio soluție?“
„Poate că soluție ar exista. Dar nu am suficienți bani s-o pun în practică.“
„Ce fel de soluție?“ am întrebat.
„Una simplă, mi-aș face un cavou, cum am văzut că au marii interlopi, și l-aș umple cu cărți. M-aș simți mai în siguranță, știindu-le aproape Adică de ce poți să-ți amenajezi cavoul cu jacuzzi, cu masă de biliard și bar înzestrat cu cele mai alese băuturi, și să nu-ți poți permite luxul de-a-ți tapeta cavoul cu cărțile pe care le-ai citit și care ți s-au legat de suflet? Nu, eternitatea nu e dreaptă.“
Emil a murit pe neașteptate, în anul 2005, la vârsta de 51 de ani. De atunci au trecut mai bine de două decenii și nu știu ce s-a ales din biblioteca lui.
…Da, într-adevăr, biblioteca e un autoportret. Autoportretul lui Emil Iordache te duce cu gândul la Borges și la Orbirea lui Canetti. Era și Emil un fel de Peter Kien, un fel de Don Quijote postmodern ce-și purta biblioteca în cap. Emil era un erudit, cu o memorie de elefant.
În ce mă privește, autoportretul meu e într-o perpetuă mișcare. M-am mutat de atâtea ori, încât o parte din povara cărților pe care ar fi trebuit s-o port în suflet s-a mai ușurat. În afară de aceasta, pe vremuri, când făceam în fiecare zi jogging în Parcul Copou, găseam dimineața o mulțime de cărți abandonate pe bănci.
Nu le luam, majoritatea nu erau pe gustul meu. De atunci mi-a venit ideea să las și eu în fiecare zi câte o carte în Parcul Copou.
Inițial, am fost tentat să scap de cărțile care nu-mi plăceau, dar, gândindu-mă mai bine la posibilii cititori, mi-am zis că ar fi mai bine să las pe băncile parcului volumele care îmi plăceau. Virtualii cititori trebuiau să se plieze pe gustul meu. În acest sens, cred că am făcut o operă caritabilă. Și dacă biblioteca e, într-adevăr, un autoportret, atunci fragmente din autoportretul meu bântuie și azi pe străzile Iașilor.
Mă întrebați ce voi face cu cărțile din biblioteca mea?
Dacă aș putea, le-aș duce și le-aș împrăștia pe aleile Parcului Copou. Cine știe, chiar și în lumea noastră atât de grăbită, aș avea norocul să găsesc câțiva cititori de modă veche.
Și mai e ceva: zilele acestea am citit în presă o informație care m-a pus pe gânduri. Cică Brazilia are o legislație care stimulează cititul în pușcării, în sensul că deținuților care citesc o carte și o comentează li se reduce pedeapsa cu patru zile. Prin urmare, închisorile braziliene nu dezvoltă doar apetitul pentru lectură, ci formează și spiritul critic.
Dar să știți că și în închisorile noastre, din experiența pe care o am și eu, și soția mea, Cristina, care a lucrat ca psiholog cu deținuții, se citește destul de mult. Prin urmare, mă gândesc ca o parte din cărțile pe care le am, să le donez Penitenciarului Iași, unde la începutul anilor 2000 am organizat mai multe ședințe de lectură.
Gellu DORIAN
Cartea este ca banul, poate fi depozitată, dar obligatoriu trebuie să circule
Nu m-am născut, ca mulți alții, într-o casă cu o bibliotecă. Doar o Biblie, și aceea mică, pe foaie filigranată, cu litere mici și colțurile foilor pătate de degetele nu totdeauna curate ale celor care o citiseră – și se pare că mama o adusese în lada de zestre când s-a măritat –, stăruia pe masa din Casa Mare, pe măsuța ce susținea o oglindă de cristal, cu ramă furniruită, din aceeași zestre primită de mama. Cu vremea, au mai apărut câteva cărți. Și încet-încet, pe lada studioului, într-o nișă, se vedeau cotoarele cărților. Cu timpul, trebuind să devin om al muncii, am lucrat doi ani de zile la Colectura bibliotecilor din cadrul Centrului de Librării Botoșani. Din acele depozite a început să prindă contur biblioteca mea personală. Am fost totdeauna în mijlocul noilor apariții editoriale din care alegeam ce doream și credeam că merită să stea într-o bibliotecă. Pe lângă cărțile pe care le achiziționam, au început să se îngroașe și colecțiile de reviste. Și așa s-au umplut pereții apartamentului în care locuiam. Și cum m-am mutat de vreo patru ori, chinul cel mai mare era împachetatul cărților. Nu puteam renunța la nimic. Nu făcusem fetișuri din cărțile și revistele din biblioteca mea, dar țineam la toate, că dacă ar fi fost să renunț la ele, aș fi intrat negrești de pe atunci în depresie severă. Nu am fost niciodată colecționar de cărți, nici bibliofil, poate, și cu atât mai puțin biblioman. Am adunat cărțile de care am avut tot timpul nevoie, cărțile cu care m-am format, în așa fel că am investit în cărți după principiul latin utile dulci. Când mi-am pus problema ce voi face cu acel fond de carte, ajungând la o vârstă când îți pui și astfel de întrebări, am simțit că o astfel de despărțire trebuie făcută cu folos. Am urmași, doi copii, și o parte din cărți le va reveni lor. Însă, aglomerat, sufocat aproape de tot felul de cărți, am decis să fac câteva donații. Și astfel prima mare donație, în două etape, am făcut-o, după o selecție în special în cartea de poezie, Memorialului Ipotești – aproape 3000 de exemplare, la care s-au adăugat și câteva colecții, ce-i drept disparate, de reviste, peste 20.000 de exemplare. O altă donație, tot în două etape, de carte diversă și colecții de reviste, am făcut-o Bibliotecii comunale din Coșula, peste 5000 de exemplare de carte diversă și cam 12.000 de exemplare din colecții de reviste de cultură. Prin urmare, o parte bună de carte diversă și de referință a rămas copiilor mei, iar o altă parte de carte diversă și din ceea ce am achiziționat și primit în ultima vreme o am în casa de la Coșula, acolo unde merg din când în când să mă reculeg și să îngrijesc ceea ce am primit și eu moștenire de la părinții mei: mama a fost o femeie religioasă și și-a adunat pe lângă acea Biblie tot felul de cărți, pe care le citea în așa fel ca plecarea de pe această lume să fie făcută pe această cale a înțelegerii lumii de dincolo. Acele cărți le-am primit moștenire de la ea și le păstrez într-o ladă alături de tot felul de caiete ale ei. Apoi, ce se va alege cu toate cărțile mele, cine știe – poate copiii mei să le păstreze pe mai departe, în așa fel încât să nu fie dominați de ispita IA.
Mihai FIRICĂ
Mai pot supraviețui scriitorii fără biblioteci?
Biblioteca personală este, fără îndoială, un fel de autoportret. Ea spune ce am căutat, ce am iubit, ce ne-a format și, uneori, ce am respins. În cazul meu, cărțile din bibliotecă nu sunt simple obiecte, ci depozitare de memorie. Cele mai multe poartă o istorie personală foarte precisă: știu când le-am cumpărat, ce vârstă aveam, de cine eram îndrăgostit, din ce librărie le-am luat și cât de mult m-au bucurat. Unele au devenit aproape indispensabile; le-aș lua cu mine oriunde, ca pe obiecte de maximă necesitate. Firește, există și cărți care mi-au înșelat așteptările. Pe acestea le privesc de la distanță, fără curajul de a le reciti, ca și cum prima impresie a lecturii ar fi fost definitivă. Din fericire, nu am fost pus niciodată în situația de a-mi pierde biblioteca într-un incendiu sau într-o inundație. Am rătăcit, în schimb, câteva volume împrumutate prietenilor – o formă blândă de dispariție. De-a lungul anilor mi-am mutat biblioteca de mai multe ori, dar cărțile formării mele au rămas, în mare parte, alături de mine.
Întrebarea „ce se va întâmpla cu cărțile noastre?“ nu este deloc abstractă. Nu doar provocat de o anchetă literară, m-am întrebat adesea unde vor ajunge aceste volume atunci când eu voi exista doar în amintire. Le va citi cineva? Fiul meu sau cineva din familie va simți nevoia să le răsfoiască? Într-o lume în care informația circulă digital, iar biblioteci întregi pot fi comprimate într-un spațiu mai mic decât o etajeră, soarta cărții tipărite pare tot mai fragilă. M-am gândit, la un moment dat, să le scanez, să le salvez pe un hard disk – un gest donquijotesc de a salva o frumoasă imaginară din brațele căpcăunului virtual. N-am dus ideea până la capăt. Multe dintre aceste titluri există deja în biblioteci publice. Poate că ar merita păstrate doar volumele cu autograf, cele încărcate de prietenie literară, sau acelea în care se află însemnări personale.
Am încercat, când am fost secretar de stat la Ministerul Culturii, să văd dacă un spațiu generos precum Biblioteca Națională a României ar putea deveni un depozitar al acestor identități culturale. Realitatea este însă mai prozaică: spațiul lipsește, iar instituția abia face față fluxului legal de exemplare trimise de edituri. Poate că soluția ar fi crearea unor spații dedicate, arhive sau centre care să păstreze manuscrise, volume cu autograf, cărți cu însemnări revelatoare pentru procesul creației. Ar fi emoționant să știi că volumele care te-au format pot fi răsfoite, cândva, de alți tineri scriitori. Dar aici apare o ultimă întrebare, poate cea mai neliniștitoare: nu cumva chiar scriitorii sunt pe cale de dispariție, înlocuiți treptat de mașinăriile viitorului? Dacă se va întâmpla astfel, bibliotecile noastre vor rămâne, poate, ultimele dovezi ale unei epoci în care cuvintele aveau încă o mână care le scria și o inimă care le iubea.
Horia GÂRBEA
Digitalizare
Știu că patria ingrată nu merită oasele mele, după formula lui Scipio Africanul. Dar cărțile? Ce se va alege de biblioteca mea și conținutul ei? Nu știu. Nu mi-am pus problema nici ce se va întâmpla cu colecția mea de timbre, nici cu colecția de hipopotami (peste 70 de exemplare de toate mărimile și din toate materialele (pluș, lemn, bronz etc). Urmașii vor decide. Fiind optimist, sper că voi trăi destul, cât toate cărțile pe care le-am avut și le mai am să fie digitalizate, deci accesibile. Inclusiv ale mele. Am donat câte am putut din cele de care am fost sigur că nu le voi mai reciti. Romanele mai palpitante le-am dus la țară și le mai răsfoiesc în vacanțe. Cele care pot constitui intrumente de lucru (dicționare, istorii, enciclopedii, atlase) le deschid tot mai rar – internetul e plin de informațiile din ele. Recent am recitit spre documentare pagini din ediții princeps din Zodia Cancerului, Ion, Cronică de familie (pe aceasta o am și tipărită), din E. Lovinescu. Totul pe ecran, firește. E plăcut să iei o carte în mână. Dar timpul ne presează. Confrații îmi trimit cărțile lor în pdf și răsuflu ușurat: am mai scăpat de un ne-ecologic pachet de hârtie care mi-ar fi încovoiat un raft. Mă gândesc că, așa cum hainele unui dispărut se împart celor care mai pot să le poarte, să se dea de pomană și cărțile mele celor care mai au dispoziție să le citească. Până în acel moment o să mai scriu altele și altele. Dar sper să mai curgă multă apă pe Gilort și eu, stând lângă râu, să văd plutind la vale corpurile unor persoane, ca să nu spun alt cuvânt.
Gheorghe GLODEANU
Despre destinul bibliotecilor
Recenta anchetă ridică o problemă dificilă, deoarece te face să te gândești la ceea ce se va întâmpla după ce nu vei mai fi. Cui îi va rămâne moștenirea spirituală pe care o lași după tine? Mă număr printre cei care și-au petrecut întreaga lor viață în spațiul paradisiac al bibliotecii. Mă consider un privilegiat, deoarece mi-am câștigat existența predând, scriind și trăind literatura. Fascinat de lectură încă din anii copilăriei, nu mi-a fost greu să îmi aleg drumul în viață. Din primul an de liceu, știam foarte clar că doresc să urmez cursurile Facultății de Filologie din Cluj. Drept consecință, am început să îmi construiesc biblioteca de pe băncile școlii. În timpul studenției, puținii bani pe care i-am avut i-am cheltuit pe cărți. În centrul Clujului exista un anticariat celebru. În locul lui, acum funcționează o cafenea. Ori de câte ori trec prin fața vechiului imobil îmi aduc aminte de anii de studenție și de numeroasele lucrări achiziționate acolo. Am cumpărat cărți toată viața. Drept consecință, am ajuns să nu mai încap în casă. La un moment dat, în vechiul apartament în care am locuit, stivele ajungeau până la tavan. Rafturile gemeau, biroul era plin, pe jos nu puteai arunca un ac. Chiar și patul era burdușit de volume. M-am mutat într-o locuință mai mare, dar nu am rezolvat problema definitiv.
Cum biblioteca a însemnat pentru mine un spațiu sacru, despărțirea de ea pare o idee extrem de dureroasă. O ruptură la care încerc să nu mă gândesc. Făcând critică literară, am fot mereu înconjurat de cărți. Renunțând la ele, simt că aș renunța la ceva esențial din mine. Din păcate, ai mei nu nutresc același cult al cărților. Știind cât de mult am investit în ele, ca să mă tachineze, m-au întrebat ce va fi cu biblioteca. Cum este tot mai greu să vinzi cărți, mă gândesc să le donez. Să creez un fond de carte la Biblioteca Facultății de Litere din Baia Mare, facultate pe care am slujit-o mai bine de treizeci și cinci de ani. Biblioteca unui universitar reunește numeroase lucrări de referință. Cărți de specialitate, care e păcat să se risipească. Din păcate, de-a lungul timpului, am asistat la destrămarea câtorva biblioteci deosebite. Un bun exemplu a fost biblioteca profesorului Gheorghe Bulgăr. Acesta era dispus să își doneze biblioteca Universității din Baia Mare (în anii ’90 colabora foarte bine cu decanul Facultății de Litere), dar s-a pus problema transportului. O altă bibliotecă fabuloasă a fost cea a lui Mircea Handoca, profesorul care a fost mult timp principalul editor al operei lui Mircea Eliade. Acesta a avut curajul să îmi împrumute câteva titluri rare prin anii ’80 și ’90. Sunt de părere că, după dispariția proprietarilor, locul bibliotecilor particulare este în marile biblioteci publice. În felul acesta, este salvat tezaurul spiritual agonisit de fiecare cercetător. Metaforic vorbind, și bibliotecile își au viața lor proprie. Ele cresc, înfloresc și decad odată cu deținătorii lor.
Emilian IACHIMOVSKI
Casa din casă
Acum mai bine de cinzeci de ani, din banii de covrigi pe care mi-i dădea mama când plecam la școală, dimineața, am început s-o clădesc. Biblioteca este casa din casă. Cu fiecare carte adaugi o încăpere nouă. Aveam din ce în ce mai multe odăi. Într-unele intram cu prietenii meu, în altele, intram doar eu, în secret. Odăile, de la început, nu aveau chei. Erau lesne de vizitat. Uneori, noaptea, adormeam cu odaia în brațe. Alteori, mă prindea dimineața fără să pun geană pe geană, într-o odaie din care nu mai voiam să ies. Treceau anii. Multe odăi rămâneau nedeschise. Pe multe nu le-am mai deschis niciodată. În alte odăi nu am putut să intru, pentru că eram încuiat.Nu știam că nu aveam nicio cheie sau nu aveam cheia potrivită. Am mai găsit și odăi pustii din care n-am aflat nimic.
A trebuit să regândesc casa de mai multe ori. Acum am mai puține încăperi. Am păstrat doar camerele unde mă simt bine și unde știu că am cheile potrivite. Nu mai am sute sau mii de camere, cum mă mândream în tinerețe. Acum stau în odăile vechi la care nu pot renunța și am câteva cărămizi noi-nouțe din care, poate, mă voi încumeta să fac o cameră, cu toate că simt că eu pot viețui într-un spațiu restrâns.
Până la urmă, totul se reduce la o singură cameră, dacă știi s-o găsești. Dacă nu, o vei căuta toată viața. Iar cutarea nu e ceva rău.
KOCSIS Francisko
De dragul cărților, aș vrea să fiu clarvăzător…
Asta-i întrebarea! Gândul acesta mă preocupă de câțiva ani, dar încă nu am o soluție. Am afirmat în urmă cu mulți ani, la apariția cărților electronice, că în viitorul nu foarte îndepărtat, care vine după generația noastră, cărțile vor fi rare și se vor afla în colecții particulare, precum tablourile și sculpturile mici, gravurile și celelalte expresii ale artei plastice în prezent. Că editurile vor tipări numai ediții bibliofile, pe comandă fermă, probabil cu exemplare numerotate, cum sunt emisiunile numismatice. Numerele mici la prețuri mai mari. Dar până la viitorul acela eu mă comport neschimbat, citesc, cumpăr cărți, îmi reduc tot mai drastic spațiul locuibil. Dar asta mă bucură.
Copil, visam să am toate cărțile din lume, nici prin cap nu-mi trecea că nu le voi putea citi, dar dorința de a le avea nu s-a diminuat nici acum, când sunt conștient că nu voi reuși să citesc decât o parte infimă din tot ce s-a scris. Citesc și recitesc selectiv și de multe ori mă dumiresc brusc că mă întreb: oare cine va mai citi cartea aceasta, în mâinile cui o să ajungă, ce destin va avea? Din respect pentru carte și pentru viitorul ei cititor, m-am obișnuit din tinerețe, la sfatul profesorului meu de literatură, domnul Timotei Enăchescu, să nu fac însemnări ori sublinieri pe pagini, ci să fac o fișă de lectură pe care o poți consulta oricând foarte ușor. Cărțile mele sunt curate, au numai patina vremii, gălbeneala foilor ținând de calitatea hârtiei pe care s-au tipărit.
Când a început să-mi dea târcoale gândul viitorului lor, mi-am spus că am un urmaș care va ști ce are de făcut cu o astfel de moștenire. Mica mea îngrijorare a început însă când urmașul meu s-a naturalizat într-o altă cultură, deși are cărți și citește și în limba mea. În ultimul sfert de secol a strâns atât de multe cărți, încât a ajuns deja în situația de a nu mai avea loc și știu că din biblioteca mea va alege destul de puține, nici jumătate, poate. Atunci mi-a venit ideea de a mă întoarce în locul meu de baștină și să vorbesc cu directorul școlii de-acasă și să-i propun să le donez școlii. Nu le voia, nu avea ce face cu ele, copiii nu citesc, nu are cine se ocupa de biblioteca școlii, nu dispune nici de spațiu. Atunci m-am gândit că le voi dona Bibliotecii Județene. Încă nu am făcut pași în acest sens, dar știu ce soartă le așteaptă și acolo. Mulți oameni și-au donat cărțile, bibliotecarele fac selecții, păstrează cărțile aflate în stare bună ori lipsesc din inventar, restul le „donează“ doritorilor, cititorii care frecventează biblioteca și le pot însuși de pe rafturile puse în holul de la intrare. Am văzut multe cărți prețioase și în stare bună acolo. Și am văzut și câțiva oameni care se duc mereu pe acolo și iau ce cred că are valoare și încearcă să le vândă la piața de vechituri. Asta încă nu-i situația cea mai rea, poate își găsesc un nou cămin și nu ajung la topit, nu se face din ele hârtie igienică.
Așadar, încă nu știu ce soartă vor avea cărțile mele. Îmi fac griji pentru ele, dar nu le pot decide soarta. Deocamdată.
Adrian LESENCIUC
Rămășițele unei lumi trecute
Cu treizeci de ani în urmă, profesorul Mihai Nadin anunța prin The Civilization of Illiteracy, tradusă ulterior la Spandugino și devenită cunoscută prin numele românesc, Civilizația analfabetismului, sfârșitul unei paradigme. Alfabetizarea prin bibliotecă apusese.
Deși încă mai căutam să arătăm că suntem stăpânii unei lumi iluzorii, ai unei Atlantide scufundate în Oceanul Internet, cartea începuse de atunci să-și păstreze doar rolul de muzeificare. Pentru a exemplifica valurile istoriei, Mihai Nadin face trimitere la poemul Á qui la faute? din volumul L’année terrible al lui Victor Hugo (1872), care pune sub lupă lirică asediul Parisului: „Tu viens d’incendier la Bibliothèque?/ – Oui. J’ai mis le feu là./ […]/ Le livre est ta richesse à toi ! c’est le savoir,/ Le droit, la vérité, la vertu, le devoir,/ Le progrès, la raison dissipant tout délire./ Et tu détruis cela, toi !// – Je ne sais pas lire.“ Departe de această lume în care cartea era cunoaștere și progres, lumină și adevăr, azi ea a devenit reperul unor vremuri în submersie, în care metrii liniari de rafturi sunt înlocuiți de materia intangibilă a depozitului virtual de cunoaștere stăpânit în devălmășie. De la o formă de proprietate privată a unei burghezii intelectuale, cunoașterea cărților a intrat într-o formă de exploatare comună specifică Evului Mediu digital, despre care vor comenta întotdeauna negativ nostalgicii, fără putința de a face efortul să accepte ideea că biblioteca se dezintegrează. În duhul acestei alfabetizări prin intermediul bibliotecii, sunt scriitori care încă se încăpățânează să scrie pentru partea de glorie inclusă în caseta paralelipipedică purtând numele de carte. În realitate, cărții (și implicit bibliotecii) i-a rămas doar rolul de muzeificare, de păstrare între coperte a unui duh al altor vremuri, în care cunoașterea putea fi cântărită cu instrumentele de măsurare a masei. Volatilă, transformată în câmp, în potențialitate, cunoașterea din lumea virtuală nu depinde de mobilierul greoi din camera cea mai curată și bine întreținută a oricărei familii.
M-am născut în anii de final ai vechii paradigme. M-am alfabetizat în bibliotecă. Am încercat să păstrez ceva din duhul acelor vremuri, fără să cad în patima depozitării inutile. Am câteva exemplare rare de cărți cu valoare istorică. Am, apoi, câteva exemplare rare prin semnăturile și dedicațiile care le însoțesc pe pagina de gardă. În rest, cărți care m-au ajutat să urc. Dar am decis să păstrez aceleași rafturi de carte, în care să încapă doar ceea ce este cu adevărat important pentru mine. Biblioteca mea nu e, așadar, un spațiu care se extinde, ci unul care se remodelează.
Mihai MĂNIUȚIU
Decizii corecte
Bibliotecile pulsează, uneori, aidoma unor organisme oarecum vii – puls lent, puls accelerat, urmând alegerile, fobiile, înclinațiile și capriciile noastre. Din felul cum ne conectăm la ele rezultă și gradul nostru de dependență față de „piesele din colecție“.
Din păcate, multe dintre cărțile din anii ’70, ’80, ’90 au deja tiparul șters și s-ar cuveni, în ciuda unor posibile nostalgii, să renunțăm la ele și să le expediem la centrele de reciclare a hârtiei. Unele rezistă încă și, ce-i drept, ne pot emoționa.
Una peste alta − atât soția mea, cât și eu −, sperăm că biblioteca exercită o influență benefică asupra noastră. Nu ne facem iluzii, însă nu ne ferim să fim un pic superstițioși. Avem nevoie de farmecele ei și ne place să ne închipuim că emană siguranță și că emite, totodată, un fel de subtile fluxuri energetice.
Cu excepția secției rezervate teatrologiei, biblioteca pe care am alcătuit-o împreună este foarte eclectică. Ni se întâmplă încă să ne rătăcim printre titluri. Cu specificația că asta e și ideea: plăcerea de a te rătăci într-o bibliotecă e o plăcere de care cunoscătorii nu au de ce să se lipsească.
Altfel − nu mi se pare că biblioteca noastră ar avea un anume „destin“, și că ar trebui să mă ocup de asta. O va moșteni fiul nostru și va face cu ea ce dorește. Sunt sigur că va lua numai decizii corecte.
Angelo MITCHIEVICI
Biblioteca în care aș muri
Provin dintr-una dintre familiile care dețineau o bibliotecă, și aș adăuga, o cameră cu această destinație exclusivă, cu un fel de birou masiv plin de tot felul de ustensile bizare, o trusă rotring (tata era inginer mecanic), scrisori vechi, stilouri, creioane etc., și rafturi de cărți împrejur. Ulterior, rafturile s-au extins în mai multe camere, dar biblioteca reprezintă pentru mine un spațiu distinct într-o casă. În bibliotecă s-a transformat una dintre sufrageriile casei în care locuiesc acum, nu că și celelalte camere n-ar avea câte un corp de bibliotecă. Trăiesc în mijlocul cărților, cu ele, prin ele. Relevanța bibliotecii este aceea a unui parcurs destinal. Nu îmi pot gândi viața altfel, dar nici nu proiectez biblioteca în indefinitul unui viitor din care nu voi mai face parte. Fetele mele par atașate de cărți, cresc la fel, citindu-li-se constant, cu cărți în pat, în mica lor bibliotecă (da, au și ele una!), cu ele întinse pe jos într-o dezordine veselă, iresponsabilă. Poate că biblioteca se va prelungi în viața lor. Sau poate o vor scoate la vânzare cândva, păstrând ca amintiri cărțile mele, din dragoste pentru mine. Sau nici măcar atât.
Timp de trei ani de zile, cât am fost directorul Bibliotecii județene „Ioan N. Roman“ din Constanța, am asistat la lichidarea unor biblioteci personale. Oameni în vârstă ne-au donat bibliotecile, știind că există riscul ca odraslele lor să le arunce la gunoi sau să le scoată în stradă sau, în cel mai bun caz, să le dea unui anticar/ buchinist spre valorificare cu condiția să îi scape de ele. Am văzut repetat acest gest și tristețea și uneori împăcarea cu soarta unor cărți care au marcat o viață sau mai multe. Am înființat un proiect numit Raftul Verde, cu zece minibiblioteci stradale dispuse în câteva puncte cheie din oraș, biblioteci alimentate constant din aceste donații. Oricine se putea servi cu o carte de acolo. Proiectul a funcționat și, spre surprinderea mea, nu am dus niciodată lipsă de cărți, stabilind un fel de circuit al lor în natură.
Cărțile sunt făcute să circule, iar dacă o nouă generație refuză această circularitate, această moștenire, nu este nimic de făcut, poate doar să aștepți ca o alta să descopere frumusețea acestui nobil anturaj de foi și coperți. Cred că bibliotecile digitale sunt utile și, în același timp, nu cred că ele sunt cu adevărat biblioteci. Cartea „în carne și oase“, coperți și foi, este pentru mine CARTEA și ea face parte din povestea mea de viață, din felul meu de a locui un spațiu și, nu în ultimul rând, lumea. În casele în care, intrând, descoper că nu există o bibliotecă, mă simt stingher, așa cum mă distreză nespus să văd biblioteci decorative, cărți de același format și aceeași culoare tapetând niște rafturi, cu un evident efect estetic, cărți neatinse vreodată, simplă butaforie. Un personaj local, impozant cândva, se poza cu un trabuc și un pahar de whisky pe acest fundal, sugerând relația profundă cu cultura, neratând astfel ocazia unui imens ridicol. Prostia își poate avea și ea locul ei într-o bibliotecă, dar cel mai bine se vede în afara ei. Bibliotecii reale îi corespunde una încorporată, asimilată, a cărților citite, care au intrat în mintea și sufletul meu. Biblioteca reală e mult mai mare, știu că nu voi citi toate cărțile, sunt împăcat cu această imposibilitate, dar chiar și cărțile necitite au un rost acolo, reprezintă acest orizont de posibilitate, evazionist, virtualitatea unei alegeri, a unui moment care ar putea fi, a unui traseu existențial.
Un împărat chinez a construit un remarcabil zid între țara lui și lumea exterioară, a poruncit să fie arse toate cărțile și s-a îngropat cu o armată de soldați de teracotă. Mai simplu, eu aș prefera să fiu înmormântat cu o parte dintre cărțile mele, îngropat într-o bibliotecă, într-o carte, asemenea unui personaj, trăind la nesfârșit aceeași poveste.
Ștefan MITROI
Mai bine copac decât maimuță
Chiar nu m-am gândit că biblioteca pe care o am în casă spune atât de multe lucruri despre mine. Pesemne că așa este, se poate afla ce am iubit, ce am sperat, ce am respins, ce am căutat, după cărțile pe care le-am strâns de-a lungul anilor. Ba chiar de-a latul lor. Și câteodată chiar de-a curmezișul.
Prima carte cu care m-am întâlnit în viață a fost un manual de istorie universală, scos din uz și aruncat în magazia de vechituri a școlii, pe care l-am șterpelit printr-o crăpătură din perete. Nu știam încă să citesc. Mi-au plăcut însă pozele. Mai cu seamă mustața în furculiță a nu știu cărui împărat al Germaniei. M-a și speriat împăratul acela. Numai el, însă. Cartea, obiectul carte mai precis, nu. A fost, pot spune, dragoste la prima vedere. Și a rămas dragostea asta până acum, când sunt eu însumi autor al unei grămăjoare de cărți. Tocmai pentru că sunt ale mele, pe cărțile acestea le iubesc mai puțin decât pe celelalte din bibliotecă. Aproape că am ajuns să mă cert cu nevasta, care zice uneori că or să mă de afară din casă. Dumnealor, cărțile. Important este să nu mă dea afară din vis și din iluzia că frumusețea literaturii va salva lumea. Pe ele însele, nu.
Am fost martor, anii trecuți, la o scenă cutremurătoare. O rudă apropiată, cu o bibliotecă imensă, a trebuit să se mute din casa în care locuise o viață întreagă într-o locuință mai mică. Voia să doneze cărțile, ce nu puteau să-l însoțească la noua adresă, dar nu avea cui. S-a găsit cu greu un doritor, școala de subofițeri de poliție din Cluj, care a trimis o mașină să le ia. Mă uitam la ele, în așteptarea mașinii, cum stăteau triste pe trotuar, alături de tristețea fostului lor proprietar și de tristețea mea adânc interogativă: De ce scriem? Și pentru cine? N-am vrut și nici nu vreau să aflu răspunsul. Ca nu cumva să aibă dragostea dintre noi de suferit.
Știu că va veni o zi când va trebui să ne despărțim. Ce se va alege de draga mea bibliotecă? Probabil va încăpea pe mâinile dragostei fiului meu, Tudor. Sunt un scriitor și un tată norocos, unul dintre cei doi fii pe care îi am iubește cărțile. Dacă își va pierde această dragoste pe drum, le doresc cărților din biblioteca mea să redevină copacii din care s-a născut chipul lor de hârtie. Să se întoarcă, adică, în trecutul lor îndepărtat. Cred că e posibil. La om este. Judecând după tot ce se întâmplă astăzi în lume, omul pare să redevină maimuța care a fost.
Parcă e mai bine copac decât maimuță! Copacii n-au pornit niciodată vreun război. Împotriva nimănui. Sunt cele mai pașnice ființe din lume, ca și cărțile, cu care sunt rude bune.
Ioan T. MORAR
Să învățăm de la poporul cărții
Borges își imagina Paradisul ca pe o bibliotecă… Și dacă e așa? Dacă ne vom regăsi cu spiritul cărților noastre și Dincolo? Aici ne abandonăm trupul țărînei, iar cărțile topitoriilor de hîrtie. Dar pînă atunci, cărțile ne vor supraviețui… Cît voi trăi eu, vor trăi și ele. Apoi, nu mai e treaba mea. Apoi, poate, vor veni legatarii testamentari și le vor duce la reciclat. Cărțile noastre vor putea deveni hîrtia altor cărți (dacă se vor mai tipări alte cărți), vor servi la ambalat cadouri, vor fi șervețele parfumate. Pe scurt, vor avea a doua viață.
Pînă atunci, poate că, în zilele care ne-au mai rămas fiecăruia, ar trebui să învățăm cîte ceva din respectul pentru carte chiar de la Poporul Cărții. Care le depozitează într-o încăpere specială a sinagogii. Cînd aceasta devine neîncăpătoare, conținutul este îngropat în cimitirul evreiesc, asemeni cu o înmormântare umană, cu demnitate. Cărțile sunt puse în vase de lut sau containere curate și coborâte în pământ („praf în țărână întorcându-se“). Uneori se îngroapă lângă mormântul unui rabin sau savant Torah (ca o onoare suplimentară).
Cărțile sînt trecătoare ca și noi. Doar că au viață mai lungă și luminează mai multe generații.
Olimpiu NUȘFELEAN
Dacă Biblioteca din Alexandria ar arde din nou, cui i-ar păsa?
Mă credeți sau nu, dar trebuie să mărturisesc că, în ultimii ani, mi-am pus, disparat (încă nu disperat), întrebări serioase legate de destinul cărților din biblioteca mea, temă fericit (și necesar) abordată de România literară pentru o situație nefericită. Da, nefericită, pentru că soarta cărților din bibliotecile scriitorilor – aceste locuri de formare și regăsire identitară – nu se anunță prea bună. Ce să faci cu cărțile ferfenițite (de multă folosire) într-o lume care nu mai dă mare lucru pe asemenea obiecte fantastice nici măcar în zile festive? Mai ales că „obiectele“ în cauză poartă marca unor identități precise, subiective, superb și fragil înflorite în universul imaginarului. Și cine își mai ridică ochii spre stelele ce luminează în continuare deși, poate, acestea, la ora privirii, nu mai există? Cărțile din biblioteca proprie sînt citite cu creionul în mînă, cu sublinieri și cu scurte note, cu recitiri, într-o lectură „despicată“, în care sînt urmărite, în paralel, atît tema/ trama (fie ea și lirică) cît și „construcția“. Cine ar mai fi interesat să îmi „redescopere“ lectura? Cine s-ar mai bate pe o asemenea „moștenire“, decît, poate, pe casa care găzduiește totul. La Bistrița, a fost inițiată o Casă a Colecțiilor și Documentelor de Patrimoniu; ar fi o soluție, dar cît și-ar putea aceasta extinde depozitul și cîtă cercetare de arhivă s-ar putea face, în condițiile unui risc ca totul să devină cu timpul un mormînt al spiritului? Cunosc situații în care cărțile din biblioteca unor scriitori s-au risipit în neant, altele au ajuns direct la tomberon, prin decizii ale proprietarilor. E o problemă de paradigmă a interesului pentru carte. Nu dispare lectura, dar dispar căi de desfășurare a acesteia. Și apoi, privind spre condiția ingrată a cărții de azi, ne-am putea întreba: dacă Biblioteca din Alexandria ar luat – iarăși!… – foc, cui i-ar păsa? Întrebarea rămîne retorică, deși răspunsuri s-ar găsi, mai multe. Biblioteci încă ard, opere de artă sînt distruse cu barosul… Unii scriitori sînt descoperiți peste ani. Cum se va mai întîmpla asta dacă dispar bibliotecile? Preventiv, încerc „să îndrept“ anumite cărți spre tineri interesați de lectură. Trebuie să formăm și să întreținem un asemenea interes. Apoi, spre exemplu, Structura liricii moderne de Hugo Friedrich am împrumutat-o de cîteva ori unor elevi sau studenți preocupați de studiul poeziei. Ca și alte… titluri. Poate se va întîmpla o minune – căreia încă nu-i pot prefigura un chip – și soarta cărților din biblioteca mea se va ameliora. Dar, în această zonă de interes, îndrăznesc să mă întreb și ce se va întîmpla cu cărțile scrise de mine. Nu legat neapărat de vreo receptare critică, ci de posibilități de a ajunge la niște viitori cititori, de-a lungul timpului.
Nicolae OPREA
Unde să dăruiești cărțile
Deocamdată nu-mi fac probleme irezolvabile pentru soarta Bibliotecii care s-a adunat în căminul meu de-a lungul deceniilor de lectură neobosită. Poate și pentru că beneficiez de un spațiu locativ încăpător. Ne/norocul m-a lăsat singur într-un apartament spațios, după trecerea dramatică în neființă a soției, Doina. Iar fiul (Cristian) și fiica mea (Adriana) și-au găsit ori au construit cu sârguință domicilii în preajma Piteștiului. Este adevărat că balconul apartamentului a devenit aproape neîncăpător pentru cutiile în care am depozitat cărțile învechite care nu mă mai interesează. Adăugând și cărțile primite în val necontenit (mai ales prin poștă, aproape zilnic) de la autori contemporani care nu m-au îndemnat defel la o lectură aprofundată în spirit critic. Nutresc convingerea că lectura, ca sursă de cunoaștere și îmbogățire spirituală nu va dispărea niciodată din obișnuința oamenilor educați prin absolvirea școlilor nu doar elementare. Așa că dăruiesc cărți din biblioteca particulară imensă tuturor celor atrași de plăcerea lecturii ori interesați de lectura formatoare. Am descoperit, de curând, la Mall-ul din vecinătatea orașului o bibliotecă anexată magazinului unde se pot depune orice cărți pentru cititorii care doresc să-și înzestreze propria bibliotecă. Este un gen mixt de bibliotecă/anticariat cu împrumut definitiv. Chiar dacă unele volume sunt așa de zdrențuite încât pot fi luate doar pentru activități utilitare din gospodăria fiecăruia!
Pe cînd mă gândeam la tema propusă de ingeniosul Cristian Pătrășconiu, am aflat că o parte din cărțile în plus le pot dona unei Biblioteci mănăstirești, întemeiată de Î.P.S. Calinic – membru al Filialei Pitești a Uniunii Scriitorilor, cu semnătura de autor Calinic Argeșeanul. Sunt tentat să adaug în colete și propriile cărți de critică și istoriei literară rămase din suplimentările de tiraje. Sperând ca donația mea să nu fie înțeleasă ca un factor de publicitate.
Adrian PAPAHAGI
Bibliotecă de peste un secol
Biblioteca „personală“ e de fapt biblioteca construită în peste un secol de unchii mei, Valeriu și Emil-George Papahagi, de tata și de mine. Sunt mai multe straturi, deci: cărțile de filozofie (multe în germană), istoria artei, clasici și beletristică interbelică, în franceză, ale rafinatului jurist Georgică; volumele de istorie, clasici latini, greci și europeni (mai ales francezi și spanioli) ale istoricului și diplomatului Valeriu; cele de romanistică și românistică, dar nu numai, strânse de tata; în fine, colecția de medievistică, anglistică, germanistică, teologie și gândire creștin-democrată și conservatoare pe care am adunat-o eu. La acestea se adaugă biblioteca de lingvistică franceză și romanică a soției mele.
Pe lângă toate, am câteva obiceiuri care intră în conflict cu spațiul limitat dintr-un apartament de bloc: nu arunc și nu vând cărți; nu ies din librării sau anticariate fără să cumpăr măcar o carte, chiar dacă știu că nu o voi citi prea curând; nu mă mulțumesc să am literatura de specialitate în format PDF, ci îmi procur adesea titlurile esențiale sub formă tipărită. Așa că am fost obligat să fac o donație de câteva mii de volume Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj – inclusiv cărți cu autograf pentru tata, sau cărți valoroase din anii 1850-1940. Cu toate acestea, am mari dificultăți să cazez noile achiziții, și anual acumulez noi rafturi de cărți.
Firește, m-am gândit deja cui voi lăsa aceste mii de volume. Cărțile cele mai prețioase, precum și câte un exemplar din lucrările scrise de membrii familiei noastre, le va moșteni fiul nostru, Matei (care a studiat matematica și lucrează în finanțe, deci nu continuă preocupările istorico-filologice ale familiei). Grosul bibliotecii va merge tot la BCU Cluj, unde există deja un fond Papahagi. M-ar bucura ca volumele de și despre Shakespeare, care ocupă azi un întreg perete, să fie accesibile studenților de la Facultatea de Litere, la raft liber, iar cărțile de paleografie, codicologie și istoria cărții, pe care le țin oricum la biblioteca centrului de cercetare pe care l-am creat la UBB, să rămână acolo, tot la raft liber. Celelalte vor intra în depozite, unde sper că vor mai servi din când în când cercetătorilor. Cine știe, poate unii vor avea curiozitatea să afle cine erau posesorii cărților, cum fac și eu când studiez proveniența cărților medievale și moderne timpurii. Cu timpul, orice studiu devine arheologie.
Toma PAVEL
Aveam în valiză doar două sau trei cărți
Oare, dat fiind procedeul Kindle, lumea cumpără mai puține cărți? La București am vizitat câteva librării imense, iar la San Francisco librăria Green Apple, unde soția mea lua cărți de când era mică, e întotdeauna plină de clienți. Ca să nu mai vorbim de posibilitatea de a comanda prin internet cărți trimise imediat acasă.
Privitor la propria mea colecție, când, ieșit la pensie, am plecat de la Chicago, a trebuit, din păcate, să renunț la aproape un sfert din cărți – manuale, antologii, monografii demodate, autori uitați. Cele pe care le-am păstrat sunt acum bine plasate în etajerele de lemn din hol, sufragerie și subsol. La ieșirea mea din țară în 1969 aveam în valiză doar două sau trei cărți, printre care – bine înțeles – poeziile lui Eminescu, în ediția completă în format de buzunar pe hârtie biblie (ESPLA, 1958), îngrijită de Perpessicius, cel mai respectat specialist al acestui autor, și, adevărată binecuvântare, fără niciun fel de prefață sau comentarii. O mai am încă și o recitesc mereu, așa cum fac și cu vechile exemplare din Biblioteca pentru toți și din Clasicii români, regăsite și aduse în America în anii 1980-81, la fel de vii și pline de farmec ca întotdeauna.
Regimul zis socialist susținea că scopul său este să pună capăt odată pentru totdeauna trecutului istoric, adică, ni se spunea, neîncetatei exploatări a omului de către om. Exagerată, simplistă, această teorie avea totuși, fără să-și dea bine seama, un merit: atenția față de trecut. Istoria literară, dădeau reprezentanții ei ordin, trebuie studiată ca oglindă a luptei de clasă, a nenumăratelor victorii ale progresului social. Mai toți autorii, oricât de vechi, meritau deci să fie citiți, Eminescu inclusiv. Prefețele și introducerile ideologic corecte îi lămureau pe cititori. Dar, de fapt, cui îi păsa de aceste prefețe? În fiecare carte cititorii – și eu printre ei – ascultam, apreciam minunatele pagini scrise de autorii lor. Continuând să le citesc și să le ascult, nu cred că viitorul ar pregăti cumva o dispariție a cărților..
Ioana PÂRVULESCU
Un nou început
M-am născut într-o casă cu multe biblioteci. La capul patului meu de copil care încă nu știa ce sunt literele, cărțile erau puse după cotor și, înainte de a avea o semnificație, biblioteca pe care o vedeam la trezire și la culcare avea un desen, niște imagini care se combinau într-un mod ciudat. Uneori, când cineva schimba locul unei cărți, desenul știut de mine se strica. Așa am intuit, încă de pe atunci, că o bibliotecă, la fel ca omul, este o continuă metamorfoză.
În această casă veche, bibliotecile nu mureau, doar creșteau, se dezvoltau, se „updatau“, se încărcau de energie nouă, făceau pui prin alte cotloane ale casei. Și vorbeau mai multe limbi străine decât mine. Le supraviețuiau stăpânilor și treceau firesc, fără drame, la generația următoare, care avea alte gusturi, dar le moștenea, vrând-nevrând, și pe cele ale bunicilor și părinților. Sunt și cărți, în bibliotecile de la Brașov, peste care am trecut doar cu privirea, aproape ca în copilărie, dar ele fac parte totuși din ființa mea, cu numele lor, cu forma și culoarea lor, cu locul lor în raft.
Încetul cu încetul, am învățat că biblioteca este o ființă superioară omului. Omul o crește, ca pe un copil, dar ea este cea care-l învață ca o mamă, îl sprijină la bine și la greu, îi ține de urât, și îl face, eventual, un pic mai bun și mai frumos, chiar dacă viața încearcă din răsputeri demersul contrar. Biblioteca are un simț pedagogic de o subtilitate tainică. Știe să aștepte și să ofere. Când scoți o bucățică din ființa ei, chiar dacă n-o mai pui la loc, ci, eventual, o dăruiești, n-o rănești, o refaci. Nu are nevoie de comanda restart ca să se reconfigureze în siguranță. Capacitatea ei de a se recrea, de a se redispune la nesfârșit seamănă cu a lui Proteus, ia orice formă vrea, dar nu ca să se sustragă întrebărilor, ca zeul marin înzestrat de Poseidon cu darul profeției, ci, dimpotrivă, pentru a le răspunde tuturor.
În toate locuințele prin care am trecut, am avut cu mine „biblioteci de companie“, chiar și în mica mansardă studențească în care am stat cu (și fără) chirie, o cămăruță în care mi-am căptușit pereții cu teancuri de cărți suprapuse. Apoi, în primăvara anului 2000, am asistat, prin forța hazardului, la sfârșitul bibliotecii criticului Crohmălniceanu. Îmi amintesc că atunci m-a cutremurat. E drept, cărțile cele mai valoroase plecaseră mai demult, criticul mă rugase să i le trimit, pe rând, în Germania, iar pe cele ale avangardiștilor le dăduse (le vânduse, de fapt) unui mare pasionat de avangardă, care a și scos un excelent album pe temă. La moartea criticului și a soției sale, a venit sora lui de la Paris să se ocupe de moștenire. Nu iubea cărțile, cum mi-a spus cât se poate de tranșant, cu un strop de umor, iar eu am înțeles în acea zi că pasiunea pentru cărți nu are legătură cu rudenia de sânge, nu se moștenește neapărat de la părinți și nu se transmite prin gene urmașilor. Am propus o donație la Academie sau la Facultatea de Litere, dar procedeul era atât de greoi, complicat și necesita atât de mult timp (iar casa în care locuia cu chirie criticul trebuia golită urgent), încât sora lui a renunțat la idee. O seamă de anticari s-au perindat prin fața marii lui biblioteci și au cumpărat, adesea la kilogram, cărțile cele mai bune. Le-au luat, culmea, și pe cele mai proaste, cu dedicații de la diverși versificatori proletcultiști, pe care Crohmălniceanu le exilase într-o cameră de serviciu: îi interesau pentru valoarea lor istorică. Pe cele din Bibliothèque de la Pléiade, valoroase și decorative, sora lui le-a păstrat pentru sine, fiindcă, deși nu iubea cărțile, iubea obiectele frumoase. Cele care au rămas după toate aceste trieri, au fost puse în saci și duse într-un depozit. Nu știu nici unde și nici ce soartă le-a mai așteptat.
Acum privesc însă mai senin lucrurile. Chiar atunci când se destramă într-un loc, biblioteca nu moare, părți din ea supraviețuiesc și îmbogățesc lumi de cuvinte asemănătoare ei, și totuși diferite. Cumpăr deseori cărți de la anticariat, minuni care au fost cândva bucăți din biblioteci mărețe, din acele ființe superioare care, timp de o viață, au ținut de cald unui suflet iubitor de companie aleasă. Și le ofer, la rândul meu, un loc bun, în care să se simtă ca în biblioteca de acasă, cea din care au plecat. Mi s-a întâmplat să găsesc la un anticariat, cărți din biblioteca a cărei stăpână efemeră fusesem. Am avut un sentiment greu de definit.
Nu mi-e frică, așadar, de „sfârșitul bibliotecii mele“. Nu-mi fac griji și nici nu las în grijă cuiva soarta ei. Doar pe câteva, mai speciale, le voi preda din timp Facultății de Litere sau le voi dărui unor prieteni. În rest, cărțile bune vor ajunge la oamenii care știu să le prețuiască și au nevoie de ele. Vor exista mereu asemenea oameni. Iar cărțile proaste sunt ca unghiile tăiate, au fost cândva parte organică din ființa bibliotecii, acel surplus care crește aproape zilnic, dar abandonarea lor e firească și nu dăunează, ci dimpotrivă, e necesară. Și, ca să preiau mottoul pe care Alberto Manguel l-a pus bibliotecii pe care o părăsea în Franța, și biblioteca mea va putea zice, după ce eu nu voi mai fi alături de ea: „În sfârșitul meu stă începutul meu.“ E un gând foarte bun.
Ovidiu PECICAN
Fie cum va fi!
Viața a vrut ca până acum să fi alcătuit mai multe biblioteci. Una s-a contopit cu cărțile tatălui meu și ale mamei mele și cuprinde tot ce am primit și am cumpărat în copilărie și adolescență. „Tot“ e un fel de a spune. Unele lucruri, destule, au trecut în biblioteca fiului meu care, și ea, crește de dă pe dinafară. Mai târziu, odată cu mutarea mea la Cluj, mi-am refăcut biblioteca, păstrând cât mai aproape de mine cărțile indispensabile căutărilor mele și lecturile de suflet. Mare noroc că, până să umplu definitiv rafturile, m-am mutat într-un alt apartament, de astă dată al meu în principiu (devenit ulterior chiar al meu, odată cu plata finalizată a ratelor bancare, „după douăzeci de ani), rezervând doi pereți din camera de zi policromiei cotoarelor „creierului meu exterior“. Anii 2000 au venit însă cu o inovație de presă: publicarea săptămânală a unor colecții de carte. Am cumpărat cu bucurie cam tot ce mi s-a părut de neratat, la prețuri prietenti, datorită tirajelor mari. Acum ele umplu bibliotecile – două, în două camere diferite – din casa soacrei mele, generoasă cu mine. Nu mă plictisesc niciodată când merg cu soția mea pentru mai multe zile, în vizită la ea. Între timp m-am mutat din nou, dobândind o cameră în plus și, miracol, și o boxă subterană uscată și curată. Așa se face că am putut recupera, cu mare emoție, biblioteca mea de tinerețe, cărțile printre care m-am format și cu care am crescut, plasând-o în „subconștientul“ blocului unde locuiesc. Rămâne însă avalanșa de carte din apartament, tot mai greu gestionabilă. Asta explică de ce, de mai bine de zece ani, fac donații de carte modeste cantitativ, dar oarecum permanente, te miri pe unde: școli de la țară, prieteni, oengeuri provinciale… În ultimii ani am izbutit să îmi încropesc și o bibliotecă virtuală redutabilă, cărți cu care lucrez, pe care le pot consulta, mai ales cărți de specialitate; dar și romane colosale pe Kindle, cum îi stă bine scriitorului…
Rămâne, desigur, întrebarea ce va fi cu toate aceste aluviuni de titluri minunate, fără o valoare uriașă istorică (ador edițiile populare, pe care pot lucra, nu caut „finețuri“ de colecționar), dar cu deschideri mari, în multiple direcții, cu „rime“ interioare, de la o problematică la alta, cu ecouri și variațiuni rafinate etc. Citind ce s-a întâmplat cu Mircea Eliade în preajma plecării lui definitive, cum s-a mortificat tot împachetând și socotind ce va dona Academiei Române și ce va rămâne în biblioteca universitară din Chicago, apoi cum un incendiu a prăpădit masiv din comorile pe care le deținea – inclusiv propriile manuscrise, când nu arse, stropite de apa pompierilor și șterse în parte sau total de cerneluri – cu numai câteva luni înainte de expiere, când mi-am amintit de pachetele cu cărți înghesuite pe podea la Adrian Marino acasă în anii, puțini, dinaintea decesului său subit, în plină activitate febrilă, îmi vine să nu mă mai gândesc la nimic legat de destinul bibliotecii mele. Cred că o bibliotecă trăiește câtă vreme crește în jurul posesorului ei febril. Când acesta dispare, biblioteca se ofilește, devine literă moartă sau se dizolvă în brațele altor posesori, fericiți să obțină unele titluri îndelung căutate. Fie cum va fi! Câtă vreme trăiesc însă, bibliotecile mele sunt în mine, cu mine, împrejurul meu, alcătuind regate necuprinse și aventuri potențiale interminabile…
Irina PETRAȘ
Biblioteci în amurg
Nu. Nu se vorbește deloc „prea puțin“. Printre oamenii între care trăiesc, vechi și pasionați proprietari de biblioteci, discuția se poartă mereu. În etapa intermediară, când carența de viitor nu e încă acută: ce pot face cu miile de cărți care mă înconjoară, mă cotropesc? Soluția: donez. Triind periodic cărțile noastre (Petru Poantă și cu mine am primit mereu cărți de la autori), am dăruit de-a lungul anilor mii de cărți – spre biblioteci, spre școli. Volumele alese au rămas, însă, tot de ordinul miilor, căci cumpăr săptămânal cărți noi. A doua etapă e cea a preocupării crepuscularilor cu biblioteci rare, bântuiți de gândul că tot ce au strâns cu pasiune o viață se va risipi. Când descopăr grămezi de cărți bune aruncate la gunoi de moștenitori care nu înțeleg de ce le-ar păstra, mă cutremur. Am văzut case noi și „mândre“ de tineri intelectuali care nu aveau proiectat nici măcar un raft pentru cărți; și li se părea totul în regulă.
Cum am scris în Bârlog de scriitor și în Biblioteci în amurg (eseuri publicate în România literară), subiectul a fost adesea comentat de nume ilustre și chiar în cărți întregi. Căci e vorba de a părăsi sau lăsa în voia sorții ceea ce a însemnat chiar acasa ta, locul în care te puteai simți la adăpost, căci pereții erau/sunt căptușiți cu cărțile alese și citite de tine: cărți care au, toate, prelungiri în mintea ta și au modelat-o. În Sfârşitul bibliotecii mele, Alberto Manguel vorbește și el despre biblioteca personală ca autobiografie.
În contextul amenințării difuze, dar stăruitoare că vor dispărea toate cărțile, neliniștea e și mai mare. „Dar cartea va rămâne ceea ce este“ mai spera Umberto Eco (vezi Nu sperați că veți scăpa de cărți, convorbiri cu Jean-Claude Carrière moderate de Jean-Philippe de Tonnac). Biblioteca personală a scriitorului e selecția lui personalizată din toată memoria lumii, un fragment decupat pe potriva gustului său și a întrebărilor sale. E o imagine a creșterii sale în mijlocul cărților pe care le-a țesut în jurul său ca un vierme de mătase. Carrière pune și întrebarea delicată: ce se întâmplă după moarte cu biblioteca ta clădită o viață? Eco o dorea pe a sa donată, neapărat întreagă, unei biblioteci publice ori academice. Dar știa prea bine că „nu vei găsi niciodată un ins pe care să-l intereseze cu adevărat colecția ta de cărți vechi“. Am reținut neliniștea lui, fiindcă o aud mereu în jurul meu. Biblioteca ta a crescut odată cu tine și nu ți-ai dori defel să moară o dată cu tine.
Mă număr printre norocoși: Laura, care a crescut în această bibliotecă, va prelua firesc rolul de a o ocroti, atentă, desigur, și la propria bibliotecă.
Lucian P. PETRESCU
Ce voi face cu cărțile din biblioteca mea?
Doamne – o întrebare plină de moale dulceață și de ascuțită durere, gemene inseparabile, bag seamă… De când mă știu, cărțile din biblioteca mea (noastră) au însemnat ceva din familia întreagă. Bunicul a fost editor și librar, unul fanatic dedicat și gata de sacrificiu în numele cărții. Singura zestre lăsată nouă, după ostracizarea comunistă, au fost cărțile, miile de cărți strânse și citite, miraculos ascunse de „brațul bătăuș al legii“. Când au apărut și cărțile pe care le datoram familiei (în sens evident lărgit), cărțile scrise de mine, a fost un simplu amănunt dintr-o istorie veche și consecventă. Un mod de a supraviețui vremurilor, mereu în răspărul omenirii reflexive, dar nu a celei factice și „prodigioase“. Azi cartea devine cel mult elementul anonim dintr-un depozit penibil de mucegaiuri și acarieni (noii șoareci de bibliotecă), sau, în variante mai frumos copertate și temeinic șterse de praf, un element de design interior respectabil și aproape mereu la modă, precum diplomele de masterat și, mai expresiv, cele de doctorat. Din fericire, și nu exagerez, copiii mei și copiii copiilor mei sunt mici (mari) devoratori de cărți. Da, nu vă mirați, copii între 6 și 41 de ani, citind în fapt de seară, carte după carte; singura mea grijă, selecția și mai ales achiziția ritmică, un fel de ceasornic al timpului interior. Chiar așa, fără marea fascinație a ecranelor media, mai mici sau mai mari. Nu pot citi de pe ecrane, sau poate doar texte științifice de profilul meu, și punct. Fără mirosul foilor de hârtie – unele vechi, de 250 de ani (emoticon zâmbind larg), altele abia ieșite din (scuzați jargonul specific) șpalt, cu mult așteptatul miros de plumb (m-am amestecat în zețuit prin tipografie, în studenție, pentru suplimentul literar al revistei studențești oficiale), fără foșnetul moale al foii întoarse după îngurgitarea textului tot, nu știu continua în plictisul fioros de a viețui în turmă. Sună mizantropic? Atunci să mă scuzați, ori să mă exilați, adică să-mi zgâriați numele pe un ostrakon, un biet ciob de ceramică, dacă cei 6000 de decidenți necesari din toată Attica hotătăsc asta, fără patimă – să am zece zile ca să dispar în depărtări, pentru exact 10 ani. Apoi să mă întorc în cetate, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, repus, amnezic, în drepturile civile. Cam ca bunicul… Dar să nu continui pe așa un ton. Cărțile mele vor supraviețui în viețile copiilor și nepoților mei. Apoi… Are cineva vreo încredințare fermă în legătură cu acest comun apoi?
Monica PILLAT
Cea mai frumoasă bibliotecă
Trebuie să mărturisesc că sunt moştenitoarea a unor biblioteci din care, în naufragiile timpurilor trăite, s-a putut recupera ceva. Mă gândesc la cărţile adunate cu grijă şi iubire de bunicul meu, Ion Pillat, de volumele strânse în continuare de tata, Dinu Pillat, şi de scrierile legate de istoria artei care au aparţinut mamei mele, Cornelia Pillat.
Ion Pillat avea cea mai frumoasă şi mai bogată bibliotecă din Europa primei jumătăţi a secolului al XX-lea, reuşind să pună, alături de creaţiile scriitorilor noştri clasici şi ale contemporanilor lui, volume preţioase din literaturile străine, unele purtând autografele unor autori ca James Joyce, Paul Claudel, Saint-John Perse, T.S. Eliot. Alcătuirea unei biblioteci proprii echivala pentru el cu construirea şi extinderea personalităţii lui culturale, fiecare carte aşezată pe raft constituind pentru el un reper valoric, o dirijare în sens benefic a energiilor lăuntrice, dar şi un colac de salvare din imediatul tulbure al singularului în largul cristalin al omenescului dintotdeauna şi de pretutindeni. Tata îmi povestea că bibliotecile părintelui său din Bucureşti, de la Izvorani, de la Miorcani şi de la Balcic ofereau privitorului atât bucuria simetriei în ordonarea cărţilor, cât şi armonia cromatică a coperţilor elegant cartonate ori legate în piele, împodobite cu ormamentele aurii ale numelor şi titlurilor. Având de sus până jos geamuri, bibliotecile asigurau volumelor o sporită protecţie, dar şi cumva un statut muzeal. Tata îşi mai aducea aminte că „o lipsă din bibliotecă, până la descoperirea cauzei, era de-a dreptul un prilej de ridicare a tensiunii arteriale. Soţia sau copiii, atunci când luau ceva de citit din birou, se vedeau siliţi să prevină şi, în orice caz, pe răstimpul lecturii, să pună volumul la loc în fiecare seară înainte de culcare“.
I se transmisese, de altfel, şi fiului acelaşi ritual care, îmi încetinea şi mie, în copilărie, gestul spontan de a scoate câte o carte din bibliotecă. El mă ruga să mă spăl întâi pe mâini şi apoi lua, cu o grijă infinită, volumul de pe raft, încredinţându-mi-l pentru scurt timp. Apoi, atât poetul, cât şi urmaşul său îşi personalizau lecturile, fiecare însă într-un fel aparte. Ion Pillat însemna uşor, cu un creion subţire, pe marginea textului, comentarii lapidare, fondate pe asociaţii de idei. Tata insera între paginile volumelor iubite, de pildă, câte o poezie, o mărturisire a autorului sau un fragment de receptare critică, textele fiind fie decupate din reviste literare, fie bătute la maşină sau copiate de mână din alte cărţi. De asemenea, pe pagina de cuprins a volumelor de poezie sau proză, el puncta cu un creion, în dreptul titlurilor, textele lui preferate, prefigurând posibile antologii. Multe din cărţi aveau emoţionante dedicaţii, de la autori ca George Bacovia, Emil Botta, Alexandru Macedonski, Ionel Teodoreanu, Şerban Cioculescu, Tudor Vianu, Liviu Rebreanu şi mulţi alţii, fapt care întărea şi mai mult la valoarea subiectivă a legăturilor familiei Pillat cu elitele culturale de la noi, din perioada interbelică.
După moartea Ion Pillat, pe 17 aprilie 1945, bibliotecile lui de la Balcic, Izvorani şi Miorcani au fost literalmente „ucise“, cărţile fiind scoase afară de-a valma şi puse pe foc de comuniştii complexaţi. Pe de altă parte, pentru a asigura supravieţuirea materială a familiei, tata a început să vândă volum după volum din biblioteca rămasã intactă la Bucureşti. Îşi alegea cu grijă cumpărătorii, deoarece, după cum mărturisea, nu se îndura să dea pe mâini nepricepute comorile strânse cu atâta iubire de părintele lui. Aşa s-au preschimbat treptat preţioasele cărţi în mâncare pentru familie, în lemne pentru sobe, în haine şi medicamente. Noaptea, fiul îşi visa tatăl care se întorcea îngrijorat să îl întrebe unde i-au dispărut volumele.
Apoi, după succesivele noastre mutări în spaţii tot mai mici, vastitatea consacrată de bunicul Ion cărţilor s-a restrâns la o bibliotecă ce a ajuns să ocupe un sfert din zidul camerei de zi. Pe rafturile ei, tata a aşezat ce a putut salva din urgia timpurilor: câţiva mari clasici din comoara părintelui său, scriitorii proprii preferaţi din literatura noastră şi din cea străină, volume cu dedicaţiile autorilor, unele pentru poet, altele pentru fiul lui. În noaptea arestării tatei, din martie 1959, primul lucru atacat de intruşi a fost biblioteca lui, neprotejată de vreun perete de sticlă. Volumele au fost răvăşite, aruncate pe jos, unele cărţi, printre care şi dactilograma romanului inedit Aşteptând ceasul de apoi, au fost ulterior confiscate şi declarate obiecte delicte în Procesul intelectualilor Noica-Pillat din 1960.
Am reamintit aceste momente îndeajuns de cunoscute altfel, deoarece fragmentele de biblioteci şi arhivele familiei, pe care le-am adăpostit în micul nostru apartament din Drumul Taberii, sunt adânc legate de destinele familiei şi, fiindcă vine rândul meu să le las moştenire, m-am gândit, aşa cum au făcut-o la vremea lor ai mei, să le încredinţez fie unor prieteni dragi, fie unor instituţii culturale precum Biblioteca Academiei, BCU, Muzeul Naţional al Literaturii Române, Biblioteca George Coşbuc de la Bistriţa.
Multe din cărţile pe care eu însămi le-am achiziţionat în ani au ajuns la foştii mei studenţi de la Facultatea de limbi străine, Universitatea Bucureşti. Pentru mine, volumele nu trebuie încuiate sub geamuri de sticlă şi păstrate posesiv de proprietar, ci trebuie să circule, să-şi răspândească energia creatoare asupra lumii. Şi totuşi, trebuie să recunosc că mai am acasă cărţi rămase din familie de care încă nu mă pot despărţi, simţind că prezenţa lor pe rafturi îmi dă puterea nu doar a supravieţuirii ci şi a identităţii mele. Voi vedea cum anume mă voi putea lipsi de ele până la urmă.
Ioan-Aurel POP
Cărțile noastre se vor risipi!
Îmi vine să răspund telegrafic și ex abrupto: cărțile noastre se vor risipi!
Sper să nu fie chiar așa, totuși. Dar astăzi, tot mai multe biblioteci mari nu mai primesc cărți „în natură“, ci le pretind în format digital. Cunosc savanți în țările din Occident care au vrut să-și lase bibliotecile personale moștenire marilor biblioteci universitare din orașele lor, au fost refuzați politicos și ni le-au propus nouă, în România. Adică să le primim noi în bibliotecile noastre. Am reușit să adăpostim câteva, din câte știu, de la Viena, Paris, Roma. Mai demult, era o mare onoare pentru un așezământ să primească biblioteca unui scriitor, a unui savant. Nu am timp să mă gândesc ce se va întâmpla cu biblioteca mea de istorie și de beletristică, cu circa opt mii de volume. De vreo 15 ani încoace nu mai am loc pentru cărțile noi și am început să le dăruiesc pe rând studenților, foștilor studenți, bibliotecilor locale etc. Donarea unei biblioteci în întregime, cu păstrarea integrității sale și, eventual, cu acordarea numelui donatorului – cum se făcea odinioară – nu se mai practică și nici nu mai este realist să încercăm și să sperăm așa ceva. Mă gândesc să las biblioteca așa cum este acum, acasă, și, dacă lucrul acesta nu-i va deranja pe cei care vor rămâne după mine. Ea ar mai putea să fie păstrată acolo, pe pereți, pentru cei ai casei. Dacă voi constata că faptul îi încurcă, voi împărți cărțile pe teme și le voi da elevilor mei, în funcție de specialitățile lor în câmpul istoriei.
Din păcate, constat că tot mai multe biblioteci publice și particulare devin muzee ale cărții. Pe cele mai vestite, le vizitează turiștii și se miră de felul de a fi al cărților, din timpul când cărțile erau manuscrise, apoi, de pe la 1450, tipărite și apoi scoase la computer. Tot mai multe cărți se citesc online. Bibliotecile nu au existat de când e lumea și nu cred că vor exista etern de-acum încolo în forma care ne place nouă astăzi, în forma cunoscută de noi. E o nostalgie care mă cuprinde când constat acest lucru, dar asta este realitatea și nu cred că o putem schimba.
Ion POP
Un început de sfârșit al cărților
Da, au și cărțile soarta lor… Ale mele, ajunse acum la vreo zece mii, au fost adunate de-a lungul anilor cu o emoție aparte, fiecare constituind o mică victorie și o bucurie nouă. Fiindcă mi-am făcut singur biblioteca, alegând cu grijă fiecare volum într-o vreme când banii erau puțini, salariile părinților foarte modeste, iar bursele primite de mine mai târziu aveau și alte întrebuințări. Am cumpărat mai întâi literatură clasică, românească și universală, ghidat de programa școlară, începând cu anii de liceu, apoi tot mai multă critică și teorie literară, ca student și dascăl, și pot să spun că nu mi-a scăpat niciun titlu important dintre cele publicate la noi, dar și în franceză. Cândva, mai primeam și onorarii pentru propriile mele cărți. Am umblat mult și prin anticariate, la cel din centrul Clujului, dar și la București, l-am mai apucat pe celebrul anticar Radu Sterescu, la care am descoperit comori de literatură interbelică, am avut și destule amărăciuni neputând să achiziționez tot ce se oferea atunci în aceste spații pline de ediții princeps și de cărți rare. Biblioteca a ajuns pentru mine un mediu de viață fundamental, era chiar paradisul imaginat de livrescul Borges, – am scris și versuri „printre cărți cu grijă așezate“, iar fereastra bibliotecii, prin care vedeam lumea, devenită simbol recurent, a fost de timpuriu o figură geometrică de referință în scrisul meu. Am fost de mulți etichetat ca „poet livresc“, atribut nu tocmai onorabil pentru criticii amatori, o vreme, de poezie frustă. Și ce dacă? – Încă din liceu, pe prima pagină a unui caiet de „lecturi particulare“, scrisesem caligrafic minunata frază a lui Miron Costin după care „nu este alta și mai frumoasă și mai cu folos în toată viața omului zăbavă decât cetitul cărților“.
De aceea, asist cu o mare tristețe și îngrijorare la un început de sfârșit al cărții, care mă tem că ar putea fi și un sfârșit al omului autentic. Cartea, care era în fiecare casă un semn de noblețe și luminozitate spirituală, e scoasă de multă lume din rafturi și aruncată ori vândută pe nimic. (O scoteau, în anii crunți ai stalinismului, și comuniștii noștri, care au ars și distrus biblioteci întregi, cum făcuse mai înainte un alt sinistru dictator, – acum lucrează, cu o vicleană pornire spre distrugere, alte puteri și slăbiciuni, cărora li se cedează de bună voie). Mesajele scurte și convenționale, de pe telefonul mobil, televizorul și internetul, știrile de ultimă oră, adevărate sau false, „societatea spectacolului“, a divertismentului generalizat, amenință să ia locul lecturii lente de agini scrise, care era, – ar trebui să fie – și o lectură de sine.
În ce mă privește, sunt încă un favorizat de soartă. Mai ales doi dintre copiii mei, dascăli academici de teatru și cinema, autori ei înșiși ai câtorva cărți, au adunat, la rândul lor, mii de volume de pe unde au umblat prin Europa, iar nepoții mei au fost învățați să citească mult și o fac cu pasiune. Un număr de ani, bibliotecile noastre vor fi, putem crede, în siguranță. Ce se va întâmpla mai încolo, vor vedea, vor citi sau nu vor citi alții.
Adrian POPESCU
Întorcând filele cu nesaț
Ce dramatică e despărțirea de cărți, la fel ca despărțirea, pe rând, de iubitele din anii tineri și iresponsabili, rămân cicatricile, regretele care te chinuie în miez de noapte, rememorezi împrejurările în care ai deschis cartea, răsfoind-o pierdut, aspirându-i mirosul proaspăt, întorcându-i filele cu nesaț. Apoi, într-o bună zi, gata, trebuie să plece, să se piardă în necunoscut, să facă parte din altă lume, din alcătuirea altei biblioteci, nu mai împarți același destin cu ea, cartea iubită. E mutată pe rafturile unei încăperi dintr-o bibliotecă undeva la țară, e frig acolo, miroase a foc de lemne, a idealism prin noroaie, a dăscăliță sfioasă, bibliotecară.
Cartea care a fost a ta și acum aparține altei comunități de cititori-visători se descurcă și ea cum poate. Nu e chiar o vedetă, dar își ține rangul, sau măcar renumele, gloria sa a mai pălit, dar nu e contestată. Cărțile tale dăruite bibliotecii din Bistrița, unde totul e sub ochiul și mâna unui poet și preot, știi că vor avea o soartă bună. Suratele ei din alte locuri, din Năsăud sau Ilva Mică pot să se bucure, familia lor se va mări cu volumele din biblioteca ta. Așa cum cititorii din Parla, mica localitate de lângă Madrid, unde alt poet și prieten a închegat o bibliotecă serioasă pentru românii de acolo (pe lângă o revistă și o editură) se pot îndeletnici când pot cu zăbava cititului. Ele au plecat de la noi, sutele de volume, adăpostindu-se prin anticariate sau cămine, cluburi sau săli de clasă, dar din dar se face raiul lecturilor care nu se uită. Ce vor face însă cele care rămân după ce vei pleca tu? Se vor chivernisi ele cumva, mă gândesc la marile biblioteci din orașul universitar, la casele de odihnă, la dulapurile bibliotecilor căminelor de bătrâni. Unele volume vor sta lângă zidurile cetății, ca la Sighișoara, frumos stivuite, ca să le poți citi numele și titlul (de noblețe intelectuală ori unul mai modest) poate pleci cu vreuna acasă, nu costă nimic, ele nu se roagă „du-mă cu tine!“, dar un semn tot îți strecoară de prietenie, de aducere-aminte.
Trei versuri dintr-un poem închinat dramei despărțirii de cărțile noastre aș vrea să le murmur, ele mi se par, paradoxal, rostite de un tribunal al lor, al cărților, iar întrebarea severă mi se pare adresată tuturor celor care scriu, sau își închipuie că scriu poezie adevărată „Aproape-i secerișul. Ce vers ai/când în țărână/ te vei întoarce/el să ne rămână?…“.
Răsvan POPESCU
Cascada care curge în sus
Există un circuit al cărților în familia mea. Imaginați-vă o bibliotecă veche din lemn, înaltă până la tavan. Mai sus podul, și el ticsit. Cărțile se rostogolesc cumva în sus, spre rafturile cele mai înalte! Ca-ntr-o scenă suprarealistă, împotriva gravitației. Îmi place pentru că e foarte vizuală, nu degeaba am făcut film. Este o cascadă care curge în sus, spre uitare. De ce fac ele asta e mai ușor de înțeles; să lase loc nou venitelor. Așa cum bătrânii se așează-n pământ ca să vină nepoții. Sus de tot, unde nu ajungi decât cu scara, sunt moștenite de la străbunicul meu, Învățătorul. Zac, prăfuite, abecedarele, rezumatele și „științele“ lui. Deși școala din sat n-avea decât patru clase, am găsit acolo lucruri pe care eu le-am învățat mai târziu: istorie, botanică, anatomie… le deschidea mintea copiilor de mici, că viața era scurtă. Chiar și către spații unde ei nu vor ajunge, mări și oceane îndepărtate, până la poli. Și astăzi păstrez un atlas cu hărți color, planșe care se desprind gata să zboare în lume…Și o fotografie de familie alb-negru în care Învățătorul apare cu monoclu.
Mai jos vin cărțile bunicului, Preotul cu baston. Ceasloave, evanghelii, cântări bisericești, canoane care rânduiesc posturile și praznicele. Legate în coperți cartonate, cerate, se simt bine în mână. Le păstrez pentru aerul lor demn, de epocă. Ajunge să văd cotoarele lor aliniate. Mai multe încă au rămas în casa bătrânească, când am fost nevoit s-o vând cu câine cu tot.
Vin la rând cărțile tatălui meu, Inginerul, primul care s-a mutat la oraș. În special sunt cărți de călătorii. Tata se visa un călător în țări îndepărtate, aventuri în jungle de nepătruns, descoperea vestigii, civilizații apuse. Prin contrast avea o meserie practică era constructor de instalații industriale. Jumătate din viață a trăit la barăci pe șantiere, așa că l-am cunoscut mai puțin. Mi-au rămas o mulțime de planșe, desene tehnice, console și grinzi care în mintea mea închipuie alcătuiri misterioase, temple, cetăți… Nu mă îndur să le arunc o să le urc în pod. Amân mereu, nu știu de ce.
Și vine rândul cărților care m-au format. Sunt plasate la înălțimea ochilor, ca să le răsfoiesc din când în când. N-o să dau titluri, că epuizez repede spațiul acordat. De ajuns să spun că e vorba de beletristică de pretutindeni, începând cu Jules Verne trecând la Garcia Marquez și Julio Cortázar, Cehov și Dostoievski, Tolstoi, Faulkner, Hemingway, Saul Bellow și Albert Camus până la Nabokov și Leonard Cohen. De la noi Eminescu, firește, Creangă, Rebreanu, Caragiale, Camil Petrescu, Nichita Stănescu și câțiva contemporani. Nu le dau numele să nu mă aleg cu dușmanii lor. Așa-i la noi.
Este cam amestecătură pentru că eu n-am urmat filologia, cum ar fi trebuit. Dar așa erau vremurile, fetele se făceau profesoare și băieții ingineri. Cum am putut am virat-o în gazetărie.
Scrisul l-am deprins așadar fără profesor de creative writing, sunt un scriitor devenit dintr-un jurnalist. Observarea realității, descrierea și într-o zi transfigurarea ei. Uneori se întâmplă. Totuși astăzi am și eu un raft, cel mai de jos cu 13 cărți. Le las fiului meu, artist plastic și mai departe fiului său. Nu știu cât o să-i folosească: proză, poezie, jurnalele și chiar scenarii. Am avut șansa a șapte ecranizări, cu regizori mari, de la Pintilie la Gabrea și Pița. Titlurile norocoase au avut astfel o circulație mai bună, pe un suport mai popular decât hârtia. Ce legătură există între raftul meu în lucru și cărțile de deasupra? Las pe alții să-și bată capul. Pe mine deja au început să mă preocupe donațiile. Plasez la fiecare apariție câte un exemplar în biblioteci publice și chiar anticariate. Poate, poate…
Vasile SPIRIDON
Viața de dincolo de rafturi
Biblioteca personală este martorul tăcut pentru ceea ce m-a pasionat, m-a făcut să caut și m-a format. Dacă la prima vedere pare o investiție pentru sinele de acum, fiecare carte din ea păstrează urmele unei întâlniri: o perioadă de formare, o căutare intelectuală sau o revelație. „Corpul de litere“ este depozitar nu atât a ceea ce am citit, cât a ceea ce am devenit citind. Volumele adunate în urma unui efort de o viață – cu pasiune, cu răbdare și uneori cu sacrificii – conturează o autobiografie ce poate fi citită printre rândurile cărților și ale rafturilor. Este însă o autobiografie indirectă, pentru că biblioteca nu arată ce am făcut în viață, ci mai degrabă ce am căutat să înțeleg. Departe de a putea fi evaluată prin numărul de pagini citite, o bibliotecă personală se măsoară prin intensitatea cu care ne „locuiesc“ întrebările pe care le-am găsit printre rafturi.
Fiecare volum de pe raft este o fereastră către cine eram în momentul în care l-am citit, iar rafturile necitite transformă pereții apartamentului într-un spațiu deschis, păstrând vie relația mea cu orizontul necunoscut al cunoaşterii. Biblioteca este, până la urmă, singurul loc unde absența lecturii are aproape aceeași greutate cât prezența ei. Cărțile rămase necitite lansează o invitație permanentă la explorare, un memento al limitelor mele și, în același timp, al libertății mele de dialog cu necunoscutul. Ajuns acum la vârsta târzie, „fondul principal de carte“ coexistă mereu cu cel al aspirațiilor mele. Volumele neparcurse nu sunt martorele unui eșec, ci ale unei curiozități care refuză să capituleze în fața scurgerii timpului. Ele îmi amintesc cât de vastă este cunoașterea și cât de mică este partea din ea pe care o stăpânesc. Într-un fel, biblioteca este metafora vieții însăși: mereu insuficientă pentru tot ce aș vrea să explorez, dar plină de sens tocmai prin această tensiune.
Soarta cărților mele – fie că vor aduna pe ele praf în liniște, fie că vor fi dăruite sau vândute – nu se reduce la o simplă problemă de depozitare sau de moștenire. Este posibil ca ele să ajungă la persoane din generația efemerului, pentru care spațiul ocupat de bibliotecă este o povară, iar cărțile vor fi trimise rapid la anticariat, unde valoarea lor sentimentală se transformă într-un preț derizoriu. Ca întotdeauna, există un contrast dureros între atașamentul proprietarului și pragmatismul succesorilor încurcați de povara fizică a volumelor. Nu este mai puțin adevărat că rostul unei biblioteci personale, într-o lume actuală a „nomadismelor“ de orice fel, nu este să rămână încremenită într-un muzeu de familie, ci să se împrăștie pentru a fertiliza alte minți. În epoca digitalizării, în care degetele întorc tot mai greu filele și când memoria se risipește în „cloud“, întrebarea din cadrul anchetei de față capătă o dimensiune identitară: ce mai rămâne după ce voi dispărea? Răspunsul nu ține doar de idei sau emoții, ci și de memoria discretă a cărților.
Din biblioteca mea nu vor rămâne toate volumele ca simple depozite ale cunoașterii, ci acelea care poartă pe marginea paginilor urmele creionului meu. Nu îndoi niciodată colțul unei file, nici măcar la o carte care nu este a mea. Liniuțele trasate pe margine sunt semnele parcursului meu intelectual, urmele dialogului purtat cu ideile trecutului și ale prezentului. Vor rămâne și cărțile cu autograf primite de la scriitorii pe care i-am admirat. Scrisul lor de mână pe pagina de gardă fixează un moment precis din viața noastră comună. Mai sunt apoi volumele cumpărate de la anticariat, cu dedicații adresate altor scriitori dispăruți între timp. Ele păstrează urmele unei intimități intelectuale pe care am moștenit-o fără să o fi trăit direct, eu fiind un custode întâmplător al ei. Într-un fel, autograful este ultima barieră în fața digitalizării. Emoția unei semnături nu poate fi transpusă în pixeli; digitalizarea îi dizolvă aura, transformând o întâlnire unică într-o simplă imagine.
Vândute la anticariat de mine sau de altcineva, cărțile mele ar putea ajunge pe raftul unei alte biblioteci, la un alt căutător de sens. Biblioteca mea ar continua astfel să existe ca o rețea de fragmente care își vor găsi alte perechi de ochi pentru a le descifra. În fond, cărțile sunt făcute să circule, într-o formă de reciclare spirituală. Atâta timp cât o singură carte din biblioteca mea va ajunge în mâna unui tânăr care îi va deschide paginile cu aceeași curiozitate pe care am simțit-o eu cândva, ștafeta formării nu este întreruptă. Cartea reintră în fluxul lumii pentru a fi descoperită de alt cititor, exact așa cum m-a găsit și pe mine la vremea ei. Non omnis moriar, va șopti, într-un dialog mut, fiecare volum care își va găsi loc pe un nou raft și, odată cu el, nu voi dispărea nici eu cu totul. Cărțile vor înceta să mai fie ale mele pentru a redeveni ceea ce au fost de la început: porți deschise pentru alții. Identitatea mea nu va muri odată cu risipirea rafturilor – ea se va dispersa benefic în fluxul continuu al lecturii.
Biblioteca este, într-un fel, o formă de spiritism cultural. Ea rămâne un organism viu chiar și după dispariția posesorului său. Volumele continuă să circule, iar ideile trec dintr-o minte în alta, ca niște scântei purtate de vânt. Biblioteca este ca un foc de tabără: cât timp stau lângă el, mă încălzește; când mă voi îndepărta, va rămâne doar amintirea luminii și cenușa. Nu sunt sigur ce va rămâne după mine, dar deocamdată biblioteca este singura mea avere care nu se devalorizează prin risipire. Iar pentru ca ea să nu dispară odată cu mine, am luat deja o hotărâre. Voi trece sub tăcere numele viitorului posesor, pentru a nu stârni de pe acum furtuni testamentare. Este suficient să spun că destinatarul va fi o instituție publică, a cărei identitate prefer să o las, deocamdată, în penumbră.
Dan STANCA
Cărţile pleacă singure
Dragă Cristian, întrebarea ta, pur şi simplu, mă aruncă în aer. Adică pică la fix, pentru că se potriveşte de minune sau de amărăciune cu situaţia în care mă aflu acum. Cineva îmi spunea odată că nu există coincidenţe, ci potriviri care poartă o maximă semnificaţie. Coincidenţa e ceva banal, profan, laic, întâlnirea însă a două evenimente exprimă un sens care îţi dă de gândit şi-ţi confirmă că viaţa nu curge deloc la întâmplare, ci este un desen în care eşti inclus, iar tu, oricâte eforturi ai face, nu vei vedea mâna desenatorului…
De ce spun toate astea? Fiindcă eu, în această clipă, când am citit întrebarea ta pentru anchetă, pur şi simplu îmi dezmembrez biblioteca şi voi arunca mult din ea. Motivul ţi-l voi împărtăşi când ne vom întâlni şi în orice caz nu poate fi de interes public. Dar să ne întoarcem la un discurs… elevat… Orice bibliotecă de zece mii de volume, bunăoară, sau de câteva zeci, poartă în sine acelaşi destin. Care este acesta? Acela al bibliotecii din Alexandra. Fiecare bibliotecă simte că-i vine ceasul când proprietarul ei o va distruge. Şi atunci ce au de făcut sutele şi sutele de titluri? Pur şi simplu trebuie să anticipeze nenorocirea şi să dispară ele înainte de-a fi distruse. Evident, prin ce spun intru într-un plan fantastic, dar, după părerea mea, orice e fantastic autentic are, mai devreme sau mai târziu, o întâlnire decisivă cu realitatea. Doar fantasticul fals, calp, artificial nu are nici în clin, nici în mânecă cu ce e real, fantasticul adevărat va căpăta odată şi odată încorporare, iar autorii care ştiu asta se înfioară. Aşa că o bibliotecă, având în ADN-ul ei destinul bibliotecii din Alexandria, e deplin conştientă de faptul că într-o bună îi va suna sfârşitul. Şi nu i se poate împotrivi. Tocmai de aceea are la îndemână o soluţie: aceea de-a fugi ea înainte de-a fi ciopârţită. Eu ştiu că va veni ziua când, luând o carte din bibliotecă, presupunând că voi mai reconstitui ceva din ceea ce acum pierd, acea carte nu va mai avea o literă întipărită pe faţa ei. Va fi albă, o carte albă, compusă din foi albe. Dezertarea sau evadarea cuvintelor este ceva teribil. De fapt, acesta e subiectul ultimului meu roman pe care, probabil, ţi-l voi încredinţa. Aşa că, pentru mine, biblioteca e tot ce poate fi mai fragil pe lume. E azi, iar mâine nu mai e. Iar tu, acela care ai construit-o, trăieşti ca un meşter Manole întors pe dos care a edificat ceva pentru a fi apoi martorul sinistrei şi sublimei demolări.
Liviu Ioan STOICIU
O idee de Bibliotecă a Uniunii Scriitorilor, proprietate de stat
Sunt extrem de atașat de biblioteca personală (sute și sute de cărți din toate genurile literare, care acoperă întreaga noastră istorie literară, inclusiv cărti polițiste sau de călătorii, de exemplu, originale și traduceri, cărți de publicistică, de filozofie, de religie, de istorie, „umaniste“, adunate într-o viață; înainte de decembrie 1989 le cumpăram la suprapreț, „pe sub mână“, cu adaosul unor „atenții“ către vânzătoarele din librării; având salarii simbolice, cheltuiam din „banii de mâncare“). Nu mă îndur să mă despart de niciuna. Am senzația că-mi folosesc până închid pentru totdeauna ochii (în condițiile în care mare parte din aceste cărți din biblioteca personală n-au fost citite, ci-și așteaptă rândul la citit; imposibil de onorat, mereu apar noi cărți, noi priorități). În timp, s-au adăugat cărțile cu autograf, cu valoare adăugată, o sumedenie, mi-ar fi rușine să le donez unui străin. Îmi reproșez demult, din tinerețe, de când am avut cumpene în viață (fiecare ar fi putut să fie ultima), că n-am cui să las biblioteca personală, nu găsesc nicio soluție – fiul meu nu e interesat (la el acasă nu păstrează nici toate cărțile mele și ale Doinei Popa, darmite altele), nepoții din familia de origine nici atât, nu-mi vine să cred că am ajuns în această situație. Ridic din umeri și spun „Dumnezeu cu mila“, după ce mor nu mă mai interesează, „n-au decât să se spele pe cap urmașii cu ele“ (urmași care le pot vinde pe mai nimic la un anticariat sau la kilogram, la prețuri derizorii, sau le pot arunca la gunoi).
Mă simt responsabil față de cărțile din biblioteca personală, „voi muri cu ele de gât“. Pentru mine, biblioteca personală e o avere. Sigur, ca să le salvez viitorul, serios cum sunt, aș dona cărțile, în speranța că ar putea fi citite, dar pur și simplu n-am cui, bibliotecile publice n-au depozite să le preia, abia fac față cu ceea ce au în inventar. Eu aș obliga și muzeele literaturii și casele lor memoriale să preia bibliotecile personale ale scriitorilor (să exploateze spațiul locativ la maximum). Lasă că sunt și ghinionist, trăind în vremuri de austeritate (care nu investesc în industria de carte și în biblioteci); nu mai pun la socoteală că au dispărut cititorii… Dacă aș fi naiv, aș crede că apariția unei Biblioteci a Uniunii Scriitorilor (așa cum există o Bibliotecă a Academiei Române), în proprietatea statului, cu sediu și angajați pe măsură, ar rezolva problema – în ea s-ar vărsa de la sine, legal, toate bibliotecile personale ale scriitorilor (cu cărți originale și cu autografe), după moartea lor; ar fi de patrimoniu.
Robert ȘERBAN
Roșu, violet, verde și roz. Fosforescent
Deși visător, ca orice poet, sunt lucid și nu le văd un viitor deloc roz cărților din propria bibliotecă, mă străduiesc să le citesc pe toate. De mai mult timp am un program turbo de lectură, aproape ca-n adolescență. Dorm cât pot de puțin (noroc că niciodată nu mi-a plăcut asta: mi se pare o predare benevolă și m-am împotrivit cât am putut somnului) și citesc pe rupte. Totuși, dacă voi simți că nu reușesc să-mi birui toate cărțile, măcar le voi consulta, le voi răsfoi, le voi deschide, fie cât să ia și ele o gură bună de aer și să se salute cu suratele din rafturi.
Mă bate tot mai tare gândul să pun în fiecare carte, fie citită, fie ne – sunt câteva mii bune din ambele categorii –, niște stikere cât mai colorate (mă gândesc la roșu, violet, verde și roz, că tot vorbirăm de soartă, toate fosforescente). Vreo trei-patru-cinci de op. Cam din 50 în 100 de pagini. De ce? Așa, la derută. Fiindcă, indiferent pe mâna cui vor ajunge ele – sper că pe mâinile copiilor mei, care, trag nădejde, se vor bate pe fiecare carte și, cu lacrimi în ochi, se vor ruga unul de altul: ba eu o vreau, eu vreau, te rog, dă-mi-o mie pe asta! –, cu astfel de semnalizatoare curiozitatea va da ghes oricui să o deschidă și să vadă ce se petrece la acea pagină. Va citi și va zice: grozav! Apoi, va merge la următorul stiker, va deschide și va parcurge pagina respectivă. Și iar va exclama, cuprins de o nesfârșită plăcere. Va lăsa totul baltă și, avid să afle ce e în acea splendoare din hârtie, o va citi de la cap la coadă. Și uite așa, momelile mele colorate vor funcționa fără greș și cărțile vor avea cititorii asigurați.
Fac o paranteză. De când eram copil, l-am tot văzut pe tata cumpărând cărți și citind. Citea și mama, dar ea mai trebuia să facă lecțiile cu mine, să calce, să gătească, să meargă le ședințele cu părinții și, bineînțeles, la serviciu. La un moment dat, tata își dădea, lunar, cam tot salariul pe cărți. Nu se putea abține să nu cumpere. Una dintre camerele apartamentului în care locuiam cu ai mei era biblioteca. Unul dintre corpurile mobilei din sufragerie era și el tixit cu cărți. La mine în camera, cărți. La ai mei, cărți. Tata gândea în perspectivă: fiindcă îmi plăcea să citesc, îmi făcea zestre.
De când am devenit student, în 1990, am început să-mi cumpăr eu cărți și mi-am făcut propria bibliotecă, neîncăpătoare astăzi într-o singură cameră. Prin urmare, camerele copiilor mei, sufrageria, dormitorul conjugal, garajul, toate sunt și ele părți ale bibliotecii. Poate cărțile mele vor avea noroc și cei doi urmași ai mei și le vor dori în casele lor. Dar cărțile din biblioteca părinților mei unde își vor mai găsi ele locul? Probabil fiindcă știu răspunsul, mama și tata citesc acum pe rupte.
Florin TOMA
Tăcerea cărților
Nu știu. Nu mi-am pus problema nici în cele mai intimiste momente de dezmăț intelectual. De fapt, nimeni nu știe. Nici măcar IA. Asta e off, habar n-are. E tufă de Veneția. Nu știe nici ce-i aia o carte, nici cum se scrie o carte, nici când îți intră o carte (oka sau nașpa, important e să nu zici „pas“), nici, cu atât mai puțin, unde ajunge o carte. De bibliotecă, ce să mai vorbim!
Unde ajung cărțile…hmmm? Un singur lucru este mai sigur și mai evident ca fazele lunii, ale criticilor sau cele ale lui Lamine Yamal: o carte intră mai întâi în cap. Acolo intră pentru prima oară. Cu tot calabalâcul, cu fișă de lectură, cu cotă, cu indicație, cu prezentare, cu preț, cu alea-alea… Bref! cu toate angaralele biblioteconomice.
Atenție, însă! Eu cred că, cu aceste întrebări, am fost kafkanați. Ni s-a întins o perversuri nerostită kafkană. Și consider întrebările puse drept catastrofice. De-a dreptul cataclismatice. Închipuiți-vă, de pildă, cum se va proceda la evacuarea în neant cu Bibliotheca Universalis, prima listă „universală“, cu adevărat cuprinzătoare, a tuturor cărților din primul secol de tipar. Numai dacă facem public faptul că vorbim de o bibliografie alfabetică ce enumera 10.000 de titluri ale tuturor cărților cunoscute (tipărite în latină, greacă sau ebraică) și aparținând a 1800 de autori, ei bine, orice filosof cu ștaif scepticoid sau candidat la intrarea în magistratură renunță pur și simplu la orice lauri și-o ia pe coclauri.
Cărțile nu pot fi aruncate la Gheenă sau puse pe năsălie. Fiindcă ele – o să mă încarc cu un truism – nu mor niciodată. De aceea, ele nu pot avea funeralii. Nici la scară de bloc, nici la scară națională. Chiar dacă unele dintre ele cotcodăcesc aiurea („Cărțile vorbesc / Și nu ne mințesc / Giacardea“… etc.!), cărțile înseamnă tăcere. Mucles. O mare tăcere. Dar, să fie limpede, tăcerea nu înseamnă o absență. Cum tot la fel pățesc, de pildă, și culorile. Nu este cine știe ce joc pervers oximoronic, nu! Albul nu înseamnă inexistența negrului sau a altei nuanțe. Cum, la fel, negrul nu e sinonim cu lipsa albului. Întunericul nu e omisiunea luminii.
Tot astfel, și cu tăcerea cărților. Nu e vid. Nu e neant. Nu e hău. Tăcerea lor este un zumzet neobosit de fraze nespuse, de cuvinte interzise, de idei avortate, de resturi verbale mizerabile, de gesturi neîngăduite, de gânduri hulpave, de inhibiții alunecoase sau de amintiri gălăgioase din diverse pagini sonore ale vieții. În cea mai desăvârșită liniște, cine știe să audă, poate desluși frânturi de șoapte, unduit de ape, fâlfâit de aripi îngerești sau îngânări de vorbe stârnite prin ferestrele deschise ale dormitoarelor lumii. Liniștea cărților e cea mai calmă formă a sunetului vătuit, larma surdă transfigurată în chietudine. Liniștea cărților e un fel de ataraxie limfatică, una de întreținere. Nu e Marea Scofală a Transcenderii. Dar sigur o pregătește…
Da, biblioteca personală este eu. Eu sunt acolo. Eu stau tolănit pe rafturi, culcat sau în picioare, în poziția de drepți ca soldații. Eu am ales povestea care stă cu burta-n sus și se prăjește la soarele privirilor. Eu spun pățania. Eu sunt Anima Mundi. Eu am scris manualul: Introducere în ingineria pățaniei. Eu sunt Naratorul de întâmplări. Eu deapăn fabula. Eu oficiez serviciile all inclusive ale cărții. Eu dau gust, și apoi o dezleg, pățaniei pe care lumea o visează. Fiindcă oamenii au nevoie de ea. Fără pățanie, lumea rămâne fără nicio zestre și fără nicio vânare de vânt. Somnul narațiunii naște monștri. Fără poveste, nimeni nu mai trăiește. Se face stană de piatră, ca nevasta lui Lot (mă rog, de sare, că de la Sorescu vine, de la „Setea muntelui de sare“). A vrut cumătra să întoarne capul, ca să afle cum stă treaba cu Sodoma…Eiii, nah, poftim!
Vorba aia: „Fais de ta vie un rêve et d’un rêve une réalité“ (Antoine de Saint-Exupéry)
Constantin URUCU
Într-o seară
Am pierdut o bibliotecă întreagă. Imediat după Revoluție, plecat de acasă, am încredințat tot ce strânsesem zeci de ani unui cunoscut. Volume semnate de autori celebrii, unii prieteni , corespondență. Cărțile erau și sunt frații și surorile mele. Erau locul geometric în care începea Universul.
Am pierdut un frate mai tânăr. Doare, e sfâșietor. Dar să pierzi câteva sute de frați și prieteni deodată e năucitor. Mult timp am tăcut. Nu puteam nici să plâng, nici să mă mânii… Trebuia să mă ridic, să o iau de la capăt. Pe măsură ce creșteau, copiii se îndrăgosteau și ei de cărți. Încet-încet, noii noștri prieteni au devenit tot mai mulți și bucuria ce mi-o dă plăcerea tuturor pentru citit mă liniștește. Cine nu are în amintire parfumul cărților noi, primite la început de an școlar, nu poate înțelege de ce le prefer celor virtuale. Am văzut nebuni arzând cărți. Apoi au ars oameni.
Am scris despre minciuna Tinereții fără bătrânețe și Adevărul vieții fără de moarte. Vorbesc cu ele, vorbesc cu cărțile și știu că vor supraviețui omului . Nu sunt îngrijorat ce se va întâmpla după ce eu nu voi mai fi.
De ce? Într-o seară, pe când le spuneam noapte bună, Cineva mi-a vorbit dintr-o Carte: aruncați toate grijile asupra Mea!
Lucian VASILIU
Și cărțile visează, nu-i așa?
De multe ori visez că mama, presbitera Elisabeta, mă naște mereu într-o bibliotecă!
Deseori visez că sunt deținut politic într-o bibliotecă!
Uneori, visez că sunt înmormântat într-o bibliotecă.
Adevărat este că am deschis ochii, după moartea lui Stalin, între rafturi de cărți străjuite de înspăimântători țurțuri de gheață siberiană, ai celei mai dure ierni, după al doilea război.
Podul casei parohiale se umpluse de căști militare (germane, rusești, autohtone sau cu identitate incertă, întregi sau ciuruite). Adunate după dezastru, slujeau de recipiente. Adunau apa care se infiltra prin acoperișul afectat de anii războinici, când militari nu mai părăseau Țările Românești. Se șoptea periculos: „Vin americanii? Să vină americanii! Așteptăm americanii.“
Căștile foștilor combatanți apărau tavanul casei natale de infiltrații, protejau cărțile și revistele, din colecțiile și din arhivele tatălui meu. Părintele era recunoscut în vechiul ținut Tutova (între timp devenit raionul Bârlad, regiunea İași) pentru faimoasa lui bibliotecă.
***
De câțiva ani buni, achiziționez și citesc din cărțile editate în anul nașterii mele: 1954. Altfel văd și încerc să înțeleg epoca, școala și biserica, propaganda și dezastrul! Biblioteca tatălui meu, pornită în perioada studenției lui în urbea Cernăuți, a fost percheziționată în mod repetat. Multe dintre valori au fost aruncate și incendiate în curtea casei parohiale, ca exemplu pentru comunitate, de pericol pentru republica de tip sovietic. Într-un moment de disperare și de curaj, tatăl Ștefan, împreună cu vărul de încredere Dumitru (rănit pe frontul de est) au săpat o groapă în camera-dormitor. Au îngropat, în taină, o parte din valorile salvate de la descinderi repetate ale autorităților, vigilente față cu intelectualitatea care slujise și reprezentase monarhia și burghezo-moșieria. Mama (aveam să aflu mult mai târziu!) a aplicat câteva straturi bune de lut – casa nu avea podea. Lada masivă, de lemn, deținând parte din „tezaurul“ bibliofil salvat, fu plasată sub patul uriaș de nuc, în camera-dormitor, unde iernam, deseori, visând la mai cald și mai bine, părinții și noi, cei trei fii.
Abia în anul 1964, părinții noștri au îndrăznit și au dezgropat „averea“, au recuperat parte din arhiva bibliofilă.
Nu veniseră americanii. Se retrăsese soldățimea rusă. Erau eliberați ultimii detinuți politic. Apăruse în presă Declarația din aprilie a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, de îndepărtare de tutela sufocantă a sovieticilor.
Mă întreb: cui aș putea dona valorile salvate, riscant, în familie rustică? Dar colecția editorială a anului 1954, pe care continuu o completez? Cred că toate s-ar cuveni excepționalului Memorial Al Victimelor Comunismului – instituția de la Sighet, ctitorită, uluitor, de Romulus Rusan și de Ana Blandiana, susținuți de prefectul de atunci, scriitorul Gheorghe Mihail Bârlea.
Din celelalte cărți adunate în decenii, cu sacrificii materiale consistente, am donat deja pe parcursul anilor din urmă: liceului din comuna natală Puiești (acum în județul Vaslui), bibliotecii „Stroe Belloescu“ a municipiului Bârlad, Societății Culturale „Academia bârlădeană“, Memorialului Eminescu de la Ipotești – Botoșani (pentru Biblioteca națională de Poezie, pornită odinioară, de Laurențiu Ulici), unor școli și instituții din România de Est – Chișinău, Bisericii Bărboi din Iași – în incinta locașului sunt osemintele lui Alecu Russo – pașoptistul prețuit, de la revista Dacia literară etc.
Pregătesc o donație, semnificativă sper, pentru Biblioteca Județeană „George Coșbuc“, al cărei director exemplar este poetul și preotul infatigabil Ioan Pintea.
De asemenea, am promis alte donații adecvate unor viitoare instituții culturale bârlădene, precum Casa în care s-a născut Alexandru Ioan Cuza, viitorul Cuza Vodă.
Familia mea (soția, cei doi copii, nepotul) vor decide mai departe.
***
- Recomand, în context, spre lectură, volumele:
– Irene Vallejo, Infinitul într-o trestie. Inventarea cărților în lumea antică. Traducere de Silvia-Alexandra Ștefan. București, Pandora, 2022.
Mi-ar fi plăcut să scriu eu această carte!
– Lucian Vasiliu, Ștefan, preot de țară. Alcătuire documentar-filială. Tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei. Iași, Doxologia, 2017.
***
PPS. Am visat într-o noapte că drone și rachete năvăleau spre ținuturile noastre pașnice. Cărțile din bibliotecă s-au transformat brusc în oglinzi, care neantizau, într-un fel de oglindă magică, toate târâtoarele cerului pascal agresat.
Răzvan VONCU
Nu mai sunt sclavul cărților
Nu m-am gândit până acum la această chestiune. Și nu pentru că m-aș crede nemuritor, ci din cauză că deocamdată am de soluționat o alta: din lipsă de spațiu, am cărțile împărțite în patru locuri, dintre care trei nu îmi sunt ușor accesibile. Ori de câte ori lucrez la un proiect mai amplu – un studiu, o conferință, o carte –, sunt obligat să încep cu un „inventar“ de cărți, urmat inevitabil, de o investigație a traseului, impenetrabil chiar și pentru mine, parcurs de unele dintre ele.
Dar, cu tot respectul pentru o întrebare atât de serioasă, nu cred că soarta bibliotecilor personale este o problemă de viitor. Deoarece, într-o țară în care se închid, în medie, peste 150 de biblioteci publice pe an, e limpede că instituțiile de acest tip nu au niciun viitor. Mai ales că nici prezentul lecturii nu e mai strălucit: cu circa 19-20 de milioane de locuitori, România cumpără anual mai puține cărți decât Finlanda, cu numai 5 milioane. Cartea în România are o valoare socială incomparabil mai scăzută decât în lumea civilizată, dacă nu cumva tocmai acest indicator ne scoate, fără drept de apel, din această lume civilizată.
Recunosc că – și din cauza dificultății de a-mi accesa propriile cărți, care mă face să împrumut sau chiar să cumpăr din nou de la anticariat titluri pe care le am deja – am început să privesc altfel cartea ca obiect. Și să apreciez mai mult utilitatea ei intelectuală decât valoarea simbolică (și… mută) rezultând din niște pereți ai casei ascunși de straturi peste straturi de volume care, oricât ar fi de îngrijite, adună praf. Indiferent cât ne-am iluziona, nu putem citi toate cărțile din lume. Până și spectacolul unui singur târg de carte e de ajuns să dea o sastiseală fără margini, în fața atâtor și atâtor titluri, toate interesante. Dar, în fond, atât de puține cu adevărat fundamentale pentru viața noastră și pentru evoluția noastră spirituală…
Nu mă interesează, prin urmare, ce se va întâmpla cu volumele mele după ce eu nu voi mai fi sau după ce sănătatea nu-mi va mai permite să le citesc așa cum o fac astăzi. Nu cred că vor mai exista în România biblioteci capabile să accepte donații – aș fi foarte fericit să știu că măcar vor mai exista biblioteci, însă nici de asta nu sunt sigur –, iar copiii mei, fie au deja propriile biblioteci, fie vor avea profesii în care consultarea unor surse online va suplini nevoia de cărți tipărite. Cărți de valoare bibliofilă nu am, iar edițiile actuale vor fi, probabil, reeditate în variante mai frumoase și mai rezistente, dacă nu vor fi de-a dreptul digitalizate. Nu cred că merită să-mi mai bat capul cu ce se va întâmpla cu ele. Nu sunt atașat de ele ca obiecte și nu e cazul să mă transform în sclavul lor, ca să regret profund dispariția civilizației cărții, așa cum am cunoscut-o noi.
Varujan VOSGANIAN
Cărțile mele, dincolo de mine
Legenda spune că Sati, soția lui Shiva, pentru a-și dovedi dragostea față de zeu și a protesta, în acest fel, împotriva opoziției tatălui ei, s-a sacrificat, aruncându-se în flăcări. Mult timp după aceea, în India a persistat obiceiul arderii pe rug a văduvelor, ca un gest de loalitate față de soțul decedat. Istoria umanității cuprinde diferite asemenea obiceiuri sacrificiale. N-am cunoștință totuși să existe vreun obicei ca cineva, în istoria omenirii, să fi fost înmormântat sau incinerat împreună cu cărțile sale. Așadar, oricum am întoarce-o, cărțile din bibliotecă ne vor supraviețui.
Dacă nu cumva, din generozitate sau din strâmtorare, stăpânul bibliotecii decide să se despartă de cărți. Din când în când, Arșavir Acterian mă vizita la sediul Uniunii Armenilor din curtea Catedralei Armene, venind pe jos din Piața Dorobanți, unde locuia într-un mic apartament, pentru a-mi aduce cărți într-o sacoșă de plastic. Asta e despărțirea generoasă. Deunăzi, Ștefan Agopian m-a sunat, întrebându-mă de soarta unei cunoștințe comune, căci i se semnalase că una dintre cărțile lui, cu dedicație pentru acea persoană, fusese găsită într-un anticariat. Am cercetat și îngrijorarea lui Ștefan Agopian s-a dovedit îndreptățită, proprietarul cărților se afla într-o stare precară, cu mințile rătăcite, nu mai putea citi și ăsta era singurul mod în care cărțile îl mai puteau ajuta.
Am cărți multe și diferite. Dintre ele, cele mai dragi îmi sunt cele pe care le-am achiziționat în vremea tinereții. Am spus dinadins „achiziționat“, căci le-am cumpărat, dacă pot spune așa, fără să dau bani pe ele. Pe Bulevardul Elisabeta (pe vremea aceea se numea Gh. Gh.-Dej) colț cu Calea Moșilor era un anticariat cu intrare dinspre stradă, dar cu scări interioare ce duceau în pivnița boltită, plină de cărți, într-o atmosferă borgesian-zafóniană. Pe anticar îl chema Corneliu Beda, era micuț, purta ochelari groși și îi plăcea să tragă câte-o dușcă. Eu lucram la Centrala Berii și Vinului, deus ex machina, potriveala era strașnică. Făceam rost de distilat din vin, îl amestecam cu apă cât să coboare la treizeci și trei de grade alcoolice, adăugam niște coloranți, îl turnam în sticle și lipeam etichete de coniac. Treaba era gata, natural sută la sută. Apoi, precum în practicile de Ev Mediu, când valahii schimbau sare, miere și piei de animale pe postavuri și mirodenii, eu îi dădeam venerabilului Beda coniac, iar el îmi dădea la schimb cărți pe care le descopeream în subteranele anticariatului, prețăluindu-și fiecare marfa și trăgând la preț. Așa am făcut rost de o ediție rară din Originea speciilor de Charles Darwin, de cărți (mai ales în franceză) semnate de Auguste Comte, Henri Bergson, Teilhard de Chardin sau Nikolai Berdiaev. Cărțile astea, mai ales, mi-ar plăcea să rămână dincolo de mine în biblioteca familiei, să le mai răsfoiesc când, de Paștele morților, porțile dintre tărâmuri se deschid.
Sub rafturile deschise ale bibliotecii sunt cele închise care adăpostesc manuscrisele. Și ele fac parte din biblioteca mea. Sunt cărți unicat, nimeni altcineva nu le-a deschis, sunt, până una-alta, singurul lor cititor. Nu scriu literatură la computer. O vreme am scris la mașină; când eram la liceu, tata mi-a cumpărat o mașină de scris Olivetti. Am învățat să bat repede, cu toate degetele, mi-a ajutat și exercițiul la pian. Dar, cu timpul, mașina de scris mi-a folosit doar să câștig un ban în plus transcriind lucrări de diplomă. M-am reîntors la stilou și la călimară.
Scrisul la computer este însoțit de cruzime. Scrii, nu-ți place, marchezi și apeși tasta delete. Cuvintele acelea dispar pentru totdeauna. E nedrept. E ca și cum ai ucide un copil nenăscut. Cuvintele greșite au și ele dreptul să existe. Poate, ca și timbrele greșite, or să aibă într-o bună zi o valoare mai mare decât cele corecte. Au pornit și ele dintr-un gând, le anulezi, dispare și gândul care le-a născut. Apoi, scrisul la computer e anonim, are ceva din scrisorile de amenințare care se scriu neapărat cu litere de tipar. El nu sugerează nimic din starea de spirit pe care o aveai când ai scris, pe când scrisul de mână poate arăta dacă erai grăbit sau tihnit, dacă aveai liniștea de a rotunji literele sau neliniștea de a le lăsa colțuroase. Ca să nu mai vorbim de faptul că scrisul însuși e o amprentă a firii.
M-am gândit să-mi donez manuscrisele unei biblioteci. Dar fiica mea s-a opus. Ea, mai mult decât mine, nu vrea să se despartă de ele. Poate e un fel al ei de a crede că o să-i fiu mereu aproape, cine știe!
Constantin ZAHARIA
Le voi citi și reciti!
Am în bibliotecă peste 3600 de titluri. Știu în mod exact pentru că fiecare carte este înregistrată într-o bază de date care mă ajută din mai multe puncte de vedere. Inițial, când m-am mutat la Paris în 2005, ea îmi permitea să țin socoteala cărților din biblioteca pariziană. Apoi, în 2010, când am golit apartamentul din București, am făcut o selecție: cărțile indispensabile au sosit la Paris, dar numai o parte a rămas în apartamentul parizian, din lipsă de spațiu restul a fost cazat la pivniță, în cutii numerotate, astfel încât baza de date îmi permite să știu cu precizie unde se află fiecare titlu. Cele de care mă puteam lipsi au ajuns pe la prieteni, la foști studenți, unele au fost chiar cumpărate de anticari. Selecția a fost dureroasă.
Așadar, 3600 de titluri. În comparație cu biblioteca lui Umberto Eco, sau a lui Valéry Larbaud, treizeci de mii fiecare, e o nimica toată. Cu toate acestea, cărțile sunt împărțite pe domenii: filozofie și științe umane, critică și istorie literară, beletristică; apoi, literatura despre Paris, Cioran și în fine melancolia. Nu există în biblioteca mea un singur titlu nesemnificativ. Fiecare spațiu, oricât de mic, este ocupat de o carte pusă orizontal, deasupra celorlalte așezate cum se cuvine, adică pe verticală. Cu toate acestea, cumpăr cărți în continuare, nu mă pot abține.
Trebuie să mărturisesc că sunt un pic colecționar. Însă nu unul sistematic, altfel spus nu aspir să am în bibliotecă toate primele ediții ale unui singur autor, de exemplu. Îmi place o anume diversitate, uneori eclectismul are darul să mă scoată din monotonie. M-am plictisit de suprarealiști? Nu-i nimic, o citesc pe Madame du Deffand în dialog cu Horace Walpole, sau pe Max- Jacob. O colecție de cărți reconstituie lumea ca fapt de cultură, așa cum era ea în fiecare epocă. Sigur că sunt lacune, dar aici intervine și gustul pentru un autor sau altul, ori pentru o serie de autori. Lipsurile dintr-o bibliotecă spun tot atâtea cât cărțile prezente. Nu am vrut anumite cărți, sau ele nu m-au vrut pe mine.
Ce vor deveni cărțile din bibliotecă după ce nu voi mai fi? Ele vor rămâne în familie, dar dacă, vai, voi supraviețui soției, va fi dramatic. O bună parte din cele pe care le-am cumpărat provin din succesiuni, în sensul că librarii achiziționează biblioteci după decese, pe care le pun în vânzare la prețuri accesibile, desigur carte cu carte. Îmi spun că în niciun caz nu trebuie să ajung aici. Deși nu este un corpus coerent, biblioteca trebuie să-mi supraviețuiască așa cum este, cu toate lipsurile ei. O donație prin testament către o instituție interesată, sau un prieten mai tânăr care ar râvni după câteva titluri ar fi o soluție.
Deocamdată mai am atâtea de citit, din biblioteca proprie bineînțeles, de care nu mă pot despărți prea repede. Așa că îmi cer scuze, am să închei aici pentru a mă întoarce la scrisorile lui Ninon de Lenclos către marchizul de Sévigné, de exemplu, de un șarm nebun, căci este vorba de o mare doamnă cu experiență care face educația sentimentală a unui tânăr abia intrat în lume. Nimic licențios, totul drapat în excelența limbii franceze din secolul al XVII-lea. Timpul este scurt, sper că mă înțelegeți!
Mihai ZAMFIR
O realitate – universală și tristă – care poate fi ușor corijată
Aceasta este o problemă dureroasă, până la urmă, și extrem de importantă. Trebuie să încep în tonalitate tristă, pentru că asta e situația. Toate bibliotecile particulare, aproape toate bibliotecile particulare, în proporție copleșitoare, provin din alte biblioteci. Cu alte cuvinte, biblioteca X, a cuiva, care l-a reprezentat, într-adevăr perfect și e, într-un fel, „copilul“ lui, acea bibliotecă ajunge pe alte mâini. E fatal. În biblioteca mea sunt numeroase cărți provenite din alte biblioteci și cele 6.000 de cărți care au rămas ale mele vor ajunge, și ele, undeva. Sigur că această realitate – universală și tristă – poate fi ușor corijată. De multe ori am invitat studenți, apropiați, asistenți să își aleagă din biblioteca mea ce cărți vor. Cărți pe care le fac, evident, cadou. Nu prea am avut succes, pentru că oamenii se jenează. Așa am pățit și eu; la un moment dat, cu vreo 20 de ani în urmă, l-am ajutat pe profesorul meu Paul Cornea să mute o parte dintre cărți dintr-o casă într-alta. M-a invitat să iau ce cărți vreau eu de acolo, să le iau cu mine și să fie ale mele. Mi-a fost jenă. Am luat câteva, e adevărat; dar, în asemenea condiții, este greu să profiți integral de o asemenea ofertă generoasă.
Am în minte o situație înrudită pe care am trăit-o în Portugalia. Eram foarte apropiat de un mare scriitor portughez, foarte cunoscut, mare prozator, președintele PEN Club-ului portughez; a fost, la invitația mea, și la Neptun, de vreo două ori, vara, când erau acele întâlniri cu scriitorii străini, pentru Premiul Ovidius. Acest domn a avut o idee remarcabilă; trebuie să fi fost acum vreo 20 de ani și mai bine. Cam de vârsta mea era; pe atunci avea și el vreo 60, 60 și ceva de ani. Și-a oprit vreo 100 de cărți de care știa că nu se poate lipsi și pe toate celelalte le-a donat bibliotecii din satul unde s-a născut el. Era un sat undeva în sud, un sat sărac, exista acolo doar o școală primară – așa încât acea ofertă foarte generoasă a căzut foarte bine. Dar, vedeți, era o situație specială; trebuie să fi fost un sat mai neglijat, mai sărac, într-o zonă săracă, unde cartea să însemne încă un lux. Și, de asemenea, cel care preia la școală o asemenea bibliotecă să își dea seama ce înseamnă că marele scriitor – care a plecat de acolo și a ajuns de notorietate mondială – face un asemenea dar. Nu sunt în această situație – m-am născut în București, părinții mei sunt tot bucureșteni, așa că nu găsesc un mic sat care să beneficieze, eventual, de donația mea, de biblioteca mea. În plus, și lucrurile s-au schimbat: cărțile nu mai sunt așa de importante cum erau chiar acum 20-30 de ani. Lumea se joacă cu telefoanele tembele și cu comunicarea online, așa încât cartea în sine – cu coperta ei, cu hârtia ei, cu mirosul ei de hârtie – nu mai reprezintă niște date sacre, niște elemente pe care lumea să le iubească în mod special.
Nu știu unde vor ajunge cărțile mele. Manuscrisele le-am predat, toate, unui inimos director de bibliotecă, Părintele Ioan Pintea de la Bistrița. Părintele Pintea a făcut acolo, la Biblioteca Rebreanu, o extraordinară anexă cu manuscrise ale scriitorilor români.
Revenind la cărți, probabil că, așa cum s-a întâmplat cu majoritatea cărților, și cele din biblioteca mea se vor răspândi, vor urma diverse trasee. Vor ajunge, sper, în mâinile unor oameni interesați realmente și nu în cele ale unor oameni care le vor vinde.
Situația psihică specială a intelectualului este, cred, rezumată de relația pe care o are cu propria bibliotecă; pentru mine, de relația mea cu propriile mele cărți. Nu știu ce se va întâmpla cu ele – sper că nimic tragic –, dar asta nu mă împiedică să îmi măresc biblioteca zi de zi. Continui să cumpăr cărți, continui să le adun, continui să nu am unde le pune; sunt plin de cărți noi în fiecare lună, ca și cum, de-abia acum, aș porni la un drum lung…