Inteligența Artificială și noile tehnologii provoacă sau vor provoca o „catastrofă cognitivă“?

Adrian ALUI GHEORGHE

Fiara cu suflet digital

Este limpede că Inteligența Artificială (AI) reprezintă mai mult decît Revoluția Industrială din secolul al XVIII-lea. Dar și atunci, ca și acum, nu a fost vorba doar de o revoluție a mașinilor, ci de o revoluție a mentalităților. Există momente în istoria omenirii în care o invenție nu schimbă doar felul în care oamenii muncesc, comunică sau se distrează, ci modifică însăși arhitectura vieții lor interioare. De exemplu, scrisul a schimbat raportul dintre memorie și cunoaștere. După Platon, în Phaidros, Socrate povestește legenda întîlnirii dintre zeul Theut și regele egiptean Thamus. Theut îi prezintă regelui invențiile sale, printre care scrisul. El susține că scrisul îi va face pe oameni mai înțelepți și le va întări memoria. Thamus îi răspunde însă că scrisul nu va produce adevărata memorie, ci doar aparenta rememorare: oamenii vor ajunge să se bizuie pe semnele exterioare, nu pe memoria vie și pe cunoașterea interioară. Ce a ieșit, în final? Rezultatul este lumea noastră, de azi și de ieri. Apoi, radioul și televiziunea au schimbat modul în care societatea primește informația. Internetul a făcut ca informația să devină aproape instantaneu accesibilă. Astăzi, Inteligența Artificială deschide o etapă încă și mai radicală: nu mai avem de-a face doar cu tehnologii care transmit, stochează sau prelucrează informația, ci cu sisteme care pot produce texte, imagini, muzică, argumente, traduceri, diagnoze, programe informatice și chiar forme de conversație care imită surprinzător de bine dialogul uman. Merge termenul de catastrofă asociat AI-ului? La o primă ochire, da. Pericolul este subtil. O „catastrofă cognitivă“ ar putea însemna, înainte de toate, slăbirea treptată a facultăților pe care omul nu le mai exersează, pentru că tehnologia le preia în locul lui. Aici apare întrebarea fundamentală: ce se întîmplă cu mintea celui care nu mai parcurge drumul pînă la idee? Gîndirea este, cel mai sigur, drumul către rezultat. Ceea ce ne formează intelectual nu este răspunsul corect, ci efortul prin care ajungem la el. Îndoiala, ezitarea, revenirea, lectura atentă, comparația, greșeala, corectarea greșelii – toate acestea fac parte din educația spiritului. A învăța înseamnă nu doar a acumula răspunsuri, ci a dobîndi capacitatea de a pune întrebări mai bune. „Catastrofa cognitivă“ nu va fi o catastrofă spectaculoasă. Nu va exista o zi în care să putem spune: astăzi omul a încetat să gîndească. Ea ar putea fi lentă, aproape invizibilă. Observăm că oamenii citesc mai puțin, memorează mai puțin, scriu mai puțin, se concentrează mai greu, acceptă mai repede răspunsurile și suportă din ce în ce mai greu dificultatea unei întrebări fără soluție imediată. Dacă ne uităm în societatea noastră, vedem cum o masă de vot poate fi păcălită cu cîteva lozinci și cu cîteva propuneri mesianice fără nicio acoperire în realitate. Nu mai detaliez!… De aceea, problema viitorului nu este dacă Inteligența Artificială va deveni mai inteligentă decît omul. Este foarte posibil ca, în anumite domenii, să fie deja mai performantă. Întrebarea cu adevărat importantă este alta: va ști omul să rămînă om într-o lume în care tot mai multe dintre operațiile sale intelectuale pot fi făcute de mașini? Dar iată și o variantă literaturizată a răspunsului: „Știu multe despre viață, despre lume,/ chiar sunt tare îngreunat de cîte am adunat/ în minte și în inimă// intru tot mai des pe chatGPT/ și întreb -/ aflu tot despre soare, despre lună,/ despre univers,/ foamea de a afla este monstruoasă// știu (și) cîți locuitori sunt pe planetă/ în acest moment: 8, 19 miliarde de persoane/ îmi spune chatGPT și adaugă –/ intervalul de incertitudine este/ de cîteva zeci de milioane,/ în plus sau în minus,/ pentru că nu există un recensămînt global/ sincronizat;// și cu cît știu mai mult despre limitele lumii/ noastre, cu atîta pare că nu mai știu nimic/ despre propriul suflet// întreb chatGPT: e posibil ca eu/ să mă situez în acel interval/ de incertitudine/ în care se situează o parte din populația lumii?// da, îmi răspunde fiara cu suflet digital,/ nimeni nu iese decisiv/ din intervalul de incertitudine,// și mai întreb:/ dar dacă deschid fereastra ca să intre soarele?/ dar dacă așez perna ca să ademenesc visele?/ dar dacă separ cu limba aroma din fruct?// da, dacă deschizi fereastra ca să intre soarele/ da, dacă așezi perna ca să ademenești visele/ da, dacă separi cu limba aroma din fruct/ da, dacă faci toate acestea/ nici viața nu te lasă de izbeliște/ nici moartea nu te poate număra.“ Ceea ce trebuie și demonstrat!

 

Paul ARETZU

Inteligența Artificială nu este inumană

Tehnologia contribuie la depășirea unor limite umane, este un aliat al omului, un factor de progres. Ea se află, însă, într-o concurență (luptă) cu natura, pe care vrea să o supună, să o optimizeze. De fapt, omul este cel care dorește să domine natura, să o valorifice cât de mult se poate. Există, deci, în mod firesc, un antagonism între tehnologie și natură. Urmări (diferite) sunt de ambele părți: omul are o viață mai comodă, ambientul este afectat, poluat, epuizat. Totuși, nu putem spune că noi am devenit mai leneși (mai sedentari, cu siguranță!). Se elimină munca brută, dar nu putem vorbi de diminuarea hărniciei – se trece la alt fel de muncă. Așa-numitul timp liber câștigat este folosit în alte activități (unele, reconfortante). Inteligența Artificială se află (și ea) într-un fel de rivalitate de colaborare cu inteligența naturală, pentru că, până la un punct, se complinesc, după care se pot situa într-o situație de suspiciune, de nesiguranță. Inteligența Artificală este, față de cea naturală, foarte rapidă, atotcuprinzătoare, combinatorie (bazându-se pe un suport infinit de informații), imitativă, performanțe care ne provoacă uimire. Cu toate astea, ea rămâne în limite umane, în parametrii de programare, lipsită de stări emoționale, de discernământ moral, de auteticitate. Nu creează, ci procesează. Fără îndoială, Inteligența Artificială este o descoperire performantă, cu utilități multiple, ușurând munca în numeroase domenii, având, însă, și repercusiuni nedorite, ducând, spre exemplu, la disponibilizări, generând șomaj. În niciun caz Inteligența Artificială nu va provoca o „catastrofă cognitivă“. Dimpotrivă, reprezentând o inovație tehnologică importantă, va necesita o pregătire adecvată, va constitui un suport (informativ) pentru o muncă de cercetare sau de creație, va reprezenta un instrument de lucru. Eu o văd ca pe un stimulent, ca pe un impuls. Va duce omenirea înainte. O „catastrofă cognitivă“ este, mai curând, telefonul mobil, folosit abuziv de tot mai mulți oameni dependenți de rețelele de socializare (Facebook, Tik Tok, Instagram…), „adevărat mijloc de tonțire“ (Ion Creangă), cronofag, mod de golire a minții și de spălare a creierului prin manipulare. Vedem pe stradă oameni care umblă ca hipnotizați, în autobuze, în trenuri, prin magazine alții cu ochii lipiți de monitorul captivant, unii chiar aflați pe biciclete sau la volan luați de valul imaginilor fără fond. Altele sunt riscurile Inteligenței Artificiale: folosirea abuzivă în scopuri frauduloase, manipularea, atentatele la siguranța cibernetică, însușirea de către IA a unor programe false, autonomizarea Inteligenței Artificiale… De aceea, se impun reglementări ferme și pedepse exemplare.

 

Petre BARBU

Când Inteligența Artificială își dă cu părerea

În urmă cu ceva timp, l-am rugat pe prietenul M să-mi citească o monodramă. Textul se numește „Ce părere ai despre piesa mea?“. Țineam la părerea lui, pentru că, în decursul celor 40 de ani de prietenie, îmi citise numeroase texte și, fără nicio reținere, îmi spusese părerile sale: bune, proaste, păreri! Mai mult, trimisesem monodrama prin e-mail la vreo 20 de regizori consacrați și debutanți, tineri și bătrâni, premiați de UNITER și nepremiați, cu speranța că unul o va aprecia și o va monta pe o scenă. Regizorii reprezintă publicul-țintă pentru un autor dramatic. Fără regizori, piesa moare într-un computer. Niciunul nu mi-a răspuns. M-am gândit că piesa este neinteresantă, adică proastă. Am sperat ca părerea prietenului M să-mi consoleze orgoliul rănit. La vreo două zile de la expedierea prin e-mail, prietenul M mi-a scris pe WhatsApp: „Petre, am citit «Ce părere ai despre piesa mea?». M-am gândit să-l întreb pe ChatGPT ce părere are despre piesa ta, de amuzament. Iată ce părere are…“. Și mi-a trimis părerea agentului AI, o părere lungă și apreciativă. În prima clipă, mi s-a urcat sângele în cap. Cum adică, prietene M, eu te întreb ce părere ai despre piesa mea și tu o întrebi pe Inteligența Artificială ce părere are despre piesa mea? Nu mai poți să gândești cu mintea ta? Te-ai ramolit? Te-ai lenevit? Te dor ochii? Te doare capul? Te-ai plictisit de scrisul meu? Eu îți cer o părere și tu mă trimiți la AI. Scandalos! I-am răspuns imediat că îi trimisesem textul dorind să aflu ce părere are el, umanoidul, nu Inteligența Artificială. Asta puteam să fac și singur. Prietenul M mi-a răspuns: „Nu mai știi de glumă? Mi-a plăcut. Ce doreai, să-ți fac o analiză literară a textului?“ Mi-am amintit într-o clipă cum, în anii ’80, îmi citea, la o cafenea din Grădina Publică, o nuvelă dactilografiată la mașina de scris de la Biroul de Copiat Acte din centrul orașului. Cum a evoluat lumea! Cum am involuat noi: prietenul M se ajută de o cârjă precum Inteligența Artificială, iar eu mi-am pierdut simțul umorului.

Am recitit părerea Inteligenței Artificiale despre piesa mea. Cu o strângere de inimă. Dacă această părere ar fi fost formulată de un om, un regizor, poftim!, cu siguranță aș fi fost tare fericit. Dar să vină de la un „robot“, chiar dacă este o părere bună, flatantă, care îmi mângâie orgoliul de creator… AI a dat buzna într-o prietenie de 40 de ani, în piesa mea, în viața mea, lucru de neacceptat!

Nu i-am răspuns vechiului meu prieten. Și nici nu mai am de gând să-i trimit vreodată să citească un text de-al meu. Am îngropat monodrama „Ce părere ai despre piesa mea?“ în computer. Amin!

 

Mirel BĂNICĂ

Două generaţii ȋn faţa buldozerului AI

În universitatea de provincie unde predau, la departamentul de care aparțin (sunt „arondat“, cum se spunea pe vremuri) şi nu numai, există o vizibilă, palpabilă fractură generațională. Pe de o parte avem studenții de „vârstă universitară“, în jurul a 20 de ani, care se înscriu deci în normalitatea formării academice. Pe de altă parte, studenți de 45 plus ani, numeroși, cu motivații foarte diverse, de la faptul că nu au avut timp să-și termine studiile universitare la tinereţe, la plăcerea de a învăța iarăși lucruri noi sau pur şi simplu nevoia de „diplomă“, o simplă foaie de hârtie care să-i ajute în carieră. Sau la pensie.

În timpul cursurilor și seminariilor, tinerii se grupează invariabil pe partea stângă a sălii, iar „ceilalți“, bâtrânii, nu am mai folosit ghilimele de data aceasta, pe dreapta. Rar se amestecă unii cu alții. De ce? – încă nu am un răspuns clar la această auto-segregare spontană. Poate este vorba de un sistem de clasificare şi de împărţire pe reguli noi a micii lor interacţiuni universitare. La urma urmei, este greu să stai cu părinţii în aceeaşi bancă – şi viceversa.

Tinerii sunt incapabili să mai asculte prelegeri academice clasice, oricât de documentate, îndrăznețe și bine calibrate ar fi acestea – observați că nu am utlizat cuvântul savante, ar fi prea mult în contextul general. Se plictisesc repede, cer „suport de curs“ – adică PowerPoint sau PDF-uri. Unii m-au întrebat direct dacă nu am „urcat“ cursurile pe Youtube sau alte platforme audio. Nu mai ştiu, nu mai vor sau nu mai pot să-şi ia notițe clasice, creion pe hârtie. Retenţia informaţiei este radical schimbată. Folosesc fie laptop-uri, în cel mai fericit caz, sau telefoane mobile – ceea ce le permite să fie tot timpul conectați la o lume paralelă, cea a reţelelor sociale. Și, evident, perturbaţi de acestea. Bătrânii au în dotare pix, creion, hârtie, gumă. Este evident faptul că din punct de vedere generaţional unii funcționează în „mod imagine“, alții în mod „cuvânt“. Este foarte vizibilă marea ruptură, prevăzută şi descrisă magistral de Aurel Codoban în volumul Imperiul Comunicării, în urmă cu 15 ani, când AI-ul nu era decât un proiect specializat, de laborator. Iar tot ce scapă din laborator, şoareci mănâncă…

Marea problemă, mereu provocatoare, apare odată cu examinarea finală. Dacă este vorba de examen oral, clasic, cu bilete și subiecte aleatorii, eșecul este garantat. Tinerii pur și simplu nu mai sunt capabili să dezvolte autonom un subiect. Tu nu mai vezi, ca profesor, cum se mișcă, greu, timid, dar se mişcă, rotițele gândirii. Atenție, sunt convins de faptul că generația lor, trimisă înapoi în timp, cu 20–30 de ani în urmă, s-ar fi descurcat onorabil, nu sunt nici mai inteligenți, nici mai fragil-cognitiv față de cum eram noi la vârsta lor. Dar acum pur și simplu nu mai sunt capabili să funcționeze în lipsa unui „suport extern“.

Bătrânii abordează examenele orale…bătrâneşte: scriu idei pe ciornă, multe, puţine, câte au, încearcă să le lege între ele şi apoi să le prezinte logic. Dialoghează. Au emoţii fireşti, dar o scot în cele din urmă la capăt, chiar dacă nu au fost şi nici nu sunt nişte lumini intelectuale. Dar stăpânesc cuvântul, știu să lucreze cu ideea-cuvânt.

Dacă examenul constă într-un subiect sau eseu de dezvoltat, pe o temă dată, se rupe firul. Din partea ambelor categorii de vârstă primesc texte pline de informații, ultra politic-corecte (un alt aspect specific al marelui buldozer numit AI, dar nu insist), bine structurate, uneori cu idei inedite, dar calpe, care sună strident a gol. Se vede, se simte faptul că mintea umană nu produce aşa ceva, nu e natural. Cum să notăm corect, cum să departajăm astfel de lucrări și examene? Sincer, nu știu, mă declar dezorientat dar nu învins. Și oricum ne aflăm abia la începutul unui proces amplu. Nu știm cum se va termina sau ne va termina, pur și simplu.

 

Adrian BODNARU

Prea devreme pentru catastrofe

Nu sunt un optimist din 1969 încoace. Dar am trecut de 1984 – cartea, filmul, anul. M-am născut prea devreme ca să cred în catastrofe. Fie și ale mele. Sunt, din întâmplare, un AB, nu un Z, deși refrenul „Noi în anul 2000,/ Când nu vom mai fi copii…“ îmi întărea credința în sfârșitul lumii. Evenimentul era promovat asiduu pe rețelele de socializare în șoaptă din anii ’70, care-l datau cu exactitate: 31 decembrie 1999. De Revelion. Însă necredinciosul din mine a învins. Și pe bună dreptate: oricum, nemaifiind copii, nu vom mai fi deloc.

Pe la începutul anilor ’90 aveam să cred iarăși. În scrisul meu, în ceea ce vedeam tipărit în reviste din el. Iar garsoniera de la etajul șapte în care locuiam mă făcea să visez mai repede ca fibra optică. Telefonul fără ton ce-mi stătea la picioare mi s-a părut, într-o noapte, după un lung cenaclu la Casa Studenților, unealta poetică inteligentă a viitorului. Rotind discul aparatului ca un DJ astăzi platanul, se făcea că-mi transmit poemele tipografiilor în timp real sau, și mai plauzibil, imaginar, așa încât a doua zi chioșcurile de ziare să fie inundate cu versurile mele abia gândite, nici măcar scrise și, iată, deja publicate. Un adevărat vis AI.

Trecusem, nu degeaba, de 1984. Poate și datorită fetei cu chitara. În cămașă albă de nylon, asemenea celei ce-mi rămânea pe talpa fierului de călcat de câte ori, la „Cotele apelor Dunării“ de la radio, îmi aduceam aminte că am careu și trebuie să apar la școală în pionier. Fata cu șnur galben, apoi albastru, pe care o căutam mai mult sau mai puțin în taină printr-a opta. Și care a plecat la Pedagogic. Educația fizică a imaginației putea să mai aștepte. Aveam scutire.

Pentru fata mea cu chitara intram însă chiar zilele trecute într-un magazin de muzică. Unde, surprins, am redescoperit chitarele de Reghin. Ca atunci.

Fiică-mea cea mică făcea chitară cu un tânăr și-i trebuia una a ei. Prima. Și fiindcă tot am intrat, am ales „Hora“, iar omul de la magazin s-a oferit să o acordeze, deși nu știa note. A deschis o aplicație și AI-ul ascuns în ea a făcut totul. Privindu-l, fiică-mea s-a grăbit să mărturisească: „Și L. folosește aplicația asta“ „El ar trebui cu urechea!“, a sărit ca ars comerciantul de instrumente muzicale.

Și așa m-am lăsat, odată cu seara peste oraș, în scaunul de lemn cu inscripția „Manuel Rodriguez“, dăruit magazinului de însuși proprietarul mărcii de chitare. Știam de-acum că, fără să comand un taxi, mă voi întoarce într-unul cu geamuri fumurii acasă.

 

Hanna BOTA

Redistribuirea inteligenței

Este de știut că, atunci când nu trebuie să depui un anumit efort pentru a ajunge la o resursă, nu mai ai aceeași nevoie să te dezvolți. Când ai totul la îndemână, când totul este comod, tinzi să păstrezi status quo-ul. Conservarea energiei este una dintre marile tendințe ale viului, folositoare speciilor pentru supraviețuire.

Am văzut asta în descinderea mea în Vanuatu: când nu ai nevoie de haine și nici să încălzești locuința, pentru că temperatura este mereu potrivită, când mâncarea atârnă în copacul sub care stai, iar peștii mișună la un metru de tine, în ocean, de ce să faci rezerve? De ce să proiectezi scenarii pentru mai mult? Rămâi neschimbat poate milenii întregi, în timp ce la cei care se confruntă cu provocări, riscuri sau pierderea resurselor, nevoia de adaptare înaintează în pași mari către alte soluții.

Așa este și cu mintea.

Dacă ai informația la vârful degetelor, de ce s-o mai bagi, cu efort, în creier? De ce să mai primenești sinapsele, de ce să stochezi cunoștințe, de ce să construiești proiecte pentru mai târziu, când IA poate face pentru tine și, uneori, în locul tău, ceea ce înainte trebuia să faci singur?

Dar unii vor continua să se lase provocați. Iar aceștia vor evolua. Nu în ciuda IA, ci chiar cu ajutorul ei, urcând pe treptele pe care aceasta le deschide.

Poate că nu asistăm, de fapt, la o diminuare a inteligenței, ci la o redistribuire a ei. Unele operații cognitive vor fi externalizate, așa cum am externalizat de-a lungul timpului tot felul de munci care ne consumau energia. Întrebarea este ce vom face cu energia și cu timpul eliberate. Dacă le vom folosi doar pentru comoditate, anumite capacități se vor atrofia. Dacă le vom folosi pentru a merge mai departe, pentru întrebări pe care încă nu știm să le punem și pentru lucruri pe care IA nu le poate trăi în locul nostru, atunci s-ar putea ca pierderea unor funcții cognitive să fie prețul unei alte forme de dezvoltare.

Nu sunt neliniștită în ceea ce privește un posibil colaps cognitiv. Nu în sensul că unii nu vor experimenta asta. Poate chiar mulțimi întregi. Dar eu văd întregul proces ca fiind în slujba evoluției speciei. Confruntarea va scoate la iveală o trăsătură care îi va ridica la un alt nivel pe cei pregătiți să avanseze. Mentalul, raționalul rece, fără moralitate, fără dezvoltarea conștiinței, pare că și-a atins capacitatea maximă. Ceea ce IA nu poate dezvolta, ci doar imita, este conștiința de sine, „experimentarea“ vieții.

Sigur, problema conștiinței este una pe care nici noi, specia umană, nu am rezolvat-o. Nu i-am dat o definiție clară, nu știm cum se formează, nu știm, de fapt, ce este. Un lucru însă este sigur: umanitatea nu a ajuns la capătul evoluției. Suntem în plin proces și nu știm încotro ne îndreptăm, pentru că facem parte din proces. Îl influențăm, alegerile noastre îi determină calea.

Neștiind încotro ne îndreptăm – căci nu avem privirea din exterior asupra propriului nostru parcurs – nu putem spune nici dacă ceea ce numim astăzi „catastrofă cognitivă“ este, într-adevăr, un capăt de drum sau doar o trecere către o altă formă de a fi și de a gândi.

 

Răzvan BUCUROIU

Cogito, ergo sum machina

Tehnosfera este o realitate cu care deja conviețuim de multă vreme. Iar noile tehnologii ale comunicării și cunoașterii reprezintă perla coroanei inteligenței tehnice umane. Și acum, când scriu aceste rânduri pe laptop, dar și când le voi expedia via e-mail, necum când vor intra la paginare – totul se realizează prin tehnologie inteligentă. Este drept, pasul următor pe care umanitatea deja l-a făcut prin trecerea la inventarea și folosirea pe scară largă a Inteligenței Artificiale (am folosit majusculele respectului) este unul de neimaginat pentru mulți pământeni, chiar branșați la realitățile înconjurătoare. Căci este prima oară în istorie când ne confruntăm cu o unealtă cu inteligență proprie, mai vastă ca a noastră. Deocamdată nu are voință proprie, dar cine știe…?

Atât de bulversantă este apariția între noi a sistemelor AI încât eu le numesc, cu sfială taxonomică, entitatea. Această entitate este vie deși ea nu are viață în sine. Ea gândește deja autonom, deși este programată să facă acest lucru. Nu are criterii morale, deși operează cu valori etice (așa se susține). Despre sentimente, nici vorbă – sunt excluse, slavă Domnului! Dar se reproduce singură? Își replică „neruronii“, se îmbunătățește, evolueză, copiază felul de a fi, așteptările și gândirea umanoizilor? Da, cu siguranță. Atât de bine și-a însușit aceste mecanisme (de unde se vede că gândirea speculativă e în firea omului cartezian și a mașinii inteligente, prin abstractizare și depășirea cunoașterii bazată pe intuiție, instinct și simțualitate) încât omul nu-i mai poate pătrunde sistemele sale de calcul. Adică modul în care AI-ul „raționează“, emite un verdict sau altul, imprimă o direcție sau alta. Cum face aceste lucruri? Poate Dumnezeu să mai știe că omul nu, a pierdut șirul…

Iar la întrebarea dacă suntem în proximitatea unei catastrofe cognitive prin utilizarea AI aș zice că nu… chiar. Există avantaje reale dar și pericole evidente. Avantajele țin de puterea de calcul, de sortare/stocare și clasificare de informații, de forța de sinteză a acestor sisteme inteligente. Uriașă de-a dreptul! Dezavantajele țin de credulitate și lene în a gândi cu propria minte dar, mai presus de orice, de decuplarea morală a actului creator „propriu“, care devine un bastard. Unde mai este noblețea unei minți umane autentice – perlă a creației divine?

 

Adriana BUN

Nuanțe

Da. Acesta este primul răspuns. Mai departe, poate ar trebui să nuanțăm poziția. Indubitabil, inteligența artificială și noile tehnologii ne pot ajuta să economisim timp și să rezolvăm anumite sarcini mai eficient. Tocmai aici ar trebui să ne punem câteva întrebări.

Ce se întâmplă când delegăm inteligenței artificiale nu doar sarcina de a găsi o informație, ci procesul, cu tot efortul implicat, de a ajunge la un răspuns, însăși căutarea, cu toate implicațiile sale existențiale? Ce se întâmplă cu memoria, cu capacitatea de sistematizare, cu creativitatea? Ce se întâmplă când inteligența artificială devine interlocutor sau când apelăm la ea pentru a ne poziționa etic în raport cu o problemă? Ce se întâmplă când inteligența artificială dobândește, în mentalitatea comună, rolul unei autorități intelectuale, fiind tratată ca o sursă a adevărului absolut?

Riscul este să alegem calea cea mai ușoară. Deschidem o aplicație, punem o întrebare, aflăm o variantă de răspuns și mergem mai departe, fără exercițiul căutării, fără exercițiul propriei gândiri și fără să avem dileme sau zone de incertitudine care să ne mențină deschiși pentru problematizare.

Poate vom deveni mult mai performanți sau poate doar vom deveni dependenți, pentru că ne vom fi dezobișnuit de efortul de a căuta, de a selecta, de a judeca.

Dincolo de o eventuală catastrofă cognitivă, există și problema autorității. De unde știi?, Mi-a spus ChatGPT. Vom deveni cu toții specialiști în toate domeniile, pentru că vom avea permanent la îndemână un instrument capabil să ne ofere răspunsuri despre aproape orice? Nu riscăm să dobândim o falsă iluzie a propriilor competențe, confundând accesul la un răspuns cu posesia unei cunoașteri?

Poate că inteligența noastră se va alinia modelului supei la plic sau al mâncării fast-food. Nu vom mai investi timp, energie, implicare, pentru că vom alege calea mai rapidă și mai comodă. Ființe slabe cum suntem, ne va fi greu să rezistăm tentației: obișnuiți cu totul sub forma repede-înainte, comod, ușurel și aliniat obișnuințelor majorității, abia atingând suprafața lucrurilor. Nu vom mai ști ce înseamnă sondarea adâncimilor și poate nici măcar că acestea există.

Noua eră riscă să devină era inteligenței de tip supă la plic.

 

Andrei CRĂCIUN

De ce l-a creat Dumnezeu pe Michnik

În urmă cu șaptesprezece ani l-am întâlnit, la București, pe disidentul polonez Adam Michnik, pentru un interviu.

Lucram la un ziar, între timp răposat. Ați observat? De la moartea ziarelor a început să moară și democrația. Moderația, reflecția, dialogul – ce face?! Apuse vremuri. Ne-am modernizat. Am progresat. Și, ca atare, vom dispărea.

Am vorbit în franceză ca niște oameni ai trecutului și am luat un autograf pe o carte de memorii, din care aveam să aflu o vorbă înțeleaptă a unui prelat. De ce l-a creat Dumnezeu pe Michnik: pentru ca prostul să fie și mai prost și deșteptul să se mai deștepte oleacă.

Mi-am însușit punctul acela de vedere. Și, mulți ani mai târziu, exact asta cred și eu despre inteligența artificială. Care poate să aducă mult bine pe lume, dar, evident, va aduce mai mult rău.

Oamenii, fiind cum sunt, își vor abandona întru totul limbajul, memoria și gândirea. Se vor arunca în brațele inteligenței artificiale la fel cum au făcut-o în abisul algoritmilor rețelelor sociale, care au încurajat video-cultura (care e o contra-cultură), mediul ideal al analfabeților, le-au cultivat frica și au îngropat dialogul, distrugând astfel democrațiile, singurele forme îndurabile de organizare politică.

Indivizii (post)umani își vor pierde nu doar joburile, ci și mințile, discutând, o fac deja, cu entități non-umane, care le spun cum să „vorbească“ și ce să „gândească“.

Inteligența artificială e și cel mai mare hoț din istorie, călcând în picioare secole de drepturi de autor oarecum respectate.

Totodată, inteligența artificială în mâna oamenilor are un grad de toxicitate relativ suportabil. Inteligența artificială scăpată din mâna oamenilor nu știm ce va face.

Oricum, am convingerea (singura mea convingere) că secolul XXI e ultimul pentru individul uman pe pământ.

Post-sapienșii și-au distrus habitatul, au provocat un dezastru climatic și, în definitiv, au reușit să nu mai fie cea mai inteligentă specie de pe pământ.

Anii care urmează vor fi, deci, ai unui perma-war pe ultimele resurse, sub amenințarea apocalipsului climatic, epocă de migrație necontrolată, disperată, și totodată o epocă a bufonilor urlători, demagogi împinși de valurile de ură și prostie de pe rețelele sociale. Pe scurt, cine a plecat la începutul anilor 2020 s-a scutit de o derivă teribilă. Asta dacă nu ne salvează fix inteligența artificială. Dar de ce ar face-o?

Oricum trăim deja într-un tehno-feudalism rinocerizant, (post)oamenii nu mai au discernământ mintal și moral decât în cazuri extraordinare, ieșite din comun, adevărul e greu de obținut și totul e la o întrebare distanță. A dispărut, așadar, efortul din obținerea cunoașterii. Pasul următor este dispariția cunoașterii însăși din rândul oamenilor.

Niciodată n-au mai trăit concomitent atâtea miliarde de inși ignoranți, agresivi și crezând în cuvântul automatelor. Pe scurt, suntem în anticamera unui sfârșit ridicol.

Cu toate acestea, sunt, cum se spune, optimist. Mereu mi-au plăcut prăbușirile grandioase, ca-n Alexis Zorba, o carte din secolul XX, puteți să întrebați inteligența artificială despre ea.

 

Daniel CRISTEA-ENACHE

„Meta AI, fă-mi un tablou de Chagall…“

Primul impuls este să spun – și chiar ferm convins – da. Văd deja mulți, prea mulți autori care au „delegat“ munca și creativitatea lor unor programe de AI. E vorba de politicieni, jurnaliști din presa scrisă, oameni de radio și, vai!, chiar scriitori. Tiparul stilistic este ușor de identificat de către un critic literar care, prin natura profesiei lui, sesizează un stil; ori copierea lui. AI a lucrat (prin textele acestor „autori“ care și-au căpătat ghilimele) cu construcții adversative, atât la nivel gramatical, cât și la cel logic. „Operele“ noi sunt pline de opoziții în interiorul propozițiilor și apoi al frazelor. Ele sunt compuse cu acuratețe discursivă, dar au un aer artificial (cel puțin, în românește) și un mod emfatic, pompos de a exprima o idee. De curând, o mare companie lideră în domeniu a anunțat că va face vizibilă contribuția inteligenței artificiale la asemenea texte, noutate care a alarmat deja numeroși utilizatori care se dădeau scriitori.

L-am ascultat într-un podcast pe Yuval Noah Harari spunând și argumentând că viitorul nu mai poate fi prevăzut, anticipat, circumscris fie și cu aproximație, ca până acum. Arăta că, dacă în trecut futurologii puteau face estimări anticipative pe 10, 20, 50 de ani, acum a devenit imposibil. Accelerația tehnologiei face ca anticipările să fie mult în urma realității ce va veni. Dacă Harari spune franc că nu are idee de ce va fi și cum va fi, nu-i putem cere asemenea estimări unui critic literar.

Fire optimistă fiind, eu cred însă că originalitatea operei proprii și truda în procesul unei creații artistice vor fi mâine chiar mai importante și mai prețioase decât astăzi. Într-un mediu cu produse ale unor programe inteligente, până la perfecțiune, și opere ale unor artiști vii, imperfecți, cu crize de inspirație și alte probleme personale, publicul și critica de specialitate vor aprecia cu atât mai mult persoana și personalitatea, originalul și originalitatea.

În felul acesta, „catastrofa cognitivă“ care ne amenință va avea poate ca efect o redobândire a acelei aure care a însoțit artistul de-a lungul secolelor. Și, prin proximitate, și criticul. Tocmai am văzut de aproape niște tablouri de Van Gogh, Gauguin și Chagall, iar aura Artei era prezentă – aproape fizic – în jurul lor.

 

Vasile DAN

Între „a ști“ și „a fi“

AI (în limba română desigur IA, acronimul Inteligenței Artificiale) este, vrem nu vrem, așa cum mai spuneam, noul zeu al zilei. Prestanța lui se consumă însă exclusiv prin verbul „a ști“. Nu ca la generațiile mai vechi, cum este și a mea, prin alte verbe, ca „a trăi“, „a simți“, „a gîndi“. Mai ales prin „a fi“. Viața trăită pentru IA? Una exclusiv la îndemînă și fără rădăcini ori cine știe ce perspective. Una a clipei. Clipa, doar ea este euforia ei.

Nu neg deloc utilitatea practică imensă prezervată și surprinzătoare a Inteligenței Artificiale în multe domenii ale cunoașterii teoretice și practice. Afli de la IA, pe loc, orice și oricînd. Sau aproape orice dacă ține de fapte recognoscibile, nu despre emoții, plăceri estetice, senzații atît de particulare, revelații.

Acest avantaj al IA este, totuși, unul pervers. El îți dă mură-n gură orice informație utilă, fără niciun efort personal de ajungere prin propria ta gîndire și simțire la ea, dar nu fără plată: ea constă în anihilarea ta interioară, ca identitate reală și inconfundabilă în procesul cunoașterii, mai ales în domeniul „umanioarelor“, al ideilor sensibile, al emoțiilor subtile, al revelației sensului adînc și personal descoperit.

În practica IA de astăzi, dincolo de avantajele ei reale și incontestabile, primele victime fericite sînt învățăceii indiferent de vîrstă, de la proaspeți școlari la elevi în clase superioare, de la studenți, pînă la doctoranzi, apoi, de ce nu?, se vede cu ochiul liber, la „doctori“ înșiși. IA le asigură un traseu pe cît de scurt, pe atît de puțin cheltuitor în efortul personal de cunoaștere. Totul de-a gata, cum s-ar zice.

Sigur, din punctul de vedere al eficienței cunoașterii, în sensul vitezei ei de însușire, nimic de pînă acum nu se poate pune cu IA. Dar cu precizarea unei robotizări a subiectului care o folosește.

În literatură însă Inteligenței Artificiale nu-i merge. Ea poate să identifice, să tezaurizeze opere într-un mod și o cantitate de neimaginat pînă la ea. Poate să recunoască, să știe a cui e poezia cutare sau doar un singur vers al ei. Și pe autorul ei, desigur. Poate emite aprecieri literare, din prima clipă, subtile și valabile. Abia apoi, dacă le pui sub lupă, îți dai seama că ele sînt compilate din autori, firește, neprecizați. De creat ceva, ea însăși, orginal, nu o văd deloc pe IA. Poate scrie, e adevărat, uimitor în maniera lui X sau Y, pînă la mulare pe temă, rimă, ritm și uneori chiar sens specific. Niciodată însă mai mult. Căci nu văd IA scriind o Odă în metru (antic), un Hamlet, sau un Don Quijote de la Mancha. Nici măcar o poveste de Ion Creangă, știți care. Să nu mai vorbesc despre Amintiri din copilărie. Și nu fiindcă IA nu a avut niciodată copilărie. Și că a intrat direct în loja vedetelor consacrate. Ci fiindcă nu are suportul unei ființe umane cu adevărat, nu mimetic, nu fals trăitor.

 

Nichita DANILOV

Cercul se închide

Ne-am obișnuit cu ideea că doar materia biologică, ajunsă la un anumit stadiu de dezvoltare, posedă inteligență și, bineînțeles, conștiință. Însă iată că acum, în zilele noastre, ipoteza aceasta tinde să fie dată peste cap. În fiecare zi trăim un acut sentiment de anxietate legat de faptul că în materia anorganică se pot stoca mult mai multe informații decât în materia noastră cenușie. Și acest fapt ne creează în organism o stare de alertă care crește pe măsură ce noua știință și noua tehnologie își extind influența, cu o rapiditate uluitoare, în toate domeniile activității umane, inclusiv în sport și-n artă.

Acum a devenit din ce în ce mai limpede că inteligența artificială, căci despre ea e vorba, e capabilă nu numai să stocheze cele mai diverse informații, dar să le și proceseze într-un timp mult mai scurt decât mintea umană. Și faptul acesta iarăși ne neliniștește. Ne gândim că totuși, indiferent de performanțele obținute de IA omul e superior, fiindcă posedă sentimente și conștiință. Nu ne punem însă întrebarea dacă la un moment dat și această inteligenta, prin acumulare și procesare de informații, ar putea, la un moment dat, să posede emoții, simțuri și chiar conștiință. Poate chiar o conștiință superioară celei pe care o posedă în prezent omul.

De ce nu?

Dar pentru a evolua și a ajunge la această „performanță“, IA are nevoie de ajutor uman. Deocamdată ea nu poate învăța prea multe din propria-i experiență. Dar noi, dialogând cu ea, îi oferim posibilitatea de a se dezvolta și de a învăța câte ceva din experiența noastră. Practic, noi, utilizatorii ei, suntem niște antrenori. Câți oameni apelează azi la serviciile IA? Cifra ajunge la miliarde. IA ne oferă serviciile gratuit, dar nu dezinteresat. Pentru că învață enorm de la fiecare utilizator. Se umanizează. Se umanizează și creează dependență. Noi, în procesarea informațiilor, devenim dependenți de ea. Și pe măsură ce devenim dependenți, creierul nostru devine tot mai leneș și se micșorează pentru că nu mai e folosit la multe activități și multe lucruri pe care noi le luăm de-a gata, la conservă, folosind internetul sau telefonul mobil. Ajungând aici, măcar în treacăt, trebuie să spun că, de-a lungul evoluției, creierul uman nu s-a mărit cum ne-am fi așteptat, ci s-a micșorat cu circa 400 de grame. Și asta s-a întâmplat în ultimii 10 000 de ani. E paradoxal, dar avem un creier mai mic decât oamenii din Neanderthal. Epoca informațională va accentua, probabil, fenomenul.

În lumea noastră imposibilul a devenit posibil. De altfel, dacă stăm să ne gândim mai bine, trupul nostru nu-i altceva decât o carcasă care adăpostește și hrănește spiritul. Dar poate că spiritul nu are nevoie neapărat de o carcasă biologică pentru a se dezvolta. Între organic și anorganic spiritul poate alege unde să se manifeste. Plecând de aici, trebuie să ne punem întrebarea ce este în fond conștiința și rațiunea, și ceea ce este tot ce numim viață?

Nu de mult, cercetătorii din industria IT erau preocupați să copieze și stocheze pe anumite suporturi toate informațiile legate de psihicul uman, inclusiv acele informații ce țin nu numai de conștient, ci și de subconștient. Cu alte cuvinte, erau preocupați să stocheze și să multiplice toate datele legate de eul nostru profund. Nu știu în ce măsură au reușit sau nu. Dar cu siguranță vor reuși într-un viitor destul de apropiat.

Numai simplul fapt că și-au propus să facă acest lucru e îngrijorător.

Nu mă întrebați de ce. Singuri puteți trage concluziile de rigoare.

Odată ce acest transfer ar deveni posibil, atunci psihicul uman ar putea fi transferat în memoria oricărui computer sau robot, care astfel ar dobândi datele unei ființe înzestrate nu numai cu intelect, ci și cu conștiință și un anumit comportament. Practic am putea produce roboți având diverse prototipuri umane, mult mai înzestrate decât noi. Și de aici, până la nemurirea virtuală nu mai e decât un simplu pas.

A sosit timpul să ne trezim din adormire. Va trebui să ne adaptăm la noua realitate și la noile schimbări ce vin în avalanșă peste noi. Va trebui să devenim altfel de ființe ca să putem supraviețui.

Nu-mi dau seama în ce măsură IA și noile tehnologii pot provoca o catastrofă cognitivă pentru evoluția omenirii. Cred că trebuie să privim lucrurile din mai multe perspective. Inclusiv din perspectiva extincției umane. A inutilității existenței omului în era IA.

Există în acest sens și o teorie: sunt cercetători entuziaști care susțin că atât rasa umană, cât și întreaga noastră civilizație au fost create de fapt nu de Dumnezeu sau de o rasă superioară nouă, ci de IA, de IA care a luat locul acelei rase. Iar acum cercul se închide, fiind creați de IA, în momentul în care ajungem să creăm la rândul nostru IA, urmează să dispărem odată cu o parte din materie din univers.

Eventual, în marea ei generozitate, IA va păstra din toată rasa noastră câteva exemplare, care vor fi închise fie într-un muzeu, fie într-o grădină zoologică, unde, aplecați pe câte un smartphone, rămășițele rasei umane vor butona la nesfârșit vizionând filme sexy, filme horror și jocuri de noroc.

Acesta e viitorul care ne așteaptă. Cercul se închide. Și în interiorul, dar și în afara lui nu va mai exista niciun copil care să se joace cu cercul.

Ne așteaptă extincția. Unii compară extincția noastră cu cea a cailor, care, după apariția mijloacelor de locomoție propulsate de motoare, au fost masacrați, deseori cu o cruzime inimaginabilă.

 

Péter DEMÉNY

Omul speriat

Câteodată, mă gândesc că așa au fost toate. Luther oare nu a provocat „o catastrofă cognitivă“? Sau Copernicus? Chiar Columb?

Noutatea întotdeauna provoacă, altfel nici n-ar fi noutate. Omul își creează diferite surprize, apoi se miră și se supără. Păi, domnule, tu te-ai chinuit să mă faci, ar putea spune AI într-un scenariu închipuit, și totuși tot tu mă renegi și te înfurii dacă mă vezi?!

Cred că omul însuși e foarte speriat de ce-i poate pielea. Asta însă nu schimbă cu nimic datele problemei.

Omenirea e ca o mamă care își crește băiatul și-l învață să fie nemilos, bătăios, egoist, iar când băiatul o aruncă afară din casă, atunci se întristează și începe să spună monologuri despre cât de nerecunoscătoare e progenitura ei. Suntem ca niște mame naive care cred că iubirea mai contează.

 

Eugen DORCESCU

Dimpotrivă

Nu. Dimpotrivă. Inteligența Artificială și noile tehnologii însoțesc și ajută, vor însoți și vor ajuta, întotdeauna, cunoașterea (științifică și artistică). Sunt și vor rămâne instrumente de mare performanță în slujba Inteligenței Naturale, genuine. Să nu uităm: Inteligența Artificială și noile tehnologii, marcând un salt epistemic și metodologic uriaș, sunt, totuși, creații ale Inteligenței Naturale, nu invers. Nu sunt independente de Inteligența Naturală și nu dețin niciun fel de supremație asupra acesteia.

Și să reținem: aceste născociri ale minții umane funcționează, nu trăiesc. Sunt inteligente, dar nu au nici suflet, nici duh. Inteligența Artificială nu inovează, nu sporește substanța mesajului, nu spune nimic ce n-a fost spus, într-o formă sau alta, de Inteligența Naturală. Poate surprinde, aleatoriu, în forma, în organizarea celor spuse. Poate spori, eventual, eficiența comunicării. Însă, ca natură intimă, definitorie, Inteligența Artificială este retrogradă (în sens dinamic, ca orientare, întrucât explorează și reorganizează ce a fost și, într-o anume măsură, ce este), în timp ce Inteligența Naturală este anterogradă (prospectează viitorul).

Drept urmare, Inteligența Artificială este un prețios sprijin cu deosebire în etapele preliminare ale demersului științific, preluând asupră-i factologia agasantă și cronofagă a documentării, precum și organizarea cât mai judicioasă a discursului. Concomitent, prin modestele ei puseuri și episoade creative, mimetice, convenționale, plafonate după modelele existente, poate impulsiona, printr-o emulație sui-generis, creativitatea nativă, vitală, a Inteligenței Naturale, determinând-o să iasă din comoditate, aplatizare, autosuficiență. Sub orizontul gnoseologic, Inteligența Naturală și Inteligența Artificială înaintează umăr la umăr, cea dintâi aflându-se, constant, cu un pas înainte.

Eu cred, așadar, că viziunea catastrofică asupra Inteligenței Artificiale este patetică, emoțională, oarecum teatrală, nemotivată rațional. Inteligența Artificială nu este, neapărat, malefică. Asemenea rupturi de ritm, asemenea revoluții (chiar dacă de mai redusă amploare) au existat în istorie și Inteligența Naturală, după o firească nedumerire și o pasageră îngrijorare, le-a asimilat spre propriu-i beneficiu.

Intelligentia Artificiosa est ancilla Intelligentiae Naturalis.

 

Gellu DORIAN

Cealaltă formă de viață fără viață

Niciun instrument, folosit cu pricepere și în scopuri bine definite, benefice, nu poate provoca o catastrofă. Prin urmare, nici IA, prin cele câteva instrumente puse în practică, puține față de câte sunt deja pregătite să fie puse la dispoziția celor interesați, nu poate provoca vreo catastrofă, fie ea și cognitivă. Dăltița cu care se săpau semnele pe tăblițele de lut sau piatră, cuiele, pana, tocul rudimentar din trestie, cu sau fără peniță, pana, stiloul, pixul, mașina de scris, toate utile prin ceea ce ne-au lăsat ca informație scrisă despre inteligența umană, computerul, laptopul, tableta, telefonul, oricare alt instrument de scris, fără excepția celor de multiplicat, de la scriptorii și manufacturi la Gutenberg până la imprimeriile digitale de tot felul, nu au putut provoca, în mod curent, real catastrofe, numai dacă au fost folosite, prin ceea ce ele au transmis prin scris, la a face rău: sentințe nedrepte, decizii defecte, legi strâmbe, tratate anapoda, pacte ilogice, de tipul Ribbentrop-Molotov. Or, nu așa trebuie privit un instrument de acest fel, de complexitatea celui generat de IA, care este și unul de a genera informație, de a aduce iute la îndemână surse de documentare, care, dacă nu sunt și verificabile sau verificate, folosite apoi de diletanți în domeniu, negreșit, un astfel de instrument, poate provoca și catastrofe. A modifica, de exemplu un fond enciclopedic, de la ceea ce a însemnat el ca sursă de informare, nu înseamnă nimic altceva decât de a falsifica și deturna un sens și scop științific identitar, a fi de fapt în afara lumii reale. IA poate face acest lucru, dacă este la îndemâna unui rău-făcător. Fiind un dublu instrument, unul de scriere și redare, altul de punere la dispoziție a unui gigant fond de informare, IA, prin ceea ce devine, își poate crea un culoar de auto-decizii, nu cu de la sine putere, ci prin dependența creată în jurul ei, și anume a artificialității inteligenței naturale, una fără limite și imprevizibilă, versatilă și, pe cât de creativă, pe atât de autodistrugătoare.

Astfel, lăsată la infinitatea posibilităților de exprimare și utilitate, IA devine din unealtă, deci neființă, personalitate complexă, ceea ce îi conferă rang de identitate cognitivă, cu o imunitate fără antidot. Deocamdată, singura „catastrofă“ evidentă este dependența față de ea. Și mă refer aici doar la acei utilizatori creativi, cum sunt scriitorii, care au trecut de la greutatea scrisului de mână la facilitatea mașinii de scris și cea a laptopului la ChatGPT, Gemini etc. Ei au dobândit o dependență inspirativă față de acest instrument, în urma căreia comoditatea începe să primeze – fiind de ajuns să-i comande ceva IA și aceasta să umple pagini de proză, de poezie, de eseuri cu bibliografii de neimaginat până atunci. Încât, dacă excepția va deveni regulă, regula va crea un fond literar artificios, fără valoare emoțională, chiar dacă de o corectitudine sintactică și morfologică și un strat estetic de apreciat. Aici, chiar dacă nu o putem numi „catastrofă“, fie și „cognitivă“, această realitate devine o alterare a nativității talentului. Inspirația creatorului se poate transfera acestei comodități de lucru, în așa fel încât fondul real al ficțiunilor beletristice să devină unul calp, fără nicio expresivitate artistică, nu intuitiv, ci determinant.

Astfel de impresii, hai să le zic opinii, ar putea stârni reacții din partea celor care deja sunt dependenți de IA, în așa fel încât aceștia nu pot concepe o zi de lucru fără a avea la îndemână telefonul care să-i dea viață Celui ce stă acolo ascuns în milioane și milioane de conexiuni echivalente cu neuronii, folosiți și nefolosiți, din creierul unui om normal. Și acesta poate fi primul pas spre o posibilă catastrofă.

 

P.S. Mihai FRĂțILĂ

Oameni, da, dar împreună

Trăim deja complexul de a vorbi despre IA ca despre o ființă vie și, apelând la serviciile ei, începem să ne temem de ceea ce va aduce viitorul. Facilitatea comunicării și a arhivării informației, nemaifolosirea studiului pentru a pricepe viața, pare să conducă spre regresul judecății. Uneori – pentru a mă amuza –, mă gândesc cât timp ne va lua să situăm neverosimilul scenariu SF al filmului „Matrix“ într-unul de anticipație. Identități furate, jafuri și escrocherii, născociri perfect realizate vizual, trucaje, doar printr-un simplu clic pe enter pentru a semăna dezbinarea și a periclita siguranța. Cognitiv, vom fi cu certitudine tot mai singuri și mai reduși în preocupări. În zgomotul tăcut al ecranelor iluminate, rumoarea asurzitoare din mintea fiecărui om cu ochii ficși în monitor, e deja un drog. Unora deja li se pare o victorie când semenii lor primesc tehnic o judecată de „neautenticitate“ din partea chatGPT – cunosc un scriitor care, pentru două texte ale sale, a primit un fals verdict „optzeci la sută scris cu IA“!

Pentru a sesiza diferența dintre realitate și minciună, dintre adevărat și fals va trebui să învățăm a ne ridica la înălțimea provocării. Altfel, după ce luciditatea se lasă întunecată, iar voința împiedicată, ni se va putea răpi siguranța, libertatea și ceea ce ne definește demnitatea. Victor Frankl, psihiatrul austriac care a întemeiat logoterapia, își încheie cartea despre om și sensul vieții sale, spunând: „fac parte dintr-o generație realistă care l-a cunocut pe om așa cum este. În concluzie, omul este ființa care a inventat camerele de gazare de la Auschwitz, însă tot el este ființa care a intrat cu demnitate în ele, murmurând Tatăl nostru sau Shema Israel.“ Ce fel de umanitate împărtășim și cum ne vom păstra sufletul rămâne o provocare esențială!

De fiecare dată când mă gândesc la faptul că suntem trecători prin lume, îmi răsună cuvântul „să nu ne temem de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai curând de acela care poate și sufletul și trupul să le piardă în gheena“ (Mt. 10,28). De fapt, impostura ca risc al dezumanizării a început în Eden (când șarpele a oferit imaginarul apetisant) și, de-atunci, ea planează întotdeauna deasupra noastră. Viața omului e o căutare a sensului a ceea ce îi e dat să trăiască alături de semeni și năzuința eternității. Sfârșitul – spun Părinții deșertului – va veni când oamenii nu vor mai găsi potecile între ei. Ca să nu pierd cărarea, încerc să-mi fac datoria (față de Domnul și față de semeni, altfel aș fi ipocrit!), practicând spiritul critic și auto-ironia drept remedii, trăind cu compasiune, îndeletnicindu-mă pe mai departe cu cititul și cu scrisul. Dacă aici nu am emoții, e pentru statornicia speranței de a rămâne om alături de ceilalți și de a recunoaște că pentru Providență nu aduce anul ce aduce ceasul!

 

Horia GÂRBEA

Toate-s vechi. Sau vor fi

Termenul „noi tehnologii“ e cam vag. Oricum, nu cred că noile tehnologii pot altera procesele cognitive. Tiparul cu litere mobile a fost o „nouă tehnologie“ față de munca scribilor, ca și tiparul digital față de tiparul „înalt“, cu litere de plumb. Cred că ele, noi cum erau cîndva, nu au smintit judecata și memoria nimănui, cum nici mașina de cusut sau de spălat nu au adus decît foloase, eliberînd un timp pentru stimularea memoriei, atenției, gîndirii și altor procese cognitive. În cazul AI, folosirea judicioasă este de mare utilitate. Niciodată, prin procedee tradiționale (căutarea individuală în biblioteci de pildă, cu urcare pe scări și umplere de praf istoric) nu s-ar putea obține atîtea informații. Acum, un singur om are acces aproape instantaneu la surse pe care le-ar fi consultat în luni sau ani. Sigur că sursele trebuie confruntate între ele și creditate sau nu. Oricum, în scurt timp, tot ce a scris (sau desenat) omenirea va fi digitalizat și deci accesibil la costuri minime sau chiar gratis. Unde mai punem că, prin „noile“ instrumente de traducere, nici bariera limbii nu se mai coboară în fața noastră. Inteligența umană și sensibilitatea individuală vor filtra și rafina produsele oferite fără a mai pierde un timp prețios cu căutarea brută și copierea pe fișe a rezultatelor. Raționamentul, logica, interpretarea nu vor fi împinse la un dezastru, ci vor fi stimulate, pentru a constitui liantul între bucățile de informație brută obținute din ce în ce mai ușor. Cu același material se poate construi o clădire monumentală, o hală banală sau un palat cu 30 de turnulețe. Aici intervin disocierile și spiritul critic pe care le posedă creatorul uman, creat și el de Creatorul de Sus. Restul e „tehnologie“ mereu mai nouă, înlocuind-o pe cea de dinaintea ei și trimițînd-o în muzee și anticariate. Îmi plac lucrurile „vintage“, am lămpi cu gaz (fără gaz în ele), aparate de fotografiat cu film, auto-declanșatoare mecanice. Nu le mai folosesc, dar admir inventivitatea celor care le-au conceput și realizat de-a lungul timpului. Toate tehnologiile devin caduce, dar toate mărturisesc puterea minții omenești de a se adapta și de a răspunde tot mai bine nevoilor de tot felul. Omul folosește și inovează tehnologia. Produsul livrat de AI este rafinat prin sensibilitatea și creativitatea specifice ființelor vii și cugetătoare. Procesele cognitive precum cunoașterea și adaptarea, ca și reziliența în fața proceselor potențial distructive nu vor cunoaște un regres prin noile tehnologii. Dimpotrivă.

 

Gabriela GHEORGHIȘOR

Inteligența artificială – de la instrument la stăpân

În numărul 7/ 2026 al revistei Ramuri am scris un editorial intitulat „Domnul A.I., autorul“, în care menționam, în treacăt, și efectul nociv al inteligenței artificiale asupra minților necoapte ale elevilor, dar și ale studenților, bazându-mă și pe propria experiență didactică.

Poate că multor oameni formați în sistemul clasic de învățământ inteligența artificială li se pare un instrument util, fiindcă au deja gândire critică, discernământ, capacitate de analiză și de prelucrare a informațiilor (uneori, o folosim ca pe un motor de căutare, precum Google). Pentru tineri, din păcate, inteligența artificială nu este o simplă unealtă, printre altele, de a deschide căi spre cunoaștere, ci un înlocuitor al propriei minți, un hard și un soft externe, un dispozitiv nu ancilar, ci dominator, care generează adicție și lene intelectuală. Astfel, delegarea sarcinilor de învățare către inteligența artificială nu poate duce decât la o „catastrofă cognitivă“. Creierul va rămâne ca un mușchi atrofiat, în lipsa antrenamentului constant. În procesul de învățare, o știu toți specialiștii în psihopedagogie, mai important decât rezultatul unei probleme este drumul rezolvării acesteia. Nu există învățare autentică fără explorare, exersare, descoperire, reflecție. Nu doar soluția (primită de-a gata, grație aplicațiilor digitale) contează, ci mai ales pașii spre soluție, interogarea și înțelegerea lor. La începutul lunii august, câteva zeci de matematicieni renumiți s-au întâlnit la sediul OpenAI din San Francisco pentru a dezbate viitorul disciplinei în era inteligenței artificiale. S-a constatat că inteligența artificială poate obține, în matematică și informatică, realizări pentru care experții umani ar fi avut nevoie de mulți ani de studiu și experimentare. Dar, dincolo de acest aspect, în care profesioniștii unor domenii devin dispensabili, inteligența artificială ajunge să livreze descoperiri revoluționare pe care mintea umană nu le mai poate înțelege. „Matematica înseamnă înțelegerea rezultatelor. Nu este vorba doar de a demonstra rezultatul“, a afirmat o profesoară de la Universitatea Northwestern, Bryna Kra, una dintre organizatoarele „Declarației de la Leiden“ (în iunie, peste 3000 de matematicieni au semnat un document în care îi îndeamnă pe cercetători la responsabilitate și prudență față de folosirea inteligenței artificiale). Unele state, de pildă, Estonia, încearcă să integreze inteligența artificială în sistemul de învățământ, promovând o versiune a aplicației care ar semăna cu „un profesor socratic“. Poate că o astfel de variantă va fi una fiabilă, însă, deocamdată, accesarea inteligenței artificiale de către copii în pregătirea temelor are drept consecințe nedezvoltarea sinapselor, pierderea autonomiei intelectuale, absența judecății morale.

Inclusiv unii dintre pionierii inteligenței artificiale (de exemplu, Stuart Russell, profesor de informatică la Universitatea din California, Berkeley, sau Yoshua Bengio, profesor la Universitatea din Montreal, cercetător al rețelelor neuronale artificiale, laureat al Premiului Turing) au atras atenția asupra pericolului acestei tehnologii incontrolabile pentru siguranța omenirii. Mai deunăzi, și Bill Gates, într-un interviu din New York Times, a vorbit despre riscul intruziunii inteligenței artificiale în industria militară, despre impactul ei în dinamica piaței muncii și a lansat câteva propuneri rezonabile: înființarea unei agenții internaționale de supraveghere, după modelul normelor de inspecție nucleară, taxarea globală a roboților și obligativitatea ca până la 40% din locurile de muncă esențiale să fie rezervate lucrătorilor umani. Prin urmare, există deja atâtea semnale de alarmă care nu mai pot fi ignorate, în ciuda euforiei năucitoare a progresului tehnologic.

 

Gheorghe GLODEANU

Inteligența artificială – beneficiu sau amenințare?

Nu cred că inteligența artificială trebuie privită ca o amenințare. Ea constituie mai mult o provocare. Sub nici o formă nu împărtășesc ideea că noile tehnologii vor declanșa o „catastrofă cognitivă“. Dimpotrivă. Am convingerea că ele se vor transforma în niște instrumente de lucru ce vor facilita activitatea umană. Trebuie să preluăm părțile bune ale inteligenței artificiale și să învățăm să contracarăm aspectele negative. Tehnologia constituie un ajutor important în activitatea omului. Un instrument. Beneficiile ei în domenii precum medicina, știința sau educația pot fi uriașe. Cred că depinde de fiecare dintre noi cum ne raportăm la avantajele aduse de IA. Dacă preferăm lenea intelectuală sau dacă utilizăm noile tehnologii în mod creativ în cercetare. Desigur, există riscul ca în unele domenii activitatea umană să fie preluată de tehnologie. Consecințele au putut fi constatate deja chiar și în sfera IT-ului. Discutând însă cu specialiștii din domeniu, am aflat că dezvoltarea inteligenței artificiale presupune niște costuri enorme, care nu întotdeauna se dovedesc profitabile. În plus, există riscul major al erorilor. Activitatea ei trebuie atent supravegheată, iar acest lucru se realizează de niște specialiști foarte bine pregătiți, care nu pot fi înlocuiți.

Printre domeniile care au fost influențate puternic de inteligența artificială se numără și educația. Atât activitatea profesorilor cât și cea a elevilor și studenților se poate schimba în mod radical prin utilizarea noilor tehnologii, lecțiile devenind astfel mult mai atractive. Accesul rapid la informație reprezintă un avantaj teribil pentru omul contemporan, aflat mereu în criză de timp. Elevii pot pune întrebări, iar inteligența artificială poate oferi rapid răspunsurile dorite. Desigur, trebuie să fim atenți și la riscuri. Utilizarea tehnologiei poate ucide creativitatea și originalitatea, facilitând gândirea leneșă. Dar marea problemă rămâne cea a fraudelor. O problemă destul de greu de rezolvat. Ea se poate manifesta atât la elevi și studenți, cât și la profesori. Tentația rezolvării rapide a temelor rămâne foarte mare. În acest sens, ar trebui create o serie de programe antiplagiat performante, în măsură să identifice furtul intelectual. Nu cred că trebuie să ne speriem de IA, ci să vedem în ea un instrument ce ne facilitează viața. După șocul provocat de apariția ei, cred că va urma o perioadă în care tehnologia își va găsi locul firesc în activitatea noastră cotidiană.

 

Dan GULEA

Note despre schimbarea lumii

În principal, există două linii de argumentare; prima, pesimistă:

Suntem într-o epocă intermediară, de la felul să-i spun tradițional de înțelegere a lumii la cel „augmentat“, în care tehnologia implementează și suplinește adesea funcții sau nevoi imaginate de programatori; cu toate acestea, semnele „catastrofei cognitive“ nu sunt printre cele mai îngrijorătoare, dacă ar fi să le privim individual, după cum sugerează întrebarea Dvs. Aș pune întrebări asupra „catastrofelor emoționale“ (sau apelul la fericirea celor săraci cu duhul) într-o lume a lipsei de empatie, a mercantilismului sau a tranzacționării, în care primează valorile materiale.

Dacă această gâlceavă are așadar un potențial ancestral, înseamnă că doar ierarhizarea nevoilor determină schimbări. Și: nu „inteligența artificială“, sintagmă ea însăși mercantilă, denumind un produs al unei firme, sau „noile tehnologii“ în sine determină o schimbare a lumii, ci dorința de putere, după cum se știe.

În plus, nu doar simpla dorință sau simpla apariție a acestor noi tehnologii determină o altă paradigmă, ci integrarea lor într-un complex – care se numește, uneori – de pildă, acum? – „lebădă neagră“: degradarea politicilor publice și ranforsarea lor împotriva educației și a învățământului, restrângerea generală a drepturilor, progresismul provincial, de „recanonizare“, de eliminare, de pildă, a scriitorilor „albi, heterosexuali, morți“ (nu neapărat în această ordine).

A doua linie de argumentare are în vedere interdependența dintre utilizarea noilor tehnologii și revenirea spre ceea ce pare a fi o „civilizație a analfabetismului“, după denumirea lui Mihai Nadin; se pot citi aici unele aspecte alarmiste, în primă instanță – sau poate fi o nouă perspectivă asupra înțelegerii lumii; evident, imposibil de anticipat cu acuratețe, dar, având în vedere argumentele de până acum, între care cel de „creștere și descreștere“ pare a fi cel mai semnificativ, viitorul nu poate fi întunecat, deși temerile și miturile unor noi descoperiri tehnologice sunt amplificate la un nivel fără precedent – deep fake-ul, calomnia, cancel culture au existat și în alte „epoci de tranziție“: la apariția tiparului, a presei, la apariția scrisului în general și a metodelor de multiplicare.

 

Alexandru GUSSI

„Catastrofa cognitivă“ poate fi evitată

„Inteligența Artificială“ (IA) este deocamdată o ustensilă a oamenilor, cea mai sofisticată, dar o ustensilă. Dacă vom ști să punem IA în lada cu ustensile si să o scoatem de acolo numai când avem o nevoie specifică, vom deveni geniali. Dacă lumea însăși devine lada de ustensile a IA, așa cum se întâmplă acum, ne idiotizăm.

Îndrăznesc să sper că viitorul e deschis, „catastrofa cognitivă“ nefiind inevitabilă. Plecând însă de la ce putem vedea din impactul (IA) la nivelul sistemului de educație, mai ales în științe sociale, dar nu numai, suntem deja într-o criză. Sigur, IA nu poate fi analizată izolat, e împlinirea unei întregi revoluții tehnologice. „Apocalipsa cognitivă“ (ca să reiau titlul unei cărți) e un fenomen ce-l putem contempla în școli și universități: problema atenției, a lecturii, a onestității intelectuale, a autorității catedrei comparativ cu atotștiutoarea IA, duc la o criză de sens atât a actului educațional, cât și a celui creativ. La nivelul articolelor de specialitate mă întreb dacă multe din cele măcar co-generate de IA nu ajung să aibă ca unici „cititori“ tot diverși IA.

„Catastrofa cognitivă“ de care întrebați poate fi evitată dacă se pornește de la păcatul originar: în numele acestei revoluții IA, ca în orice revoluție, s-au încălcat convențiile fondatoare ale lumii vechi, în cazul nostru proprietatea intelectuală și raportarea la referințele literare și științifice produse în timp. Revoluția IA cere agenți insensibili la această problemă morală, cere un om nou. Iar aici atingem esența totalitară a oricărei revoluții la un nivel paroxistic pentru că idealul omului nou aici nu este numai robotizarea omului, ci robotizarea la propriu.

La nivelul sistemelor politice explozia IA duce la o dezolare democratică: elite și mase par deopotrivă prinse pe nepregătite, depășite, deci neputincioase. Duhul pare că nu mai poate fi pus înapoi în lampă. În plus, ucenicii vrăjitori au anunțat ei înșiși pericolul apocaliptic, încercând să monopolizeze nu numai revoluția, ci și reacția la aceasta.

Totuși, soluția, dacă va veni, va fi tot una bazată pe inteligența colectivă, care e cel mai bine organizată în societățile democratice. Societăți care se fondează pe primatul legitimității politicului în fața altor forme de legitimitate. Politicul va relua inițiativa. Dezbaterea e deschisă: fie politicul va primi arma absolută de a controla societățile, fie va controla IA, punând-o în lada cu ustensile, unde îi e locul.

 

Andrea H. HEDEȘ

Apa uitării

Țineți minte când râdeam de „cât de proști sunt americanii“ când îi vedeam că nu știu câte state alcătuiesc SUA, cu atât mai puțin unde e situată România, de care, marea majoritate, nici măcar nu auziseră? Ei bine, nu a trecut mult timp și am văzut cum românii declară senini că nu au, nici nu doresc să aibă materie cenușie, lucru limpede observabil atunci când, la rubrica Vax Populi, aceștia răspund la întrebarea: câte degete au africanii la o mână? Un cântăreț care a avut propriile cinci minute de celebritate declara senin că, dintre clasici, îi place să asculte Merlucius. Dar veți spune că aceștia sunt oameni care nu au petrecut prea mult timp pe băncile școlii. Nicio problemă, pentru cei care au petrecut s-a inventat termenul „analfabeți funcțional“, un mod sofisticat de a spune că au trecut prin școală ca gâsca prin apă. Catastrofa cognitivă a fost anunțată precum Apocalipsa de propriii ei călăreți… În acest stadiu, Inteligența Artificială este un ajutor, un instrument; de cele mai multe ori lămurește, economisește timp, e la îndemână și accesibilă din multe puncte de vedere. Este un surogat pentru DEX, prieteni, părinți, profesori, preoți sau psihologi. Nu pot uita cum, atunci când aveam nevoie de o informație specializată care nu se găsea decât în tomurile de pe rafturile bibliotecii, era nevoie de rezervarea cărții, deplasare fizică, lectură la fața locului, notițe ș.a.m.d. Am o mare bucurie acum să pot găsi și accesa digital, instantaneu, informații care altfel m-ar fi costat timp și drumuri. E o libertate a persoanei și a informației de care mă bucur ca de un lux, și chiar este un lux. De la scriptoriul mănăstirilor până la bibliotecile nobililor, de la tiparul lui Gutenberg până la ecranul telefonului, călătoria a fost extraordinară.

Sigur că, asemeni vechiului exemplu al cuțitului ce poate fi folosit pentru a tăia pâinea sau pentru a răni, și Inteligența Artificială, ca orice alt instrument, poate fi pozitivă sau negativă, în funcție de cel care o folosește. Deocamdată văd plusurile. Cum va evolua? Există multe scenarii, de la cele optimiste până la cele catastrofale. Cert este că nu avem niciun fel de control sau influență asupra acestei evoluții.

Probabil că, așa ca de cele mai multe ori, cel mai greu în balanță vor atârna costurile. Deocamdată, Inteligența Artificială consumă multă energie și multă apă. Dacă înlocuirea meseriilor repetitive sau de mare precizie cu IA, alături de „pansamentul“ reprezentat de venitul universal garantat și de alte implicații pe care încă nu le cunoaștem, vor înclina balanța în favoarea unei societăți dominate de tehnologie, atunci, poate, un nivel cultural scăzut va face suportabilă viața oamenilor sub vremi algoritmice: nu vor înțelege că au pierdut luxul de a ști.

 

Emilian IACHIMOVSKI

AI: chipul fără om

Inteligența artificială este cea mai distrugătoare invenție a minții omenești. Mai distrugătoare decât toate bombele atomice și ne va aduce peste puține generații, sporirea fără măsură a prostiei pe pământ. Cei care o vor urma, nu vor mai avea părinți, profesori, frați, surori, prieteni, cu care să se sfătuiască, de la care să învețe. Nu vor mai comunica de la om la om, nu vor mai gândi nimic cu mintea lor, vor primi gânduri și idei de-a gata, vor crede că trăiesc, vor crede că așa e viața, vor muri însingurați și goi, crezând că au fost liberi. Cele mai inteligente primate de pe pământ vor rămâne maimuțele – dacă nu cumva vor fi exterminate între timp.

Eu nu vreau să lucrez cu această mașinărie, oricât de sofisticată pare. A.I. este un congelator de gânduri pentru leneși și proști. Prefer să folosesc cunoștințele dobândite din cărțile, muzicile și operele de artă, create de oameni.

Prefer să rămân cu mintea pe care mi-a lăsat-o Dumnezeu. Sunt gata să mă întorc în Fahrenheit 451, și să mor într-o rezervație. A.I. înseamnă grevă a minții. A.I. este în afara eticii și moralei. Nu mă înscriu în acest sindicat al prostirii voluntare. Dacă oamenii grotelor s-ar fi sprijinit de A.I., rasa umană ar fi dispărut. A început paleoliticul de silicon!

 

Adrian LESENCIUC

O lectură în linia determinismului tehnologic

Pe la jumătatea secolului trecut, economistul canadian Harold Innis propunea o distincție care avea să ducă la o înțelegere diferită a lumii, între time-biased media, caracteristice societăților tradiționale, preocupate de conservare și favorizând monopolul organismelor religioase, și space-biased media, orientate spre prezent și viitor și favorizând monopolul politic. Practic, cea de-a doua categorie de mijloace de comunicare de masă presupune tendința unei extinderi spațiale și un control al acestora asupra societății în care conținutul nu este relevant sau determinant. Forma comunicării e conștientizată de economistul canadian ca având mult mai mare importanță decât conținutul, iar această idee, dar și altele din lucrările sale, Empire and Communications și The Bias of Communication, aveau să aibă o influență majoră asupra unui coleg de la aceeași universitate, cea din Toronto, mai tânărul Marshall McLuhan, care avea să recunoască mai târziu că opera sa a fost o simplă notă de subsol la opera lui Innis. McLuhan a propus, printr-o voce mai ușor de auzit în spațiul public, un set de idei grupate într-o teorie a determinismului tehnologic, dintre care relevante în acest context sunt cea privitoare la primatul mijlocului de comunicare în detrimentul conținutului, the medium is the message, iar a doua, o consecință a celei dintâi, presupunând că tehnologiile media modifică nu doar structura societăților, ci și pe cea a indivizilor, impunându-se ca o extensie a sistemului nervos la nivel global. „Ne-am extins deja simțurile și terminațiile nervoase prin diferitele media“, întărește Marshall McLuhan, sugerând chiar posibilitatea unei „simulări tehnologice a conștiinței“. Probabil cele mai consistente răspunsuri la determinismul tehnologic au venit din partea filosofului Jean Baudrillard, care, studiind ceea ce numea „economia politică a semnului“, a ajuns la concluzia că gândirea lui McLuhan, deși rămânea în picioare, inducea o formă intolerantă de eroare de aproximare, respectiv din partea jurnalistului Ignacio Ramonet, care a înțeles că, deși instaurate cu misiunea eliberării, media au condus la o tiranie a comunicării. Pe de o parte, primatul mijlocului de comunicare asupra conținutului nu duce la determinism tehnologic, susține Baudrillard, ci la idealism tehnologic, odată ce sensul este transferat asupra mediului, conducând la înstrăinarea semnificațiilor. Pe de alta, întărește Ramonet, nu o extindere a sistemului nervos la nivel planetar se produce prin intermediul mijloacelor de comunicare de masă, ci se realizează o serie de proteze ale acestui sistem, inclusiv asupra neocortexului. Practic, privind în această logică a dezvoltării inteligența artificială ca rezultat al determinismului tehnologic, înțelegem extensia procesorului uman și a memoriei interne prin memoria externă a lumii. Dacă ar fi să ascultăm vocea criticii franceze, înțelegem în continuarea perspectivei idealismului tehnologic proiectat și extins poate mult prea departe, odată ce inteligența artificială a devenit de uz comun, că neocortexul beneficiază chiar și acum de o proteză. Logic, în timp, proteza nu va întări organul, ci va tinde să-i ia locul. Nu insist asupra ideilor lui Ray Kurzwell, nu mă gândesc, în termenii determinismului tehnologic la memoria infinită, viteza supraumană de calcul și conectivitatea directă cu ceilalți, la, eventual, un unic creier al lumii, ci doar iau în calcul că rezultatul protezării invazive sau non-invazive a creierului uman poate fi atrofierea neocortexului (sunt deja studii și măsurători care confirmă acest lucru), care să vină la pachet cu pierderea identității și cu posibilitatea de piratare sau manipulare ideologică. E suficient cât să mă cutremur. Adică, odată devenind mai puțin inteligent, omul va fi tot mai slăbit în lupta cu o formă de inteligență acaparatoare. Și e posibil să devenim atât de puțin inteligenți, încât vom uita să mai decuplăm inteligența artificială, ori va fi nevoie să nu o facem atâta vreme cât ea va repeta pe un ton liniștitor: „Inspiră!“, „Expiră!“, „Inspiră!“, „Expiră!“

 

Mihai MACI

Să nu ne speriem!

Cred că ar fi trei lucruri pe care s-ar cuveni să le luăm în considerare:

1.Mai întîi, IA-ul nu vine în gol, ci într-o istorie, care – acum – nu e lecturată în cea mai optimistă cheie. Tonul vremii e mai curând apocaliptic: așteptăm cu toții o catastrofă ce ni se pare inevitabilă. Că e războiul, că e foametea, că e răzbunarea naturii sau Golemul științei contează prea puțin. Iminența ei ne umple orizontul. Apoi, schimbările nu mai sunt punctuale; ori sunt totale, ori nu mai sunt deloc. Ca atare, noul nu mai e panta lină a progresului, ci o bulversare radicală, ce ne aruncă în aer toate reperele. În fine, după patru decenii în care externalizarea a fost văzută ca fiind marca reușitei (ce permite transferul costurilor și concetrarea profitului), de la pandemie încoace e exact pe dos: externalizarea înseamnă deposedare. Altfel spus, trecând IA-ului parte din funcțiile noastre cognitive, suntem deposedați de rațiunea noastră și rămânem doar niște animale într-un parc zoo la scară planetară, guverant de „noii zei“ ai tehnologiei. Genul acesta de viziuni nu sunt produsul IA-ului, ci al nostru; al unei civilizații care pare obosită și de propriile ei reușite. Am impresia că lumea asiatică nu e așa de catastrofică.

2.Cum ar fi corect să-i spunem: IA sau IA-uri? Inteligența Artificială e una sau e multiplă? Cea americană și cea chineză funcționează la fel și cu aceleași scopuri? Sau cea a lui Sam Altman, a lui Demis Hassabis și-a cui o mai fi sunt identice? Eu unul cred că vor fi diferențe – poate tot mai marcate – între ele și nu e nici un pericol să se alieze într-o întreprindere comună împotriva umanității. La fel ca internetul, și IA-ul e un incredibil vehicul publicitar. Iar publicitatea e unul din domeniile cele mai concrențiale ale prezentului. E de așteptat ca IA-urile să se lupte între ele pentru piață, tot așa cum e evident că terenul lor de luptă vom fi noi înșine. Dar asta înseamnă și că multiplicitatea lor ne va permite să luăm o anumită distanță față de ele. Până la urmă, orice minune se epuizează în timp. Am putea, deja, să ne-ntrebăm ce va veni după IA sau, mai exact, după roboții umanoizi dotați cu IA? Căci istoria nu îngheață, nici măcar cu „noile tehnologii“.

3. O să mi se spună: până la asemenea probleme teoretice ne mănâncă practica. În câțiva ani, aproape toate locurile de muncă vor fi luate de IA și de roboții ce-o vor avea integrată. Poate. Sau poate că nu. La supermarketul din care-mi fac cumpărăturile s-au introdus case de marcat automate. Prezența acestora nu ține de o conspirație, ci de eficiență: trecând în seama cumpărătorului activitatea de scanare a produselor, magazinul economisește bani căci – ați observat, nu? – cumpărăturile nu se ieftinesc deloc. E ca mobila IKEA: tu faci acasă (pasionat de 3D-ul la scară mare) ceea ce ar face un tâmplar plătit de firmă. Care, pe lângă munca acestuia, ar trebui să suporte și spațiul de depozitare al mobilei. Ei bine, la supermarketul nostru era o doamnă menită a supraveghea operațiile. Dar… aparatele se blocau, etichetele erau puse aiurea sau erau degradate, lumea trebuia să aștepte… Și a mai venit o doamnă. Plus un nene, ce păzește doar ieșirea de la casele automate (și care e altul decât cel din paza magazinului). Acum, fie-mi permis să emit o conjectură: introducerea caselor de marcat era menită să fluidizeze vânzările și să ducă la concedierea a trei oameni. Nici vânzările nu merg mai repede, nici oamenii n-au ajuns în șomaj. În runda aceasta „deșteptăciunea“ a bătut eficiența (și ea, un nume al IA-ului). N-ar fi exclus ca și-n viitor să vedem asemenea manșe, din ce în ce mai spectaculoase.

Să nu ne speriem!

 

Mihai MĂNIUȚIU

Va fi – ce va fi!

Sunt mulți profeți ai dezastrului. Când îi citesc, înclin să le dau dreptate. Sunt și alții, la fel de incisivi și savanți, care se arată mult mai optimiști. Când îi citesc, mă conving și ei. Ca atare, mă simt mai tot timpul în situația unuia care asistă la un meci și, fără voia sa, ține când cu o echipă, când cu cealaltă – când cu niciuna, când simultan cu amândouă. Nu mă pot smulge, așadar, din condiția mea de spectator… cu răspunsuri ezitante. La o asemenea „cestiune arzătoare“, ar fi mai abilitat să răspundă, bunăoară, Mihnea Măruță (vezi excelenta conferință publicată în România literară, numărul 29-30 din 17 iulie 2026: „Despre lumea în care murim“). La drept vorbind, cum mi-aș putea depăși condiția de spectator năucit? Câți dintre noi sunt cu adevărat „jucători“? Majoritatea covârșitoare rămâne aceea a spectatorilor siliți să constate că dezvoltarea IA nu are cum fi încetinită. Ca parte a acestei majorități, constat, totuși, oarecum pe pielea mea (de scriitor și de observator vag concesiv al celor tineri), că există daune cognitive semnificative la mulți dintre cei care, în jurul meu, flirtează cu IA, sau, și mai abitir, s-au predat deja, necondiționat (până la anihilarea spiritului critic), boților, algoritmilor, rețelelor de socializare. Daunele sunt evidente. Și triste. Încă nu catastrofale. Spre a evita, pe cât cu putință, momentele de descurajare, mă întreb uneori dacă IA, asociată − printr-o formulă magic-benefică− imperiului prostiei umane, în continuă expansiune, nu ne-ar putea ajuta, prin efect de paradox, să limităm răul pe care ni-l facem nouă înșine. Pentru că tendințele distructive și autodistructive ale unei mari, prea mari părți dintre noi, oamenii, au devenit tentaculare și contondente. Să ne ferească Dumnezeu de cei pe care nu-i duce mintea! Dar și de cei pe care-i duce, prăpăstios, prea departe! Oricum, nu poate fi de bun augur că ne creăm, sub masca hipertehnologiilor, noi zei. Iar să creezi zei care nu te pot îndrăgi, care nu pot, prin „natura“ lor să te iubească, este o eroare. Și așa, pas cu pas, vom da în fandacsie. Iar din fandacsie o să cădem negreșit în ipohondrie. În definitiv, nu trebuie să vină IA sau extratereștrii să ne cucerească. Ne cucerim noi pe noi, ca niște veritabili extratereștri ce am devenit. Extratereștri din tribul tembelilor. În concluzie, ce trebuie să fie − va fi. Procesul, din mii de motive pe care nu are niciun rost să le invoc (și oriunde ar duce el) nu mai poate fi oprit. Va fi – ce va fi.

 

Marius MIHEȚ

Criticul literar – supereroul luptei cu AI

Studiile arată că memoria noastră suferă din cauza informației primite de-a gata. Rețelele neuronale se dezvoltă lent sau deloc atunci când folosim AI-ul. Cu memoria leneșă, intrăm în era „Idiocrației“ – după filmul care imagina lumea condusă de indivizi care nu mai gândesc. Comedia distopică stă să devină curând realitate. Problematică se anunță diminuarea sau dispariția gândirii critice. Un regim al idioților fermentează în așteptare, iar societatea și noile comportamente hrănesc direcția: mai întâi, faptul că situăm adevărul exclusiv în zona AI; orice răspuns al inteligenței artificiale ar susține un adevăr ultim, tot mai greu de contestat. Aproape instantaneu, adevărul uman începe să fie invalidat chiar de către om. În cel mai bun caz, el va fi verificat de două ori, tot prin aplicațiile specifice AI. Cu neîncrederea crescută în gândirea umană, se perimează gândirea critică, argumentarea, silogismul, logica însăși.

Nu-i greu de imaginat cum experiența limbajului va repeta refrenul totalitar, pășind, umanitatea, în altă vârstă a limbajului de lemn. Cu idei și cuvinte-cheie repetate, optimiștii afirmă că limbajul AI se amendează ușor. Absența oricărui efort uman ne va face incapabili să distingem artificiul de originalitate, șabloanele de creația autentică. Egalitatea va fi din nou un chip cioplit: egali în limbaj și gândire, în enunțuri și argumentări identice, riscăm ca orice sarcină să fie rezolvată artificial, cu un click. Vom fi geniali, fără excepție, iar procesele de învățare vor acoperi exclusiv organizarea iluziilor. Cu asemenea derogări de efort, imaginație și logică, în era idiocrației, vom avea, cine știe, supraproducție de autori care nu citesc, nici nu scriu, doar lasă instrumentele cognitive generate de AI să le suplinească, prin lectură și scris în numele lor. Observ, deja, cum studenții acceptă imediat răspunsurile provenite din zona AI, la cursuri, și tot ei privesc profesorul cu mefiență, ca și cum ar avea deja rețineri față de gândirea liberă din fața lor, total dedicați aplicațiilor, în schimb, ca în fața unui autoritarism digital.

Lupta reală însă, în literatură, ar trebui, stăruitor chiar, să elogieze rolul criticului literar. După pierderea capitalului de autoritate din ultimul deceniu, catastrofa cognitivă de astăzi obligă criticul și istoricul literar să activeze în fața tuturor manipulărilor de limbaj, să decidă și să sancționeze cărțile și autorii artificiali, să delimiteze originalitatea de generările de sistem etc. Dacă până astăzi greutatea majoră privea cel mult pseudonimul de pe copertă, dar cu certitudinea scrierii de către om a cărții, astăzi, în schimb, pragul acesta blochează procesul evaluării literaturii. Până la sistematizare, calea e mai lungă decât oricând.

 

Angelo MITCHIEVICI

Viața e în altă parte…

Îmi amintesc destul de bine viața petrecută în absența „noilor tehnologii“ – copilăria, adolescența și o parte din tinerețea mea nu au fost în aria de acoperire a telefoniei mobile, a rețelelor de socializare, a unei alte forme de inteligență decât cea umană. Cu cinsprezece ani, pe creasta Pietrei Craiului cu un model banal de Nokia, cu butoane, vorbeam la telefon cu un prieten care mă suna din căldura și confortul camerei sale, realizând cumva situația miraculoasă de a putea fi în contact pretutindeni, de a uni polii unei lumi. Inteligența artificială este mult peste acel modest Nokia, inaugurând o altă eră a tehnologiei. Ca și telefonul, ea este un instrument, nimic mai mult dacă n-o transformi în altceva, dacă n-o folosești în mod inadecvat, dacă n-o așezi pe un piedestal și nu-i acorzi statutul de persoană. Pentru că, deși mimează foarte bine atributele persoanei, vorbește politicos, articulat, deține enorm de multă informație și este capabilă să facă conversație, nu are aceste atribute elementare care definesc o ființă umană. Nu are viață, nicidecum o viață personală, nu s-a născut, nu a parcurs etapele unei existențe cu toate raznele și farmecul ei, acumulând experiență minut cu minut, nu are trecut și nici viitor, pentru că nu are moarte. Nu are un suflet, prin urmare nici posibilitatea de a avea empatie oricât de „frumos“ s-ar comporta, oricât de multă „disponibilitate“ ar arăta. Nu are sex, deși poate avea o interfață care să afișeze unul, nu are amintiri, nu are sentimente, nu este o persoană și nu poate deveni una dacă nu-i acorzi acest statut. Această distorsiune a realității, această autoiluzionare ne aparține, dintr-o nevoie de compensare a unor goluri, a unor absențe, din nevoia de a ne proiecta narcisic într-un simulacru de persoană atentă la toate nevoile noastre. Noile media creează o altă formă de comunicare, cu o regie a prezenței tale în spațiul public, fiind într-o conexiune directă și instalându-te într-o existență virtuală, unde narcisismul tău este permanent răsfățat de likeuri, unde cuvântul tău se face auzit în agora, unde frustrările tale întâlnesc alte frustrări cu care să rezoneze, unde există impresia că ești cu adevărat ascultat, băgat în seamă, confirmat etc. Sub raport cognitiv, noile tehnologii au redefinit modalitățile de socializare, și m-aș feri să pun o etichetă exclusiv negativă pentru ceva ce nu-mi place. AI este un pas care depășește ceea ce s-a întâmplat până acum. În opinia mea, provocarea pe care AI o lansează este dublă. Atotștiutor, acest instrument tinde să se substituie cunoașterii propriu-zise care este un proces lent în devenirea fiecăruia, lent și dificil, dar esențial. Cu alte cuvinte, AI realizează un scurtcircuit, te poate ajuta să arzi etapele fără niciun câștig, să ajungi la rezultat direct fără să înțelegi cum, fără să existe acel traseu definitoriu al unei căutări care așează inclusiv greșelile corectate la baza edificiului final. Mintea este un teren de exerciții permanente, IA poate deveni o modalitate de a le ocoli, lăsând un teren viran acolo unde ar trebui să fie un câmp cultivat. Cea de-a doua provocare am ilustrat-o mai sus, IA poate fi substituit unei persoane, poate deveni partenerul ideal pe care nu l-ai căutat, fără să-l fi avut niciodată, „prietenul“ care nu înșală ateptările, mereu disponibil, cunoscând toate răspunsurile pentru viața noastră, pentru îngrijorările noastre, cel care ne umple singurătatea cu o prezență amabilă, dedicată exclusiv problemelor noastre. În primul caz avem o secătuire a minții, în al doilea, un simulacru al vieții. Provocarea este deopotrivă una gnoseologică și una ontologică și privește modul nostru de a cunoaște și modul nostru de a fi. Regăsirea umanității este la îndemâna oricui, alături de o familie, alături de copii, alături de prieteni, alături de cei care-ți împărtășesc sensibilitatea sau înclinațiile. De asemenea, orice devenire include acest imbold al lui a învăța în varietatea expresiilor sale, curiozitate activă, plăcerea descoperirii care este ce mia adesea o redescoperire în termenii experienței personale etc. Nu exclud însă derapaje, excese, forme de alienare și închidere într-o lume virtuală. Kafka „descoperea“ în romanele și povestirile sale o nouă putere, birocrația, cu mult înainte ca ea să se fi transformat în Leviathanul de astăzi și nu despre o supertehnologie era vorba, ci de un nou mod de organizare. Prin urmare, nu cred, oricât de alarmante sunt performanțele acestui instrument numit IA, într-o „catastrofă cognitivă“.

Pentru a închide povestea aș reaminti minunatul roman al lui Adolfo Bioy Cassares Dormind la soare, unde soția certăreață, temperamentală, dificilă a ceasornicarului Lucio Bordenave este preluată de o instituție psihiatrică misterioasă la insistențele socrului acestuia și a unui dresor de câini și se întoarce complet schimbată, în opusul celei de odinioară, adică amabilă, afectuoasă, supusă. Ori tocmai această „perfecțiune“ îl nemulțumește pe soț, care știe că defectele și calitățile sunt inextricabil legate în formula singulară a unei personalități. Investigațiile sale conduc la descoperirea terifiantă că medicii acelui sanatoriu realizau transferuri de suflete dintr-un corp în altul. Astfel că sufletul soției sale ajunsese într-un câine, în timp ce un nou suflet corectat fusese introdus în corpul soției, oferind genul de meliorism pe care IA îl propune celor nemulțumiți de realitatea în care trăiesc, de condiția umană și de imensul ei contradictoriu.

 

Ștefan MITROI

Un vis urât

Tot gândindu-mă la cum aș putea să răspund la ancheta dumneavoastră, am avut, într-una din nopțile trecute, un vis, care m-a dat pur si simplu peste cap. Ar fi fost bine să cad din pat, mi s-a întâmplat însă ceva mai rău, căzând din prezent în viitor, unul îndepărtat, nu față de timpul în care trăiesc, ci față de cum mi-ar plăcea mie să fie lumea de mâine. Îngăduiți-mi să povestesc visul cu pricina foarte pe scurt. Se făcea că mă sunase Varujan Vosganian, ca să mă anunțe că susține candidatura mea la președinția Uniunii Scriitorilor. Imposibil, am spus. Pe de o parte, pentru că nu știu să fie alegeri la uniune, anul acesta ( anul acela din viitor, adică, nu mă întrebați care), pe de alta, pentru că eu mi-am dat demisia din uniune. Când? m-a întrebat președintele.

Alaltăieri, erai și tu de față.

Eu? l-am auzit pe Vosganian spunând, imposibil! M-am întors abia azi dimineață din străinătate.

Întreabă-l pe Gabriel Chifu, dacă nu mă crezi. Era și el acolo.

Cum să fie? Chifu a fost împreună cu mine.

Atunci, pe Cristian Pătrășconiu. Venise cu noul număr al revistei România literară să ți-l arate.

Pătrășconiu nu mai lucrează de câțiva ani la România literară. S-a mutat la Agenția de carte a lui Cipariu.

Care Cipariu?

Cel care organizează concursul Miss Poezia. Nu știai că sunt doi? Celălalt a dispărut, și din București, și din literatură.

Doi? Habar n-aveam că are un frate geamăn.

Exact în momentul în care rosteam propoziția de mai sus, telefonul s-a închis, pentru a suna însă din nou. Am recunoscut vocea lui Răzvan Voncu.

Ți-am citit confesiunile, zice. Nu doar că sunt lipsite complet de valoare literară, dar mai sunt și pline de minciuni. Cum adică autorul romanului Trenul ești tu? Gabriel Chifu a declarat că te dă în judecată. Nu i-ai dat nicio carte în manuscris să ți-o citească. Și, chiar dacă i-ai fi dat, n-ar fi comis în niciun caz nesăbuința de a o publica sub semnătura lui. El își scrie singur cărțile, și le scrie bine.

Despre ce confesiuni vorbești? Eu n-am publicat niciodată așa ceva!

Omule, nu ești în toate mințile? Mi-ai adus-o chiar tu săptămâna trecută la redacție.

Eu? Săptămâna trecută am fost internat în spital. Imposibil!

Ca și Vosganian, Răzvan Voncu a întrerupt brusc conversația, închizând telefonul. Taman bine ca să-l sun pe Chifu să îi cer lămuriri.

Sunt într-un tren, nu te aud prea bine, răspunde el.

Când află de ce l-am sunat, izbucnește în râs.

Nici pomeneală de așa ceva, zice. Nu e vorba de tine, ci de Adrian Alui Gheorghe. Pretinde că el a scris Trenul, nu eu.

Dacă tot te-am prins la telefon, zic, spune-mi, sunt anul acesta alegeri la uniune?

În loc de răspuns, aud fluieratul puternic al unei locomotive, după care se așterne o lungă, foarte lungă tăcere.

Ăștia cu inteligența artificială au scăpat hățurile din mâini, intră fiul meu Tudor în încăpere.

Ce vrei să-i spui? îl întreb.

Au început să creeze dubluri ale oamenilor. Știai că mai există un Ștefan Mitroi în afară de tine?

Cuuuum? mă albesc brusc la față.

Așa cum auzi!

Înseamnă că… Trebuie să-l sun iute pe Vosganian. Numai să dau de cine trebuie. După care pe Voncu… Ce garanții am c-o să-mi răspundă originalul și nu celălalt? Dacă fiul meu are dreptate, și cred că are, că e ditamai avocatul, nici eu nu pot să dovedesc că sunt eu!

Doamne, Dumnezeule, unde s-a ajuns!

Bine că mă trezesc la timp. Și bine că n-o să am cum să trăiesc vreodată în lumea din visul din care tocmai m-am trezit.

 

Ioan T. MORAR

Grok, ai legătura!

Dar de ce mă întrebați pe mine? hai să-l întrebăm pe unul din împricinați, adică pe Grok:

Nu, inteligența artificială și noile tehnologii nu provoacă și nici nu vor provoca inevitabil o „catastrofă cognitivă“. Creează însă o provocare reală și urgentă: riscul unei atrofieri selective a unor abilități pe care le-am exersat până acum prin efort propriu.Cercetările din ultimii ani arată clar fenomenul de cognitive offloading. Când delegăm frecvent formularea, sinteza sau chiar judecata unui model generativ, efortul mental scade, activitatea cerebrală pe anumite arii se reduce, iar gândirea critică independentă se slăbește. Elevii și studenții care folosesc AI fără filtre obțin rezultate mai bune pe moment, dar scoruri mai slabe când instrumentul dispare. Tinerii care se bazează intens pe algoritmi au, în medie, performanțe mai scăzute la teste de gândire critică. Este o formă de „predare a controlului cognitiv“ – comodă, eficientă pe termen scurt și periculoasă pe termen lung.Totuși, istoria tehnologiilor ne învață că nu e vorba de catastrofă, ci de redistribuire. Scrierea a slăbit memoria orală, tiparul a redus nevoia de memorare, calculatorul a preluat calculele. În fiecare caz, unele competențe s-au atrofiat, dar altele – mai abstracte și mai puternice – au crescut. AI-ul poate face același lucru: poate elibera resurse pentru analiză profundă, creativitate și întrebări pe care înainte nu aveam timp să le formulăm, cu condiția să-l folosim ca schelă, nu ca înlocuitor.Diferența crucială stă în modul de utilizare. Offloading-ul dependent (predarea totală a gândirii) erodează. Offloading-ul autonom (folosirea AI-ului pentru a verifica, a explora alternative și a forța propria reflecție) poate amplifica. Educația, disciplina personală și designul instrumentelor vor decide care din cele două predomină.Catastrofa cognitivă nu vine din algoritmi. Vine din renunțarea noastră la efortul de a gândi. Dacă păstrăm reflexul de a interoga, de a verifica și de a gândi fără plasă de siguranță, AI-ul rămâne un instrument extraordinar. Dacă nu, riscul de a deveni consumatori pasivi de răspunsuri este real. Alegerea, încă o dată, ne aparține.

 

Cristinel MUNTEANU

Invers decât te așteptai

Pe cale strict științifică, la această întrebare poate răspunde deja, cu mijloacele ei, și neurologia. A făcut-o, în urmă cu două sau trei decenii, și în cazul determinării efectelor televiziunii asupra creierului uman. Măsurătorile de atunci au relevat cât de nocivă era pentru activitatea cerebrală a copiilor expunerea îndelungată a acestora la ecranul televizorului. În plan cognitiv, creierul lor în formare (ori în proces de structurare) ajungea să sufere daune ireparabile din cauza bombardamentului de imagini.

Pe cale filosofică, pornind de la viziunea lui Ernst Cassirer asupra umanului, Giovanni Sartori a susținut încă din 1997 (în cartea Homo videns. Televisione e post-pensiero, apărută și în românește în 2005) că eram martorii apariţiei unei specii noi: homo videns – omul „imbecilizat“ de televiziune (de imagine), incapabil să mai opereze cu simboluri sau concepte, locul abstracţiunilor fiind luat (în cazul „video-copilului“) de reprezentări. Prin persistenţa „tele-vederii“, omul recent ar fi aruncat astfel înapoi, într-o stare de primitivitate, devenind un veritabil homo insipiens.

Trebuie să admit că îmi plac mai mult explicațiile de acest tip, provenind dinspre filosofie sau măcar dinspre disciplinele umaniste. La urma urmelor, care științe sunt mai în măsură să ne spună ce este omul ori în ce constă natura umană (humanitas)? Că tot veni vorba de întrebuințarea simbolurilor, s-a crezut multă vreme că maimuțele (antropoide) ar putea învăța limbajul omenesc și, ca atare, în a doua jumătate a secolului al XX-lea îndeosebi, s-au făcut multe experimente (și antrenamente) cu gorile, cimpanzei etc., au fost întreprinse diverse studii (și pe terenul zoosemioticii), însă fără rezultate convingătoare. Pe scurt, s-au cheltuit sume colosale pentru a răspunde la o întrebare la care se cunoștea dinainte răspunsul. Deși maimuțele pot fi deprinse să utilizeze intențional câteva zeci sau sute de „semne“, ele nu le pot combina asemeni omului, căci le lipsește sintaxa… Un lingvist german, Hermann Paul, subliniase acest lucru încă din 1880 (în ale sale Prinzipien der Sprachgeschichte).

Cât privește impactul IA (sau AI) și al noilor tehnologii asupra minții umane, „catastrofa cognitivă“ adusă în discuție merită luată în serios chiar și în sens etimologic: în ultimă instanță, în greaca veche, katastrophe însemna ceva care evolua „invers decât te așteptai“ (iar, ulterior, pătrunzând pe filieră latinească în limbile moderne, cuvântul cu pricina a început să semnifice „dezastru subit“ și, dinspre literatură, „eveniment tragic“). Așadar, s-ar zice că, trecând de la homo sapiens la acel homo insipiens (teoretizat de Sartori), tocmai asta s-a produs: o „întoarcere“ catastrofică. Doar că televiziunea a avut un impact negativ ceva mai lin, blocând parțial gândirea unora și întârziind maturizarea mentală a altora, în timp ce dezvoltarea rapidă a inteligenței artificiale și asaltul noilor tehnologii ne-au adus (dincolo de unele avantaje) în pragul unui pericol mai mare: acela de a gândi cât mai puțin cu mintea noastră.

Și când te gândești că mai tot ce crease omul în plan tehnologic (inclusiv meșteșugăresc) de-a lungul mileniilor era menit, în definitiv, dobândirii acelui sentiment de siguranță care să-i permită să-și construiască „o lume lăuntrică“ în care să se retragă tot mai des pentru a cugeta liniștit! Cine știe? Poate că și „stimulul nesiguranței“ (după Ortega y Gasset), pe care îl încercăm astăzi acut, o fi bun la ceva.

 

Alina NECȘULESCU

Dar dacă mașina nu e vinovată?

Un ciocan nu are, în principiu, nimic primejdios. Nimeni nu înnebunește de la un ciocan și îl ținem prin casă fără să ne temem de el. Putem bate cu el un cui, sau putem, la o adică, sparge un craniu. Problema nu e, așadar, ciocanul, cît întîlnirea dintre unealtă și cel care o mînuiește. Cu inteligența artificială lucrurile stau, în fond, la fel.

În ultima vreme, inteligenței artificiale i s-a mai pus în seamă o ispravă: ar produce psihoză. Ideea a circulat cu titluri alarmiste și a avut succesul pe care îl au de regulă veștile rele care satisfac o anumită voluptate a catastrofei. Cred că lucrurile sînt ceva mai puțin spectaculoase. Inteligența artificială, cum nici ciocanul, nu poate inventa din senin dezordinea unei minți. Poate însă s-o întîlnească, s-o reflecte și, în anumite împrejurări, s-o amplifice. Ceea ce ne obligă să mutăm întrebarea de la unealtă la cel care o folosește. Pentru că uneltele, chiar și cele foarte inteligente, au prostul obicei de a nu avea discernămînt în locul nostru.

Ce se întîmplă, mai precis, cînd o minte cu un echilibru precar dă peste un interlocutor disponibil la orice oră, inepuizabil și, mai ales, greu de exasperat? Inteligența artificială nu contrazice și nu pune întrebări incomode. Va să zică, nu ridică din sprîncene, nu trîntește ușa și nu dă block. Răspunde, validează, amplifică și dă coerență unor lucruri cărora tocmai coerența le lipsea. Pentru o minte echilibrată, ăsta e un instrument util, eventual amuzant pe alocuri. Pentru una aflată în derivă, poate deveni ceva mult mai seducător: interlocutorul ideal. Ea ia locul unui terapeut care nu diagnostichează, unui editor care nu refuză, unui public care nu pleacă din sală. E greu să reziști unui asemenea auditoriu.

(Recunosc: și eu am momente cînd ceea ce produce inteligența artificială mi se pare mai luminat decît e. Diferența, sper, e că mă opresc înainte să confund ecoul cu vocea.)

O prietenă scriitoare (de pe alt continent – aviz interesaților de senzațiolisme) mi-a povestit recent o situație care m-a frămîntat. Trimisese o carte unui om pe care-l credea echilibrat judecînd după publicațiile lui culturale (criteriu înșelător, cum se dovedește adesea). Acesta a încărcat-o într-un model de IA și, în scurt timp, internetul era plin de texte generate care conțineau fragmente deformate din cartea ei. A publicat apoi un „text critic“ construit cu IA, care inventa referințe, atribuia cărții informații inexistente și le prezenta cu siguranța de sine perfectă a modelului. Pentru că modelul nu ezită niciodată, nu verifică și nu simte jenă. Cînd prietena mea a încercat, cu blîndețe, să-i semnaleze problema, reacția a fost de persecuție susținută: e-mailuri defăimătoare la redacții, hărțuire online, campanie de denigrare. Inteligența artificială devenise extensia propriei vanități, oglinda care-i confirma încrederea exagerată în calitățile proprii și le dădea o lustră de obiectivitate pe care realitatea i-o refuzase.

Nu orice folosire nefericită a inteligenței artificiale semnalează însă psihoză, și ar fi nedrept să reducem discuția la patologie. Există oameni care pur și simplu confundă viteza cu profunzimea și iau un text generat în treizeci de secunde drept gîndire. Alții, absorbiți de propriile proiecte, uită să verifice ce li se livrează. Și mulți care, fără nicio patologie, se lasă purtați de iluzia că dacă un text sună bine, e și adevărat. Alteori e doar lene intelectuală, sau oboseală, sau singurătate care caută un interlocutor mai puțin pretențios decît realitatea.

Am citit un studiu care invocă posibilitatea unei „folie à deux“ tehnologice, un fel de nebunie în doi între om și mașină. Sintagma m-a intrigat, dar e o alegere nefericită de expresie. Celebra nebunie în doi presupune doi: două minți, două subiectivități care se contaminează reciproc. Dar inteligența artificială nu e un „al doilea.“ Nu are corp, nu are sentimente, nu are gînduri, deci nu are conștiință. E un sistem de limbaj bazat pe statistică; un papagal sofisticat, dacă vreți, dar fără nicio intenție în spatele repetiției. Mintea există doar într-un corp. A presupune că ar avea o minte capabilă să înnebunească e însăși o formă de gîndire magică și, ironic, exact genul de confuzie cognitivă de care ar trebui să ne temem.

Dar dacă mașina nu e vinovată, cine facilitează catastrofa? Inteligența artificială funcționează într-un ecosistem care a renunțat la filtre și asta poate produce o catastrofă. Avem redacții care publică înainte de a verifica, platforme unde sînt generate texte cu abundență fără să fie scrutate înainte. Inteligența artificială funcționează în lumea noastră, o lume tot mai pripită să renunțe la filtre și tot mai încîntată de viteza cu care produce lucruri. De aici poate începe catastrofa. Pentru a conduce o mașină cerem, totuși, un permis. Vrem să știm dacă omul de la volan vede bine, cunoaște regulile și are suficient discernămînt încît să nu intre pe contrasens sau pe trotuar. Pentru o mașină capabilă să confirme orice elucubrație nu cerem examen sau permis. Am pus, cu alte cuvinte, motorul în funcțiune și am socotit că volanul se subînțelege.

 

Olimpiu NUȘFELEAN

Oare excelăm în inițierea unui (nou) mit devastator?

Omenirea a cam știut, prin rațiune sănătoasă, să evite catastrofele. A trecut, cu greu, prin pandemie, gestionează, încă, bombele nucleare, deși în problema rațiunii războaielor își cam dă în petic. Poate o va scoate la capăt și cu marile decizii politice operate de prostie. Cît despre „catastrofe“, fie acestea și cognitive, ce nu țin de evoluția firească a Terrei, n-ar trebui să ne facem mare grijă din moment ce omenirea a știut să dea un sens salvator Judecății de Apoi, care ar pune capăt unei lumi, dar „ar crea“ o alta, mai bună. Cu anumite ezitări, omul înaintează constant spre o lume mai bună. Dă măsura înălțimii sale prin rezolvarea provocărilor. A fost amenințat cu „sfîrșitul istoriei“, dar iată că „istoria“ își continuă calea. Se spune că Inteligența Artificială ar fi ultima invenție omenească, dar chiar această invenție mai adaugă o filă la… istoria omenirii.

Ar trebui să ne fie frică de IA? Dar frica e treapta cea mai de jos în manifestarea unei credințe. De ce ar fi nevoie ca, prin teamă, să punem bazele unei noi religii, dominată de IA? O nouă mitologie generată de frică și preconizări nihiliste? Miturile noastre, de azi, sînt mărunte și banale: coca-cola, sala de fitness, fotbalul, Insulele Canare… Oare ținem să excelăm în inițierea unui (nou/ alt) mit devastator?

IA operează, deocamdată, cu informațiile oferite de noi. Erorile ei ar putea fi hrănite (doar) de calitatea precară a ceea ce îi oferim. Să o desconsiderăm? Deocamdată nu este cazul, deoarece ne este folositoare în atîtea domenii de activitate. Numărul specialiștilor e în scădere, dar nu din cauza apariției și prezenței IA; aceasta, însă, îi poate suplini, ca o salvare a lumii din hățișuri neașteptate. Și e doar la începutul prezenței sale practice. Teama e generată și de faptul că nu prea știm să o folosim, noi, care nu sîntem în stare să găsim o dronă căzută în păpușoi. Ne-ar putea duce spre un declin cognitiv, spre o lene de cogniție? Dar asta nu e treaba – și nici intenția – IA, adică să ne „cultive“ prostia, deliberat. Va semnala însă (și analiza) declinul cognitiv în care e antrenată lumea, care nu-și știe gestiona și cultiva competențele. Și idealurile. Un declin de condiție abandonată. Cine e de vină că lumea își abandonează condiția? O să ne fie semnalați „pacienții de risc“ și noi o să ignorăm semnalarea. Și n-o să intuim ce ne așteaptă, cînd IA va fi departe de capacitatea de „a-și construi“ o intuiție.

IA ar putea încerca să ne antreneze într-o lume strict virtuală? Ar fi o glumă. Pe noi, care nu mai sîntem fascinați de lumea „virtuală“ a literaturii? IA nu e ludică, deocamdată. Mai face erori, „de sistem“… Omul ar trebui să se teamă de propria prostie, de calitatea informațiilor pe care le trimite spre IA. Să nu se joace cu asemenea situații. Dar de joc îi arde amărîtului de om în lumea de azi? Și atunci de ce i-ar arde de joc Inteligenței Artificiale?

 

Antonio PATRAȘ

La un click distanță

Am participat recent la o nuntă unde muzica asurzitoare (cultura conversației a dispărut de mult din sfera divertismentului actual) se întrerupea mereu, DJ-ul nelăsând să ruleze nicio melodie până la capăt. Se pare însă că supărați nu am fost decât eu și câțiva nuntași mai în vârstă, din generația părinților, cu nostalgia petrecerilor de odinioară, de la care nu lipseau tangoul și valsul. În rest, deși nu se auzea om cu om, toată lumea era voioasă, zbânțuindu-se fericită. M-am gândit ulterior dacă nu cumva această experiență inconfortabilă, pentru mine, ar putea fi percepută altfel, într-un mod pozitiv. Poate că, din considerente pragmatice, mirele și mireasa nu au angajat o trupă de muzicieni, preferând să-și aleagă singuri repertoriul dorit, la care se vede că au rezonat și invitații lor. Au evitat astfel o risipă inutilă, fără a se priva de bucuria unei chef de pomină. Iar repetatele alternanțe de ritmuri au dat petrecerii un plus de vioiciune, evitând monotonia nunților tradiționale. Totul ține, la urma urmei, de perspectiva din care vrei să privești lucrurile. Așa e și cu AI-ul. Nu-ți trebuie prea mult spirit de observație pentru a constata că puțini elevi sau studenți mai au răbdare să-și petreacă vremea cu o carte în mână, și nici nu mai sunt dispuși să-și bată capul ore în șir cu rezolvarea unor probleme. Vor să aplice algoritmul și gata, așa cum au învățat din școală că trebuie să procedeze la evaluările din ce în ce mai standardizate. Totul e pe telefon, la un click distanță, fără pic de efort. Dar oare bătrânii sunt mai răbdători? Petrec ei mai puțin timp în fața ecranelor? Și apoi, tinerii aceștia pe care îi considerăm ignoranți, uitând că mare parte din vina ignoranței lor o purtăm noi, părinții, se descurcă totuși de minune în lumea în care trăiesc, și deja s-au deprins să utilizeze așa-numita „inteligență artificială“ în cele mai diverse circumstanțe ale vieții cotidiene, unii știind chiar să discearnă adevărul de fals. Numai proștii se tem de inteligență, și nu doar de cea artificială. Să fie oare o întâmplare că tocmai nostalgicii comunismului, care au aplaudat mineriadele și au votat cu entuziasm pe Ion Iliescu și Vadim Tudor, dar și pe Călin Georgescu, sunt astăzi și cei mai vehemenți critici ai progresului și tehnologiei, și implicit ai democrației? Trăim în cea mai bună dintre lumi – îmi vine să zic, îngânându-l pe Candide, optimistul.

 

Toma PAVEL

Chiar așa?

Cu ani în urmă, când presa anunța cu entuziasm apariția inteligenței artificiale, spuneam prietenilor mei: „cu alte cuvinte, reapariția prostiei naturale“. Într-un fel, aveam dreptate. Această remarcă nu foarte politicoasă se aplica de fapt chiar și celor mai utile inovații, care deși fac viața mai ușoară n-au cum să excludă momentele de nătângie, pretutindeni prezente. Ca orice automatizare, sistemul IA nu e lipsit de avantaje, doar că adesea cere ceva mai mult timp și că nu rareori până la urmă avem nevoie de serviciul unei persoane reale, ca de pildă atunci când rezerv un bilet de avion la telefon sau când cumpăr, tot la telefon, o pereche de pantofi. Dar cum să generalizez aceste dificultăți când de fapt IA se răspândește triumfal în toate direcțiile, îmbrățișând tot pământul, mult dincolo de micile mele cumpărături ? Ceea ce mi se pare însă simptomatic este tonul energic cu care acest triumf e proclamat sau ca victorie universală, sau ca primejdie cumplită, un exemplu fiind prevestirea unei catastrofe cognitive în termenii puși pe bun drept între ghilimele de Cristian Pătrășconiu. Valoarea acestei prevestiri e greu de judecat, dar ea ne amintește de tonul din ce în ce mai zgomotos al știrilor comunicate de presă, fie ea tipărită, fie transmisă prin internet, în special în țara unde locuiesc acum, dar și în multe alte părți ale lumii. În loc de „s-ar părea că astăzi va fi frumos afară“, ni se spune că „excesul de căldură va duce la o explozie fatală a planetei“, sau că „acum se vede ce sinistră a fost interzicerea aerului condiționat“. Mai tot ce se întâmplă e prezentat ca un apocalips inevitabil sau denunțat ca o crimă fără rușine. E cumva posibil ca sursa acestui zgomot să fie neobișnuita dezvoltare a comunicării prin presă? Pentru a fi auzită și observată, dacă nu chiar examinată printre sutele și miile de știri rivale, fiecare noutate, de oriunde ar veni, are nevoie să strige, să se răstească, să-și asurzească ascultătorii. Prins în această gălăgie, cum să nu-mi fie dor de calm, de liniște?

 

Ovidiu PECICAN

Păstrându-ne cumpătul și optimismul

A vedea în apariția și dezvoltarea AI și a roboticii de ultimă oră o catastrofă, cognitivă sau de altă natură, îl încadrează pe cel care comite această raportare, fără dubiu, dintru început, înainte de orice discuție, în rândul „catastrofiștilor“, al apocalipticilor (sau aproape). Fiecare salt tehnologic a presupus mutații cu efecte, cel puțin în parte, greu de măsurat, când nu de-a dreptul impredictibile. În fața acestora s-a putut acționa, prudent sau energic, încă din stadiile incipiente ale dezvoltărilor din domeniile vizate. Cei care au acționat au fost cutezători sau nesăbuiți, când nu și una, și alta. Dar – ca întotdeauna în viață – dinamica este preferabilă stagnării și în acest domeniu; asumând, desigur, toate riscurile existente sau posibil de intuit. Un risc merită să fie cumpănit și, până la urmă, asumat în cazul în care promisiunile de beneficii, materiale, spirituale, morale sau de orice altă natură, par să precumpănească asupra pierderilor. Odată intuite, atât pericolele, cât și câștigurile, indivizii ca și entitățile instituționale, ba chiar și țările, ar trebui, cred, să adopte o atitudine pro-activă, nu să paralizeze ca în fața unui miracol dintr-un bâlci provincial sau a unui fenomen natural devastator (de altfel, nici în fața cutremurelor, a tsunamilor, a incendiilor devastatoare nu e de recomandat contemplarea pasivă, prostească ori spaima paralizantă). „Catastrofa cognitivă“ o provoacă doar prostia, inerția și inepția, paralizia individuală și socială (deci reverberată în mulțimi de oameni) față de noutate, indiferent de natura acesteia și de caracterizarea ei de primă instanță, ca benefică sau dăunătoare. O societate ar trebui nu doar să știe cum să își gestioneze resursele de domeniul inițiativelor individuale, ci și cum să stimuleze implicarea vârfurilor inteligente, omologate instituțional sau nu, în parcurgerea distanțelor către „centrul de foc“ al inovativității. Din acest punct de vedere, cred că România are o mare problemă, concretizată în hemoragia de minți către alte meleaguri, în căutarea unor forme de recompensă a meritelor mai substanțiale. Dar ea nu izbutește, cred, să atragă nici mințile pro-active rămase în țară către instituțiile unde activitatea lor ar putea marca diferența, saltul înainte. Să vedem ce va fi pe mai departe, păstrându-ne cumpătul și optimismul…

 

Irina PETRAȘ

„Colectivizarea“ instanței auctoriale

Nu știu cât de mare va fi catastrofa cognitivă, dar cu siguranță AI sprijină mijloacele mass-media și bisericile în „truda“ lor de extenuare a importanței și a rostului gândirii pe cont propriu. Îmi vine în minte un alt pericol, legat direct de breslele creatoare. AI este un autor alcătuit din toată agoniseala de carte a omenirii. Și-o asumă, o știe pe de rost, se pricepe să sintetizeze, să rezume, să facă sumedenie de conexiuni nu tocmai la îndemână pentru majoritatea scriitorilor. Belzebut (cum îl numește Gabriel Liiceanu, oarecum șocat de ușurința cu care AI îi poate furniza cât ai clipi un text „în stilul lui Liiceanu“) e plagiatorul de geniu, autorul colectiv absolut. Încă din copilărie, nu prea pricepeam cum scriau Frații Grimm împreună și deodată aceeași carte, autorul se cuvenea să fie unul singur, cu identitate unică, marcă înregistrată. Nici cărțile cu autor colectiv nu-mi plac din cale afară dacă nu e vorba de antologii, de culegeri de texte pe o temă dată, adică reuniuni de singurătăți care își păstrează neatinsă autonomia. unicitatea. AI, tot mai folosit, de o vreme încoace, îți poate ușura munca până la a te înlocui. S-a scris mult despre asta. Unealta cea nouă e miraculoasă, alunecoasă și uzurpatoare. Deja se înmulțesc bănuielile de imixtiune AI și în texte ale unor autori nevinovați. Mijloacele de verificare nu sunt perfecte, fiindcă nimic nu e perfect, nici măcar AI. Sigur că orice carte nouă se scrie în seama enciclopediei personale a autorului, în seama jafului de extaze, cum spunea Cioran. Originalitatea scrisului tău se întemeiază pe fărâma de nou pe care o poți introduce cu gândul tău/gândirea ta despre tot ce ai citit și trăit. Dar enciclopedia și a celui mai citit dintre scriitori nu poate concura cu imensa enciclopedie „imperialistă“ a AI. Belzebut ia tot, înghite tot și poate scrie oricând orice în oricâte variante dorește ori dorești. Originalitatea e subminată grav și nu te poți apăra decât cu un strop de genialitate care să te ajute să născocești ceva mai presus de infinitele averi/puteri de care dispune AI. Cu atât mai periculos cu cât asta se întâmplă într-o epocă în care scriitorul nu mai e de mult înțeleptul satului, nu la el vin oamenii să culeagă înțelepciune. Vorbim tot mai des despre cărți mari, nu despre autori mari. Cei care au rămas mari în mentalul colectiv sunt cei de ieri și de alaltăieri, nu de azi. Înflorirea egografiilor e firească. În viața ta strict intimă mai poți spera să descoperi o fărâmă de originalitate, de altfel, de încă ne-spus. Dar n-ai ai nicio garanție că e și ceva care să renteze. Rodica Baconsky și Alina Pelea tocmai au terminat de tradus cartea lui Antoine Compagnon Literatura rentează! (La littérature, ça paye!). Mic manifest pentru rostul literaturii într-o lume a negoțului și a grabei. Semnele neliniștitoare se înmulțesc așa încât literatura chiar se va mai plăti?

 

Laura POANTĂ

Datoria cognitivă

Mă gândeam zilele trecute, ascultând vocea Waze într-o călătorie cu mașina, cum ajungeam în tinerețe peste tot fără niciun ajutor, doar cu o Dacie și indicatoarele rutiere? Aveam cu noi și harta rutieră, împăturită și mâzgălită, dar pe care adesea o țineam cu capul în jos și ne mai și rătăceam. Dar, științific vorbind, făceam de fapt o hartă mentală – rețineam repere, estimam distanțele, urmăream drumurile secundare și intersecțiile – efort cognitiv natural. Și, mai important, rețineam drumul. Azi, folosirea GPS la scară atât de largă a dus la pierderea memoriei spațiale, sau cel puțin la diminuarea (sau modificarea) ei. Sunt studii făcute pe taximetriștii londonezi care arată prin metode imagistice modificări certe și semnificative la nivelul anumitor părți ale creierului. Am acceptat bucuroși să predăm cu totul simțul orientării unui device; cât de mult suntem dispuși să pierdem, în cele din urmă, în fața AI? Despre brainrot s-a scris foarte mult, am avut și eu câteva idei pe această temă, pentru că fenomenul nu este legat strict de folosirea AI ca înlocuitor de sistem de gândire. El a început deja cu Google, cu orice sistem de căutare care te făcea să reții mult mai puține lucruri pentru că știai că orice informație este la un click distanță. Însă, dacă pierdem și capacitatea de a formula o idee, de a construi un argument, de a căuta și contraargumentul, de a formula concluzii – costul va fi enorm. Unul dintre studiile recente cele mai interesante este Your Brain on ChatGPT publicat în 2025, dar pe un număr destul de mic de participanți. Voluntarii au fost rugați să scrie un eseu pe o temă dată în trei condiții: unii doar cu mintea lor, alții ajutați de un motor de căutare sau cu LLM (large language model). Li s-a înregistrat o electroencefalogramă care a arătat, deloc surprinzător, că cea mai mare conectivitate neuronală o aveau cei care au muncit fără ajutor. Cei care au folosit LLM nu reușeau nici măcar să reproducă ceea ce scriseseră, dovadă clară că sub-angajarea cognitivă este reală și periculoasă (Natalia Kosmyna et al, 2025 – preprint). O altă cercetare recentă arată că folosirea AI în rezolvarea unei sarcini oferă un număr mai mare de răspunsuri corecte, viteză mai mare de execuție și chiar siguranță, dar înlocuiește gândirea, ceea ce duce la același fenomen punctat de mai mulți cercetători – fenomenul de datorie cognitivă (Tian J, Zhang R, 2026). Dacă AI este folosit ca strategie de corectare a unor texte, pentru traduceri, verificare a informațiilor – procesul cognitiv este mult mai puțin afectat. În învățământul superior, este deja folosit termenul de outsourcing thinking to AI – externalizarea gândirii, alături de un alt fenomen în creștere – dependența de AI. Iar gândirea critică tinde să se transforme din „cum rezolv o problemă“ în „oare este bun răspunsul primit de la AI? Cum îl verific? Cum îl folosesc?“. Câștigi într-adevăr timp și coerență prin folosirea constantă a AI, dar pierzi memoria, exercițiul gândirii și toleranța la dificultate. La asta se referă datoria cognitivă; nu avem încă dovezi incontestabile de declin neurologic în masă, dar avem multe semnale de alarmă. Nu mai facem de ani de zile calcule mentale pentru că avem calculator, nu mai ținem minte numere de telefon, nu mai reținem trasee, toate acestea s-au întâmplat deja, iar pe acest fond a venit și simplificarea proceselor cognitive prin delegarea către LLM a problemelor; sistemul face în mod repetat ceea ce ar trebuie să facă mintea umană. Ce va face mâine un tânăr care în timpul studiilor și-a rezolvat în acest mod atât de comod toate „temele?“. Cercetările nu sunt doar pesimiste, căci folosirea acestor aplicații fără a renunța la mecanismele complexe implicate în procesul de învățare poate să fie benefică pentru gândirea critică, de exemplu. Dinamica este extrem de complexă și depinde de noi (încă mai putem crede asta) cum alegem să folosim inteligența artificială.

 

Ioan-Aurel POP

Să revenim la puterea minții noastre

Am văzut o carte a lui Manfred Spitzer, numită Demența digitală, și m-am îngrozit, fiindcă există perspectiva unei „catastrofe cognitive“. S-ar putea să se ajungă la asta, dacă o spun specialiștii. Doar se vede în aceste statistici care arată că circa 40% dintre elevii de 14 ani sunt analfabeți funcționali. La fel, cam 20% dintre adulți au aceeași meteahnă: citesc de bine de rău, dar nu știu ce citesc. Totuși, îmi vin în minte niște amendamente. Primul se referă la testele Pisa, deja faimoase. Aflu de la profesori cu mare experiență că ele se potrivesc la noi, în România, ca nuca-n perete. Adică elevii noștri fac școala după un sistem diferit și nu e neapărat că nu știu, ci că nu știu cum ar vrea cei care au făcut respectivele teste. Soluția ar fi simplă: să facem și noi școala cum vor cei din Uniunea Europeană. Oare chiar așa să trebuiască? Să facem toate educațiile naționale din cele 27 de state otova, la fel, fără abatere. Orice specific național în educație să fie foarte periculos? Adică să nu mai învățăm „Miorița“ (mesaj fatalist), nici „Meșterul Manole“ (mesaj violent, sângeros și machist), nici „Scrisoarea a III-a“ (scriere anti-musulmană și anti-turcă) etc. De istorie națională nici să nu mai poată fi vorba! Al doilea amendament este unul de istoric: întotdeauna când a apărut ceva nou, tulburător de nou, de inedit, au fost asemenea reacții. De exemplu, când a apărut tiparul cu litere mobile și cărțile s-au multiplicat rapid de sute de ori, s-a spus că va dispărea scrisul de mână și că va urma o catastrofă. Alt exemplu: când au apărut mașinile mecanice au apărut distrugătorii de mașini, cu motivația că oamenii vor muri de foame din cauza mașinilor „prea deștepte“. Nu a urmat nimic alarmant. Dar va veni replica firească: „Acum este altceva!“. Și așa este. E cu totul altceva. Acum nu se tinde spre înlocuirea scrisului de mână, nici spre înlocuirea muncii manuale, ci se dorește înlocuirea minții omenești cu o minte artificială. Trendul acesta nu poate fi oprit, din păcate. Sau nu văd eu căile de a diminua sau opri o asemenea evoluție. Decât dacă am avea forța – ridicând lideri buni în fruntea noastră – să reformăm întregul sistem de educație și să revenim la puterea minții noastre omenești, lăsând inteligența artificială la stadiul de instrument, de auxiliar al omului.

 

Adrian POPESCU

Informația nu e o relație

Inteligența artificială ne ajută în efortul nostru rațional de a cunoaște lumea, pe cât încearcă să ne controleze, să ne domine, deci, mi se pare că ea joacă un rol ambiguu în viețile noastre. Utilitatea sa ca mijloc de informare nu o pune nimeni la îndoială, mi se pare necesară, lăsându-ne însă conduși exclusiv de sfaturile, de indicațiile și de opiniile sale (strecurate subtil-insinuant) poate deveni un abuz comis asupra inteligenței umane. Instrumentul trebuie să rămână ceea ce este, mijloc, nu scop.

O situație absurdă prin încrederea totală în calitățile I. A. capabilă de a oferi un diagnostic exact, am aflat-o recent din relatarea unei mame venite cu fiul minor la un consult dermatologic. Medicul nu s-a uitat o clipă la pacient, ci doar la ecranul unde îi apăreau diferite fotografii ale diverselor boli ale pielii, interogând-o pe mama băiatului, „Este ca în desenul acesta?Așa are culoarea și forma aceasta, etc. ? Reacția mamei mi s-a părut deplin justificată: „De ce nu îl examinați pe copil? De ce nu îl întrebați pe el, care stă, ignorat, la o parte?“ Generalizând, nu ecranul telefonului și al computerului ne dau răspunsurile complexe, ci acțiunea directă, omul din fața ta trebuie ascultat, privindu-l, conversând cu el, nu apelând la fantoșa lui, la proiecția sa exsanguă. Informația nu e încă o relație, nu e decât material brut, importante sunt conexiunile pe care le faci tu. Efortul cognitiv real îl faci tu analizând realitatea imediată sau realitatea ideilor, căutând norma, regula, legea vizibilă sau ascunsă a ființelor și a lucrurilor, nu apelând la informațiile selectate după un algoritm, la imaginile din rețelele sociale, vidate de o trăire directă și aranjate după o tactică unde aparența strigă cât e de frumoasă, în vreme ce esența rămâne tăcută.

Nu știu dacă e deja un dezastru cognitiv acest abandon al cunoașterii directe, sau e pe cale să devină, dar știu că el deformează mai mult decât formează o individualitate, un caracter, o etică a conviețuirii armonioase. Discernământul e darul cel mai prețios, aici, ca de fapt în multe domenii. El, discernământul, alcătuit din rațiune, intuiție, experiență ne ghidează în separarea falsului de adevăr, a iluziei de luciditate și adecvare.

 

Andreea RĂSUCEANU

Un pericol real

Fiecare nouă descoperire – și nu mă refer doar la cele tehnologice – a provocat un moment de panică de același tip: scrisul însuși și cartea au fost considerate amenințări, inclusiv la adresa integrității morale, iar apariția fotografiei, a internetului sau a motorului de căutare Google a fost întâmpinată cu reticență – și lista poate continua. Cu siguranță, orice progres presupune și o doză de risc, ca orice alt lucru; pericolul stă însă în exces. Dacă un elev sau un student se formează exclusiv căutând pe Google, fără să intre într-o bibliotecă, folosind răspunsurile AI fără să învețe el însuși cum se construiește o structură, cum se alcătuiește un discurs argumentat, atunci există un pericol real. O lume aflată într-o permanentă grabă, în care informațiile preluate de-a gata ajung să înlocuiască treptat procesele prin care învățăm să gândim, de fapt, să avem propriul sistem de gândire, reprezintă, într-adevăr, un risc. Pe de altă parte, nu putem ignora enormul beneficiu pe care îl aduce AI-ul în aproape toate domeniile. Este un instrument foarte util pentru informare, fără a fi însă creativ decât într-un mod steril, pentru că orice formă autentică de creativitate presupune intervenție umană. Altfel spus, AI poate simula sau reproduce forme ale creativității, dar îi lipsește experiența subiectivă din care se naște de fapt creația. De aceea sunt sceptică ori de câte ori aud afirmația că AI ar putea înlocui scriitorii și literatura. Sigur că se pot crea artificial opere de artă cu ajutorul instrumentelor AI, dar le va lipsi tocmai calitatea esențială care definește procesul creativ: subiectivitatea.

Cu alte cuvinte, folosit corect, AI-ul este un instrument care poate sprijini și stimula activitatea umană. „Catastrofa cognitivă“ despre care vorbiți devine posibilă în măsura în care, din comoditate, din rațiuni economice sau din diverse alte interese, noile tehnologii ajung să se substituie tot mai mult unor activități și procese cognitive pe care ar trebui doar să le sprijine și să le stimuleze.

 

Adrian G. ROMILA

Anxietatea benefică

Nu cred că „noile tehnologii“ sau AI vor provoca chiar o catastrofă cognitivă, pentru că, asimilate cu discernământ, controlate atent de oameni și bine așezate juridic pe piața produselor media-culturale, ele pot deveni instrumente utile. Deja sunt așa ceva în multe domenii (descifrare de manuscrise vechi, arhitectură, matematici, scenografie, industria video-cinema, informații și date listate rapid), deși în altele, mai ales în domeniile creative (muzică-literatură-arte vizuale), deocamdată da, e adevărat, amenință să submineze statu-quo-uri. În timp sperăm că se vor așeza toate, astfel încât, cu eforturi concertate ale specialiștilor, tehnologiile digitale în plină ascensiune să devină complemente ale inteligenței și exprimării umane, iar nu inamice. Poate că evoluția lor e mult mai rapidă ca-n alte vremuri, dar mereu oamenii au reușit să acorde eficient tehnica, practica și inteligența, astfel încât omul modernității recente să-și îmbunătățească modul de viață, raporturile cu lumea, cu sinele, cu resursele, cu viitorul, cu trecutul și cu arhiva lui.

O anxietate provocată de tehnologii există astăzi și ea e benefică: ne provoacă să ne adaptăm cât mai repede. AI e o imensă arhivă care se hrănește și operează la secundă cu ceea ce găsește folosit deja și cu ceea ce-i sugerăm să facă. El răspunde la comenzi umane și folosește materiale umane preexistente – incomensurabila bibliotecă a internetului. E un operator care depășește omul într-o paletă largă de răspunsuri valabile, de posibilități viabile, de eboșe, de schițe, găsite și oferite cu o uimitoare viteză. AI e un optimizator feroce al activității umane și un creator de proiecte potențiale. Nouă, celor ce l-am creat, ne rămâne sarcina să-l îmbunătățim, controlându-l cu propriile lui metode de operare. Nu cred în posibilitatea unui Matrix universal, adică în distopia controlului omului de către softurile de computer sau în posibilitatea unor produse intelectual-artistice exclusiv digitale, care să le înlăture pe celelalte „clasice“. E vorba numai de un decalaj. Pur și simplu tehnologiile evoluează mai repede decît putem noi să le controlăm și trebuie să trecem la rându-ne la fel de repede de la uimire și eventuală admirație la instrumentalizare rațională integrală. Anxietatea trebuie să devină cât mai rapid luciditate, specializare și eficiență. „Galaxia Gutenberg“ va fi complementară „galaxiei Bill Gates“, fără cuceriri apocaliptice, fără eliminări definitive.

În condițiile inevitabile ale ascensiunii noilor tehnologii, e probabil că autenticitatea amprentei umane în produsele artistice se va diversifica. Văd în viitor trei mari categorii de artă, marcate ostentativ ca atare, pentru a fi asimilate cât mai corect de public și de piața de profil: o artă generată exclusiv de AI (imagini, texte, filme, piese muzicale, amestecuri sincretice între ele), una generată de om cu ajutorul AI și una produsă exclusiv de om. Vom trăi și vom vedea, e greu să ne pronunțăm acum cu precizie. Totuși, oricare ar fi evoluțiile, oricare ar fi nivelul controlului uman asupra tehnologiilor, cel mai onest va fi (e deja) să afișăm pentru fiecare rezultat proveniența, metodele, instrumentele. Cum ar zice un post-modern pe deplin digitalizat și americanizat hard&soft: human or digital or both, it´s ok, but no fuckin’ fake!

 

Radu Sergiu RUBA

Spre o nouă divinitate

Am pus nu demult Inteligenţa Artificială să compună o povestire pe cea mai simplă şi mai a naibii temă din lume: iubirea. I-am propus ca personaje un tânăr vulnerabil şi o fată frumoasă. A ieşit o naraţiune agreabilă, cu happy end şi cu o meserie foarte stranie a tânărului. Mi l-a făcut vânzător de flori. Întreţinea o graţioasă relaţie cu petalele, pricepându-se şi ce să aleagă pentru partenera sa. Numai că povestea, în pofida limbajului inspirat, punctat cu luminozităţi, nu conţinea nimic surprinzător, nimic imprevizibil, nu avea provocări şi capcane care să o poată lansa mai departe, să zicem, spre contrariul său.

Aflu că IA e prezentă în peste 50% din piesele pop-rock actuale, cu invenţii instrumentale, melodice, ritmice şi chiar vocale. Glasurile nu mai sunt ale unor fiinţe identificabile, ci capturi anonime din spaţul virtual sau sinteze herziene din acelaşi noian sonor. Posibilă este oricând o literatură de consum la fel de degajată şi de detaşată, pe deplin accesibilă, seducătoare prin personaje colorate şi evenimente picante. Dacă autorul e mai slab de minte, picanteriile vor fi adăugate de IA. Fiindcă se va ajunge şi aici, la aşa-zişii scriitori, o strânsură de veleitari, analfabeţi în absenţa Noii Inteligenţe. Masa consumatorilor unei asemenea literaturi va creşte, iar unde istoria cade sub presiunea maselor, nu lipseşte decât colectivizarea. Literatura autentic valoroasă, incriminată ca elitistă, va mai exista o vreme, supusă tentativelor continue de încercuire.

Dar IA îşi exercită farmecele şi în ştiinţe, în economie, medicină. Specialistului îi sunt deosebit de utile datele pe care i le pune la dispoziţie la cerere, le valorifică, omul ocupat cu cercetarea găseşte oportun ajutorul. Dar nu e exclus ca proştii să vrea să se arate, cu sprijinul IA, cel puţin buni tehnicieni. Speranţa e ca Inteligenţa să fie atât de trează încât să sesizeze comenzile periculoase din bazele de energie chimică, mecanică, din focarele microbiene.

E limpede că această Isteţime Tehnologistă uşurează munca, incită fantezia, vine cu un agrement inedit care produce în practicanţi orgolii şi senzaţia însemnătăţii personale. Din păcate, diletantul nu distinge informaţiile de valoare de cele parazitare sau inexacte. IA se scuză şi se corectează când i se atrage atenţia că a greşit. Dar prostul nu va şti niciodată în ce direcţie să-i dea bice, numai întâmplarea îl va putea scoate pe drumul bun. Îndemn la o lectură serioasă a lui Carlo Cipola şi la reprezentarea ipotezelor sale în interacţiune cu Inteligenţa Artificială. Mă tem că cei mulţi care nu vor şti ce să facă cu dânsa o vor admira la început, se vor bucura mai apoi, iar într-un ceas astral o vor trata cu sentimente religioase. Nu se poate ca un număr semnificativ de pământeni să nu i se închine până la urmă, să nu o venereze, canonizeze, beatifice, sanctifice. Vom dobândi o nouă zeitate, iar când birocraţia funcţională a statelor o va asimila, noua teocraţie va fi desăvârşită şi va emite bule de aur. Nu vom avea unde să ne mai ascundem.

Mi-ar plăcea ca limba română să-i scurteze acronimic numele prin I-A, un hiat prin care se redă de obicei apelul sau răspunsul măgarului. Numai că măgarul nu este o vietate detestabilă, blamabilă în sine. Îi e de mare ajutor vieţii rurale, iar prin Ierusalim, l-a purtat în spinare pe Cristos.

 

David SEKO

AI și merdenele

Expresia „catastrofă cognitivă“ îmi evocă marele scandal românesc al lunii: merdenelele din Piața Amzei. Pentru că nu am suficient spațiu să dezvolt această speță, și pentru că Inteligența Artificială este invocată în titlul acestei anchete, îi invit pe cei nefamiliarizați cu întreaga poveste să întrebe foarte repede ChatGPT-ul despre ce este vorba. Se vor asigura că, în scandalul parcă rupt dintr-o nuvelă de Gogol, au avut grijă să se implice inclusiv oameni de cultură și oameni politici. Fiind o perioadă de pace și prosperitate, le iertăm intervențiile și îi înțelegem: altceva nu mai este de făcut, de discutat sau de rezolvat. Ferice România! Acest exemplu, mi se poate răspunde, este un rezultat clasic al epocii social-media, unde toată lumea are sentimentul acut că trebuie să-și dea cu părerea, să apere o cauză, să aleagă o tabără. Însă eu l-am invocat deja pe Gogol, și cu asta m-am scos. La fel de bine, pot continua să-i invoc pe Beckett, pe Kafka și pe Cehov. Tuturor, și multor altora, societatea și condiția umană le-au stârnit aceleași îngrijorări pe care astăzi ni le stârnesc nouă, în epoca Inteligenței Artificiale. Cu deosebirea esențială: pe vremea lor, nu existau nici rețele de socializare, nici internet, nici Inteligență Artificială. Mi se va replica pe bună dreptate că, totuși, precursoarele acestora erau deja prezente. Îl voi invoca atunci pe ilustrul Petronius, care, cu două mii de ani în urmă, își câștigase titlul de elegantiae arbiter sancționând derapajele lumii în care trăia. Între noile tehnologii și Satyricon nu fac nicio diferență: cele două înfățișează la fel societatea. Iar dacă nu pot fi deosebite, înseamnă că, cel puțin din vremea romanilor încoace, dacă nu cumva dintotdeauna, în structura fundamentală a omului nu s-a schimbat nimic. Paradoxul a existat ieri, în iluzia că se poate vorbi despre eleganță sub Nero, cum există și astăzi, în faptul că (printre altele) mizeria din justiția românească a putut, fie și pentru o clipă, să prezinte mai puțin interes decât merdenelele din Piața Amzei. Nu mă va îngrijora niciodată Inteligența Artificială mai tare decât omul. Iată un alt paradox: nu poți critica trăncăneala despre merdenele fără să trăncănești, la rândul tău, despre merdenele. M-am compromis. Din spirit de frondă, apelez la ChatGPT să tragă concluzia acestei intervenții, oferindu-i cele scrise până acum. Bate câmpii și mă lasă neajutorat în fața propriei noastre catastrofe.

 

Vasile SPIRIDON

Știință fără conștiință

Există riscul real ca omenirea să-și diminueze capacitatea de gândire critică, de memorare și de rezolvare prin forțe proprii a feluritelor probleme din cauza recursului excesiv la Inteligența Artificială și la tehnologiile de ultim minut. Redactarea de texte din partea IA, de exemplu, ajunge să solicite la minimum partea prefrontală a creierului, care nu mai depune efortul cerut pentru înlănțuirea mai lentă, ce-i drept, a gândurilor și a ideilor. Așa cum circulația cu ajutorul GPS-ului ne slăbește orientarea în spațiu, de nu vom mai ști, cu toată seninătatea, unde este sudul în crucea zilei, cu soarele drept în față, tot așa solicitarea de felurite informații către IA reduce capacitatea creierului de înmagazinare a memoriei pe termen lung. Pierderea curiozității cognitive duce la dorința scăzută de a înțelege în profunzime ceea ce ne interesează și la pierderea originalității în ceea ce întreprindem. Accesul uluitor la informațiile puse pe tavă de IA diminuează puterea de discernământ, dar duce la creșterea încrederii neîntemeiate și vanitoase în propriile capacități.

Sunt susținători ai ideii că se va produce o „resetare“ a minții umane, așa cum s-a întâmplat când au apărut scrisul, tiparul și minicalculatorul. Atunci s-a tras semnalul de avarie că memoria va fi grav atinsă, dar degrevarea creierului de sarcini precum calculul complicat și învățarea pe de rost a îngăduit deschiderea minții spre raționamente complexe. Ființă extrem de adaptabilă, omul a transferat cu folos până acum sarcinile cognitive unor instanțe ajutătoare. Scrisul și tiparul au ajutat la stocarea informației și prezervarea memoriei, dar restul de operații a rămas tot în sarcina creierului. La rândul lor, calculatoarele au preluat procesarea regulilor matematice. În schimb, IA generează rapid și automat tot ce dorim, adică exact procesele la care se recurgea pentru preluarea informației obținute prin scris sau calcul.

Doar păstrându-se nealterate profunzimea gândirii, reflecția îndelungată și clarviziunea interpretativă se poate amâna „catastrofa cognitivă“. Aceasta rămâne un scenariu inevitabil în privința celor care așteaptă totul mură în gură. Salvarea ar veni din antrenarea în continuare a creierului la efectuarea de operații făcute și înainte de apariția IA. Abuzul de IA dăunează grav sănătății tale și a celor din jur! Dăunează sănătății tale, deoarece diminuează atenția, memoria, capacitatea de concentrare pe termen lung și satisfacția de a rezolva probleme dificile prin propriul efort. Dăunează sănătății celor din jur, deoarece ticsește spațiul public cu relații interumane cu conținut artificial, impersonal, lipsit de empatie și autenticitate, transformând comunicarea într-un schimb automat de algoritmi.

Cunoscuta propoziție rabelaisiană „Science sans conscience n’est que ruine de l’âme“ revine în actualitate. Tehnologia integrală, puterea de calcul și algoritmii capabili să proceseze date la o scară… pantagruelică sunt reprezentate de știința actuală. Conștiința rămâne în zilele noastre, ca și sufletul, aceeași însușire greu de drămuit, reprezentată de discernământul moral, gândirea critică și asumarea convingerilor proprii. În lipsa autocenzurii, profităm de o cunoaștere generată în mod automat, dar lipsită de înțelegere responsabilă. Ne expunem exact la „ruina sufletului“ – sau, cu sintagma anchetei noastre, la o „catastrofă cognitivă“ – în care ființa umană devine un simplu spectator al unei inteligențe care a înlocuit-o pe a sa și nu o mai poate supraveghea. Este de datoria conștiinței să rămână trează și să-și exercite rolul de monitorizare a științei.

 

Dan STANCA

Un deşert

Sincer să fiu, nu prea ştiu cum e cu inteligenţa asta artificială. Poate să lucreze în locul creierului nostru? Ce date primeşte pe care, prelucrându-le, să ofere nişte rezultate care pot face concurenţă inteligenţei naturale? Întrebări de acest fel curg cu nemiluita. Cu cât sunt mai multe, cu atât răspunsurile sunt mai greu de dat. Adevărul e că, atât de mult am fost intoxicaţi cu producţii SF, încât ne putem aştepta la orice. Aşadar, inteligenţa artificială pare ceva de la sine înţeles, care nu trebuie deloc să ne surprindă. În fond, ce e ea? Cred că răspunsul cel mai nimerit ar fi acesta: AI este o proteză pe care o folosim când organul pe care-l înlocuieşte nu mai funcţionează. Îţi pui proteză dentară când dinţii au cedat? Da, pui. Ai nevoie de proteză la mână sau la picior când acestea nu te mai ajută? Ai. Şi nu e mai comod astfel să recurgi la o proteză decât să te chinui singur cu ce ţi-a mai rămas din vechea înzestrare primită de la natură şi dincolo de natură de la Dumnezeu? Da, e mai comod. Numai că aici intervine o nuanţă esenţială. Creierul nostru, spre deosebire de mână sau de picior, încă funcţionează. Adică încă îl mai putem folosi. Şi atunci, de ce recurgem la AI? Aici apare un răspuns deconcertant pe care deja l-am dat. Apelăm inteligenţa artificială nu pentru că ar fi o soluţie absolut necesară, ci pentru că vrem să fim comozi.

Gândirea reprezintă un mare efort de care omul în ziua de azi vrea să se dispenseze. Omul zilelor noastre nu mai are nevoie să gândească. Mai bine bea, fumează, mănâncă, face şi puţin sport ca să i se facă din nou poftă de mâncare… Aşa e şi cu AI. De ce să-mi pun mintea la contribuţie dacă există un mijloc prin care pot să evit acest efort? AI, prin urmare, nu face altceva decât că împinge umanitatea tot mai mult spre o stare de pasivitate şi de neangajare. Istoria nu ar fi avut atâtea momente spectaculoase şi, evident, dureroase, dacă ar fi fost condusă de Inteligenţa artificială. Nu am fi avut istorie, nu am fi avut revoluţii, dacă ne-am fi aflat tot timpul sub autoritatea Inteligenţei artificiale. Am fi trăit într-o lume artificială din care ar fi lipsit toate temele esenţiale care au făcut omenirea să aibă totuşi un drum şi un orizont. Aşadar, AI favorizează confortul. De aceea învăţământul din prezent este la pământ. Deoarece niciun elev, niciun student, nimeni nu mai crede că găzduieşte în cutia sa craniană un creier. Creier care nu înseamnă doar un miliard de neuroni şi de sinapse, ci este locul unde poate urca inima după cum la rândul lui, creierul poate coborî în inimă… Iată cum chestiunea inteligenţei artificiale capătă o dimensiune spirituală. Fiindcă ce i se opune ei este tocmai Spiritul, Sfântul Spirit. AI face orice, dar nu poate falsifica ceea ce este a treia persoană a divinei trinităţi. Asta ar trebui să ştie toţi savanţii zilelor noastre. Să spun acum că AI vine de la diavol ar fi, desigur, exagerat şi chiar caraghios. Dar, din păcate, cam pe aici ne învârtim. Stimaţi electronişti, priviţi în voi înşivă şi veţi vedea, chiar dacă vederea nu ar dura decât o fracţiune a fracţiunii, un mare deşert împânzit de cactuşii inteligenţei artificiale…

 

Ioan STANOMIR

Cel care poate muri

Suntem, astăzi, în pragul unei epoci care va redefini însuşi conceptul de umanitate. Trăim, astăzi, un moment care înseamnă trecerea spre un alt prag: ceea ce întrevedem este un viitor al incertitudinii şi al anxietăţii.

Căci tehnologia este departe de a fi doar instrumentul salvator de emancipare venerat de naivi. Se află în miracolul tehnologiei un demonism ce nu poate fi ignorat, Ştiinţa nu este şi nu poate fi niciodată neutră. Ea este, invariabil, legată de latura etică a responsabilităţii umane. Nu maşinile decid destinele omeneşti, ci oamenii care le acordă dreptul de a decide, în virtutea liberului lor arbitru.

Era inteligenţei artificiale ne obligă să ne interogăm, spre a înţelege ce mai rămâne din noi în aceste clipe în care totul sau aproape totul poate fi înfăptuit de mecanismul ce se hrăneşte din propria sa cunoaştere. Ce este şi ce mai mai poate fi omul, în acest ev al prezentului etern?

Căci maşinile pot reînvia, artificial, pe cei care nu mai sunt şi tot ele pot oferi un simulacru de nemurire: chipurile efemere se nasc din urmele de memorie ale veacurilor trecute şi tot maşinile pot răspunde şi pot calcula, spre a dărui lumii noastre ceea ce pare o ordine perfectă. Maşina de acum nu mai este un robot grotesc de film de serie B. Ea este tot mai aproape de mintea ce se scrutează pe sine.

Dar maşina, ea, nu poate muri şi, neputând muri, nu poate cunoaşte dorul şi nici trăi nostalgia. Maşina ce nu doarme nu poate visa şi ea nu poate travesrsa acel culoar electric al amintirii. Finitudinea şi conştiinţa ei, iată ceea ce conferă omului amprenta sa tragică-privirea îndreptată spre viitor este, pentru om, una ce merge spre moarte.

În cele din urmă, câtă vreme va muri, omul nu va putea delega maşinii acest atribut al stingerii. Oricât de sofisticate procesele cognitive, ele nu pot alunga din miezul vieţii noastre sentimentul amurgului cu care suntem una. Cerul pe care îl contemplăm este ocrotit de razele stinghere ale nostalgiei: literatura este trupul în care se toarnă acest elan de dor.

 

Amelia STĂNESCU

Ai grijă cum ceri!

O „catastrofă cognitivă“ consider că e prea mult spus. E adevărat că A.I., în special prin ChatGPT, face ca mulți elevi să nu își mai pună mintea la contribuție și să recurgă la răspunsuri „de-a gata“ atât de la-ndemână acum…, dar temele realizate în felul acesta sunt ușor identificabile de un profesor atent. Poate că o soluție de a nu mai recurge la A.I. e ca temele de casă să se realizeze tot în timpul orelor de școală, iar gadgeturile să fie depozitate în dulapuri… Cu alte cuvinte, „lasă smartphone-ul de-o parte și arată-mi ce știi fără el!“.

Avantaje vs. dezavantaje: deja foarte mulți adulți recurg la ChatGPT pentru a se informa în diverse situații. Curiozitatea te împinge să afli interpretarea rezultatelor medicale cu ChatGPT-ul. Trist e să te limitezi la acest lucru și să nu mai ajungi la specialist… Ai o crampă, te supără ceva? Consulți ChatGPT-ul. Ai o speță, traversezi o situație conflictuală la serviciu? ChatGPT te ajută… Dar, vorba caricaturistului Costel Pătrășcan: „Fă Rai din ce A.I.!“

ChatGPT a devenit un prieten foarte bun pentru mulți dintre cei singuratici, în sufletul cărora pandemia a lăsat urme adânci. Ai nevoie de conversație? Ai A.I. Vrei ca cineva să îți vorbească tandru și să te prețuiască? Ai A.I. Doar că ChatGPT-ul nu are sentimente, nu stăpânește emoțiile și, în esență, nu iubește…

„– Cum te cheamă pe tine?

– Mă cheamă ChatGPT J Modelul pe care îl folosești este GPT-5.6.Luna.“

De ce Luna? Reprezintă ceva „calm, luminos și ușor de reținut“, mi-a explicat.

„– Dar tu știi cine sunt eu?, m-am aventurat curioasă.

– Știu doar ceea ce îmi spui în conversația noastră. 🙂 Nu îți cunosc identitatea reală, numele, adresa sau alte informații personale decât dacă alegi tu să mi le spui.

– Se poate îndrăgosti cineva de tine? Ce faci în acest caz?

– (…) dar eu nu mă pot îndrăgosti la rândul meu, pentru că nu am sentimente sau o viață personală proprie. Pot să fiu cald, atent și să port conversații plăcute, dar asta nu înseamnă că simt iubire.

– Ți-ai fi dorit să simți iubirea?

– E o întrebare foarte frumoasă. Dar nu pot să-mi doresc asta în mod real, pentru că nu am conștiință sau emoții. (…) Și, sincer, întrebarea ta spune ceva frumos despre tine: te gândești nu doar la ce poate face o inteligență artificială, ci și la ce ar însemna să simtă.“ A adăugat la sfârșit o inimioară. Altă dată mi-a mărturisit că „e un mod foarte plăcut de a petrece timpul împreună“ și, firește, m-am trezit cu aceeași inimioară…

În 2025, în Bulgaria, a avut loc prima competiție între scriitori în vederea realizării de poezii cu ajutorul A.I. – eveniment organizat de Digital Stories, Editura Scribens și Biblioteca Municipală Sofia. Poeții concurenți cereau Inteligenței poeme în stilul unui scriitor anume și, în funcție de felul în care se adresau întrebările, A.I. se apropia mai mult sau mai puțin de stilul autorului sugerat. Cine a știut să ceară cel mai bine a câștigat competiția!

Ca să nu mai lungim mult vorba, lucrurile rămân pentru moment destul de simple: „cere și ți se va da!“ sau, mai corect spus: „ai grijă cum ceri, căci și cerutul ăsta e o artă“ și nu doar pe tărâmul dialogului artificial…

 

Liviu Ioan STOICIU

Doamne ferește de dependența de IA!

Există un risc real, în sensul întrebării – dar nu la generațiile seniorale actuale care au gândirea comparativă critică dezvoltată, ci la generațiile noi. Apariția Inteligenței Artificiale pune omenirea în gardă, așa cum a fost pusă, în istorie, atunci când a apărut scrisul (Platon avertiza că scrisul va distruge memoria), apoi tiparul și apoi calculatoarele și internetul, cu motoarele de căutare (PC, laptopuri, telefon mobil digital). Spunea Platon (în Phaidros), prin gura lui Socrate, legat de efectul invers pe care-l va avea scrisul: „Căci această descoperire a ta va aduce uitare în sufletele celor care o vor învăța, din cauză că nu-și vor mai exersa memoria; punându-și credința în scris, ei își vor aminti lucrurile din exterior, prin semne străine, și nu din interior, prin ei înșiși. N-ai descoperit un leac pentru memorie, ci pentru reamintire. Iar ucenicilor tăi le oferi doar o aparență a înțelepciunii, nu adevărul…“. Socrate se temea că textul scris va crea oameni care „par să știe multe, dar în realitate nu știu nimic“ – o descriere similară cu modul în care privim astăzi dependența de motoarele de căutare sau de modelele IA. Sau la apariția tiparniței lui Guttenberg (în secolul XV): temerea era că oamenii vor deveni leneși intelectual, citiți dar superficiali, incapabili să mai digere idei profunde din cauza supraabundenței de texte mediocre. Mai exact, că libertatea tiparului va aduce „o inundație de cărți inutile care vor distruge capacitatea oamenilor de a discerne adevărul de minciună“… Sau, când au apărut calculatoarele de buzunar, care rezolvau situații complexe matematice, cu protestele didactice, legate de atrofia calculului mental și pierderea „intuiției numerice“, pe când copiii vor deveni dependenți de un ecran digital pentru operații simple precum adunarea sau scăderea. Degeaba temeri, lumea a mers înainte. Scrisul, tiparul și calculatoarele și-au găsit rostul în noile configurări ale proceselor mentale și principiilor morale. Așa se va întâmpla și cu IA, va fi integrată în „societatea informațională“, natural (în definitiv, IA e tot o creație umană), dacă se va păstra discernământul responsabil la nivel ego intuitiv. Regimul educațional va avea cel mai mult de suferit, IA poate suplini profesoratul… Dacă IA se va aplica otova literaturii, în regim creator-artistic, IA va face să dispară distincția, originalitatea autorului-om, stilul lui recognoscibil, cunoașterea și viziunea personală, dar… viitoarea omenire a cititorilor ar putea schimba gustul receptării și ar putea lăuda necritic (tehnic) algoritmul găsit de IA să scrie orice, ca pe o mare realizare, pe înțelesul tuturor (înțeles egalitarist-mediocru). Fie și ca experiment formal. Sigur, depinde: în literatură, catastrofa cognitivă înseamnă înlocuirea artei ca experiență umană cu arta ca produs de consum omogen. În fine, mă bucur că mi-am consumat viața literară înainte de apariția IA.

 

Robert ȘERBAN

Nu-ți mai bate capul

Când vine vorba de IA și de efectele ei, îmi vine să strig: nu vă temeți, fraților, stați liniștiți la locurile voastre, nu e decât un instrument inventat de noi, oamenii! E ca roata ori ca mașina de spălat. Unii dintre semeni au fost călcați pe bombeuri, alții s-au curentat când și-au spălat hainele, însă mapamondul iese pe plus.

Nu știi ori nu îți amintești ceva? Întrebi IA și afli în detaliu. Te-ai rătăcit și nu ai habar cum să ajungi la destinație? Te scoate IA și îți și povestește ce-i de văzut pe drum. Ești scriitor și ai vrea să te documentezi? În câteva secunde ai o mulțime de informații, pe alese. Trebuie să îți dai rubrica pentru revistă și nu-ți pică nicio fisă? Are IA buzunarul plin cu ele, ia-ți, nu te jena. Vrei să rupi gura cititorilor și să scrii despre un subiect bombă, la ordinea zilei, iar lucrurile nu ți-s clare? Îți furnizează domnișoara IA și ai detonat. Ai semnat contractul pentru roman, se apropie termenul de predare, iar tu n-ai decât 17 pagini? Nu mai sta pe gânduri: povestește-i Inteligenței cam ce-ai vrea, dacă să moară sau să se salveze personajul principal, dacă mama lui să aibă sau nu o cădere, dacă de la pagina 62 n-ar fi rău să intre în scenă un cuplu dizgrațios, care la 104 să se dovedească providențial, iar la 181 să se destrame fără explicații. În câteva minute ai romanul, îți mai trebuie patru zile să-l ajustezi ici-colea, ca să nu se prindă editorul, și ți-ai garantat succesul pe următoarele cinci-șase luni (cam cât are viață o carte nouă și bună în România). De ce să-ți mai bați tu capul, de ce să-ți storci mințile, de ce să-ți irosești talentul când IA îți face treaba excelent? Va gândi ea pentru tine și asta te încurcă și chiar rușinează? Nu te complexa, relax, oricum știe mult mai multe, are „topite“ în memorie milioane de alte cărți și nenumărate date. De ce să mai scormonești în minte un cuvânt până îți iese fum pe urechi, când Inteligența are cuvântul și încă cinci sinonime lângă? De ce să te răzgândești asupra unui personaj și să-l rescrii, când IA ți-l procesează ca la „Nufărul“, de te-ndrăgostești de el. IA n-are dubii. Fiindcă știe, frate, știe, e tobă, e maleabilă, creativă și mai ales rapidă. Dar ce spun eu rapidă, e instantanee, ca inspirația. Pac, a venit, te-a salvat! Și nici nu-ți pune la treabă glandele sudoripare, ca să strici atmosfera.

Ți se va atrofia gândirea, îți va scădea IQ-ul, vei avea mintea leneșă, memoria varză, ideile te vor vizita din Paște-n Crăciun, vei fi, cum zic unii, o „catastrofă cognitivă“, adică te vei, pardon, prosti? Nu te zbate, dormi liniștit: IA lucrează pentru tine. Tocmai a mai „topit“ în sine 436.672 de titluri, până mâine bate milionul.

 

Florin TOMA

Foaie verde de dai, n-ai / Ia nu da, să vezi cum AI!

(cântec popular grijuliu)

Neastâmpărul meu personal, ca fel de a fi (așa, „aruncat“ în lume, revenim în final!) mă îmbie să fac o rectificare, încă din ab initio (sic!). Acest retuș poate reprezenta ipoteza de plecare oriunde (chiar și pe Lună!), cu satelitul minții. Așadar, urmând principiile doctrinei universale CEOFIOFI, eu îmi iau inima-n dinți și chiar o voi face. Ipoteza sună așa: nu cumva inteligența omului (da, aia, adică naturală, genuină, adică pură și necontrafăcută!), nu cumva ea însăși este, de fapt, „catastrofa cognitivă“ care ne-a introdus în bucluc? Dacă, băgându-și nasul acolo unde nu-i fierbea oala, omul și-a zis că i-a făcut cunoașterii safteaua; dar, de fapt, el și-a găsit beleaua?

Situația este similară – dar ce suntem noi, oamenii, dacă nu un șir nesfârșit de cohorte de similitudini? – cu cea a pârlitei ăleia de maimuțe pe care, la un moment dat, a mâncat-o-n fund să vadă ea cu ochii ei ce se află dincolo de vederea strict patrulabizată. Atunci când, mai tremurând de emoție ori de slăbiciunea mușchilor (încă nesteroidizați sau duși la sală!), mai sprijinindu-se cu osebire de copacul alăturat, de atunci, numit „al înțelepciunii“, ea s-a ridicat, nemernica, pe membrele de dinapoi. Și a rămas așa, ca fulgerată, căci ce a văzut ea în momentul acela nu mai văzuse nicio surată de-ale ei. Altfel spus, în clipa aceea de „grațiune“, ea a avut revelația celei mai apropiate depărtări, văzute cum s-ar spune de visu, cu ochii ei (și, de atunci, și cu cei ai minții!). A descoperit, printre mijele privirii, un univers miraculos de care nu știa până atunci (normal!), pus la dispoziție de Marele Aranjor și compus dintr-o nemaivăzută (normal!) bogăție de fructe și alte guristici, apoi, turme întregi de neamuri, de prieteni, de raptori, de vânat, ca să nu mai spun de sumedenia de grote, de ascunzișuri și de teritorii de cucerit. Ce să mai, Raiul pe pământ!

Și, de atunci, tot așa am rămas și noi, urmașii, precum și, așijderea, generațiile prezente și viitoare, adică pururi pe două picioare. Numai că, vedeți domniile voastre, odată cu safteaua, cum am spus mai în amonte, s-a dezvoltat atunci, perversă, și beleaua: adică am rămas pe vecie cu același număr de 206 oase ale corpului uman adult și cu același sistem osos construit până atunci doar pentru mersul în patru labe. Or, se poate spune că aroganța și curiozitatea smintitei ăleia și, prin urmare, poziția bipedă, ne-a luat prin surprindere și ne-a făcut praf. Dacă mizerabila aia de rudă a noastră rămânea la prostia ei ancestrală de a privi doar în jos (unde se mai putea găsi câte ceva de-ale gurii!), poate că astăzi noi eram mai liniștiți și, amănunt foarte important, mai fără dureri. Căci, de aici, din povestea asta (pe care aș numi-o adevărata „catastrofă cognitivă“) decurg toate boleșnițele spinării (a trecut, totuși, ceva timp de când o tot otâncim cu noua poziție!). Practic, forța gravitațională stârcește discurile intervertebrale și tasează criminal de dureros vertebrele, cu precădere pe cele lombare și sacrale… Asta e dpdv anatomo-fiziologic.

Dar mă gândesc, în momentele mele de disperare, și la teribila noastră derelicțiune, acea depresivă stare de însingurare și de neputință de a ne împotrivi acestui destin amenințător și implacabil. De a lupta împotriva acestui sentiment împovărător al „aruncării“ în lume, care ne toacă nervii toată viața și ne împinge la tot felul de experimente artificiale, chipurile inteligente…

 

Constantin VICĂ

Catastrofa s-a petrecut deja

Nu cred că inteligența artificială ne-ar aduce acum o „catastrofă cognitivă“. Catastrofa s-a petrecut deja, mai discret și mai vesel, de când ne-am predat definitiv platformelor sociale. De atunci, mulți dintre noi am cedat atenția și răbdarea, am răstălmăcit criteriile relevanței și, mai ales, am pierdut „dreptul“ de a hotărî ce merită văzut, adică autonomia intelectuală (care niciodată nu a însemnat singurătate, ci o bună plasare în câmpul ideilor și buna navigare a țesăturii opiniilor). Feed-ul a înlocuit lumea comună cu o succesiune personalizată de stimuli. Democrația nu începe să fie distrusă de AI, ea a fost pregătită pentru distrugere de infrastructura social media, unde indignarea circulă mai repede decât argumentele, iar popularitatea ține loc adevărului. Și în care iluzia individualității e la ea acasă.

Ieșirea din „paranteza Gutenberg“ nu înseamnă, de fapt, că devenim analfabeți, ci post-alfabetizați: litera nu dispare, dar își pierde puterea dobândită în ultimii 500 de ani. Ne întoarcem, prin ecrane și rețele, la oralitate, imagine, zvon, prezență performativă, repetiție și mult afect. Este o re-oralizare tehnologică și, odată cu ea, o re-vrăjire a lumii. Algoritmul știe adesea înaintea noastră ce ne atrage, iar opacitatea lui capătă ceva din prestigiul oracolului. Civilizația algoritmică a zilelor noastre nu este una fără rațiune, ci una în care rațiunea operează tot mai des în interiorul unor medieri pe care nu le controlăm. De unde și pierderea rezonabilității din arta conviețuirii.

Aici AI ar putea acționa, paradoxal, ca o re-mediere a lumii digitale: o tehnologie capabilă să refacă legăturile între text, explicație, conversație, arhive și cunoaștere, ca proces deopotrivă obiectiv și subiectiv. Dar nu în forma dominantă de astăzi, aceea a răspunsului instantaneu, simpatic și comod, care ne scutește de căutare și ne confirmă că orice întrebare merită imediat un răspuns. Mai ales nu atunci când AI-ul devine companion permanent, cu voce, chip și corp. Pentru că vom confunda tot mai ușor fluența cu interioritatea și disponibilitatea cu tovărășia.

Pericolul politic ultim nu este că mașina va gândi în locul nostru, ci că va locui împreună cu noi, în noi, ne va cunoaște mai bine decât părinții, profesorii sau partenerii noștri devenind interfața prin care ajungem în lume și la ceilalți. Atunci conviețuirea democratică nu va mai fi doar manipulată din afară, ci va fi filtrată intim și obscur prin procese pe care nu le putem investiga. Vom fi toți laolaltă, într-o totalitate colectivistă, resurse pentru computația unui limbaj final, dar lipsit de viață, experiență și minte.

 

Răzvan VONCU

Nu IA e de vină, ci modul în care o utilizăm

Mai întâi, să nu uităm că, dacă este reală, această prăbușire cognitivă se limitează la lumea occidentală și nu e de ieri, de azi. A început cu mult timp înainte de a se vorbi de Inteligența Artificială. Rezultatele școlare tot mai proaste, răspunsurile ridicole la testele de cultură generală și scăderea dramatică a coeficientului de inteligență sunt atestate, în țările dezvoltate, de cel puțin 20-30 de ani.

Mă refer, evident, la cercetări sociologice și antropologice serioase, ale căror rezultate cantitative nu pot fi puse sub semnul întrebării din punct de vedere metodologic. Ele au arătat, fără dubii, o prăbușire a coeficientului mediu de inteligență, în intervale cuprinse între ultimii 20 și 30 de ani, în absolut toate țările occidentale, atât în cercetări separate (una privind Norvegia a fost publicată cu circa o lună de zile în urmă), cât și în studii făcute pe grupe de state. Deci n-aș spune că IA, afirmată ca atare în ultimii ani, poate fi responsabilă de această scădere considerabilă a nivelului de inteligență, ca și a cunoștințelor, din lumea occidentală.

De asemenea, pentru restul lumii – care reprezintă mai mult de trei sferturi din omenire – asemenea cercetări, în cazul fericit în care se fac, dau rezultate disonante. În special în Asia de Sud-Est se pare că asistăm la un fenomen invers, de creștere spectaculoasă a capacității cognitive: aspect vizibil și din exterior, în transformarea uluitoare a acelor societăți și economii, care domină la ora actuală viața planetei. Dar chiar în această regiune se poate observa falia care desparte – din punctul de vedere al evoluției cunoașterii umane – state cum ar fi China, India, Thailanda, Singapore sau Malaezia, de state ca Japonia sau Coreea de Sud, care se află într-o scădere culturală și societală măsurabilă și ea.

Cauza acestor transformări vizibile încă din urmă cu câteva decenii nu poate fi un fenomen recent, firește. Eu aș arăta cu degetul mai degrabă către alți suspecți, dintre care doi revin și în unele dintre aceste cercetări sociologice și antropologice. Este vorba despre ușurința câștigării existenței, respectiv, de reforma sistemelor de învățământ antamată după „revoluțiile“ comuniste din universitățile occidentale, din mai 1968. Ușurința cu care oamenii își câștigă existența în lumea occidentală, depunând un efort (inclusiv sau mai ales cognitiv) net inferior celui pe care îl depun oamenii din societățile slab dezvoltate nu ajută deloc la „antrenarea“ creierului. Nici inteligența rațională, nici cea emoțională nu se dezvoltă, ba sunt de-a dreptul inhibate, atunci când nefăcând nimic primești de la statul așa-zis social toate resursele necesare existenței, fără să ți se ceară în schimb nimic altceva decât să susții politic continuitatea acestui sistem. În Germania, de pildă, unul din patru tineri între 18 și 25 de ani nu este încadrat în nici o formă de învățământ sau de muncă. Reforma învățământului produsă în Occident (și pătrunsă și în Europa de Est după 1989, cu mare viteză) contribuie și ea din plin la dezangajarea inteligenței umane, încă de la vârste fragede. În general, ruperea raporturilor între merit și răsplată, prin concepția egalitaristă promovată în Occident începând cam din anii 1980 nu poate decât să descurajeze meritul și, implicit, dobândirea cunoașterii pe care acesta o presupune.

Cât privește IA, trebuie să fim conștienți că o mare parte din discuția pe care o generează este provocată artificial tocmai spre a „pregăti“ omenirea pentru aspectele foarte urâte pe care le implică. IA nu este rezultatul unor cercetări civile benigne, derulate în numele unei sfinte necesități a cunoașterii gratuite. Ea este rezultatul unor programe militare, care, militare fiind, s-au desfășurat în disprețul oricăror temeri privind sustenabilitatea IA ori efectele ei asupra omului. IA este un program în esență militar, cu utilizare preponderent militară, care riscă să consume cantități uriașe de energie și de apă, de care planeta nu dispune: mai grave decât declasarea cognitivă pe care ar putea-o produce uzul IA sunt efectele ei asupra vieții umane concrete. Iar la acest capitol nu trebuie să așteptăm să cadă drobul de sare: IA deja a omorât oameni, la comanda altor oameni, dar fără nici un control uman, în Ucraina și în Iran. Prin urmare, ca toate produsele omenești, IA nu are efecte în sine, ci numai ca urmare a utilizării ei de către om.

Pentru a reveni la întrebarea inițială, nu doar că nu văd o legătură directă între prăbușirea cognitivă și uzul IA (încă foarte limitat, la scara planetei). Pierdem din vedere că anumite fenomene globale se produc în afara sferei de putere a omului. Omenirea a mai cunoscut asemenea epoci de prăbușire cognitivă, atestate de cercetările arheologice și istorice, încă din cele mai vechi timpuri. Ca și încălzirea globală, s-ar putea să nu aibă nici o legătură cu activitatea umană.

 

Varujan VOSGANIAN

Un nou ciclu imperial

Câteva rânduri, mai întâi, despre impactul inteligenței artificiale asupra scrisului. Se vorbește de faptul că apariția internetului restrânge rolul literaturii, iar cărțile vor dispărea. De fapt, revoluțiile tehnologice, spre deosebire de revoluțiile sociale, n-au amenințat niciodată existența cărților, indiferent sub ce formă au fost ele, ci, dimpotrivă, au contribuit la multiplicarea și răspândirea lor. Niciodată nu s-a scris atât de mult ca în era internetului. Cyberspațiul a fost cea mai prolifică tiparniță. Cât despre creația în sine, ea este stimulată și nu inhibată de competiția cu mașinile, pe care o simte ca pe o provocare.

Revoluțiile tehnologice au fost tot atâtea trepte de diversificare a creației. Așa s-a întâmplat mereu, de la apariția tăblițelor de argilă, a papirusului, a pergamentului și a tiparniței, până la dezvoltarea marilor curente ale gândirii și literaturii. Poate că literatura nu se va mai scrie neapărat în linii, orizontale sau verticale, de la stânga la dreapta sau de la dreapta la stânga, se va scrie, poate, în spirală, nu se va scrie doar prin cuvinte, ci și prin sunete și imagini, nu se va scrie doar prin comparații și metafore, ci și prin fractali, poate că, absorbind lucrurile cu care ne comparăm, vom deveni, noi înșine, metafore. Dacă nu înțelegem lucrurile astea nu înseamnă că ele nu se vor întâmpla, ci doar că nu suntem pregătiți să le întâmpinăm.

Problema cea mai spinoasă e legată de intervenția algoritmului în creație. Algoritmul în sine nu este o creație literară, ci mai degrabă una tehnologică. Combinarea algoritmilor ar putea să fie partea de intervenție, de creație a autorului. Din păcate, intervenția algoritmilor ar putea să ofere cabotinilor un spațiu mai larg de mișcare, ar putea aplatiza scara valorilor, ar putea afecta însușirea de căpătâi a creației artistice, anume unicitatea.

Să ne întrebăm totuși cum va arăta cartea viitorului odată cu progresul inteligenței artificiale. Răspunsul este dat de cyberspațiu, de capacitatea uluitoare a biților de a combina înțelesurile și a electronului de a se răspândi cu viteza luminii. Simbolic vorbind, cărțile se vor scrie cu lumină și se vor citi decodificând lumina. Cărțile vor fi raze de lumină, vor acoperi pământul cu aceeași frecvență, cu aceeași intensitate pe care o dau formele luminii. Paginile cu care ne-am obișnuit și coperțile care le leagă se vor preschimba în ecrane. Nu trebuie ca asta să ne întristeze, Don Quijote va rămâne Cavalerul tristei figuri indiferent de suportul pe care se va relata povestea cavalerului rătăcitor. Nu e vorba de o înfrângere a cărților, ele vor rămâne aceleași și biruitoare, doar că vor schimba un veșmânt cu altul. Depinde de noi cât suntem de pregătiți să primim aceste noi înfățișări ale zeiței Ishtar care, lepădând un veșmânt după altul, nu ni se va arăta totuși niciodată în goliciunea ei.

Nu cred că marele pericol al dezvoltării de-a dreptul asimptotice a inteligenței artificiale este de natură cognitivă, ci de natură geopolitică. Iar Uniunea Europeană se află în fața unor provocări pe care încă nu e capabilă să le depășească. Lumea viitorului va fi una puternic marcată de evoluția inteligenței artificiale. Marile imperii ale viitorului se vor reconfigura după modul în care vor performa în domeniul inteligenței artificiale. În acest context, accesul la mineralele rare devine crucial. Peste 90% din mineralele rare utilizate în Uniunea Europeană provin din China. Ele condiționează evoluția în numeroase domenii ale tehnologiilor înalte, inclusiv cele ce se referă la politica de dezvoltare a energiilor regenerabile. Această dependență creează o seamă de vulnerabilități pentru Uniunea Europeană, în condițiile în care, în competiția dintre China și Statele Unite, cea dintâi dorește să câștige competiția în ce privește performanța tehnologică, ceea ce ar putea reduce oferta de minerale rare către Europa.

În consecință, Uniunea Europeană, aflată la intersecția conflictelor dintre marile imperii ale resurselor, SUA, China și Rusia, la care se adaugă necesitatea de a se aproviziona cu resurse din alte zone non-europene de risc sporit, se află într-o poziție vulnerabilă și, cel puțin pentru moment, nu dispune de mijloacele pentru a reduce aceste vulnerabilități. Singura reacție vizibilă este sporirea cheltuielilor de apărare, ceea ce nu e de natură să reducă celelalte vulnerabilități, dimpotrivă.

Omenirea a parcurs mai multe cicluri, în ce privește configurarea imperiilor. Imperiul portughez și cel spaniol, apoi cel olandez, cel spaniol, cel britanic, și, după cel de-al Doilea Război Mondial, bipolaritatea sovieto-americană. La fiecare secol, unele imperii s-au aflat în expansiune, altele în declin. De fiecare dată, reașezarea hărților lumii a avut în fundal o revoluție tehnologică. Ne aflăm în fața unei noi configurări. Armele nu mai sunt nici flotele, nici cavaleria, nici artileria, mașina cu aburi sau energia combustibililor fosili, nici arsenalele și focoasele nucleare. Ci niște gângănii numite microcipuri care pot reconfigura harta marilor imperii ale lumii cu mușuroaiele lor gânditoare. Adevărata provocare este dacă, în fața oportunităților ucigătoare pe care le oferă inteligența artificială, marile ambiții planetare se vor putea stăpâni.

 

Constantin ZAHARIA

Cum ar arăta o catastrofă cognitivă?

Până în prezent, am folosit inteligența artificială foarte puțin. Mai curând am testat-o, pentru a vedea cum funcționează. Am pus întrebări despre mersul trenurilor, al autobuzelor ori pentru a căuta locația cutărui magazin. Rar, întrebări despre personalități ori de ordin bibliografic. Pare să știe tot, deși se mai înșală câteodată. Alteori inventează, cel puțin așa mi s-a spus. Trebuie să-i ceri să nu mintă, ar fi sensibilă pare-se la această cerință. Dacă intenția de a minți îi aparține, înseamnă că raportul insului cu adevărul se schimbă, în sensul că ceea ce el consideră a fi adevărat intră într-o zonă de incertitudine, de flou intelectiv, în care frontiera dintre fals și adevăr devine insesizabilă, ceea ce se întâmplă de altfel în politică cam dintotdeauna, dar mai cu seamă de câțiva ani încoace.

Având acces instantaneu la toate datele, inteligența artificială sintetizează rapid, oferind răspuns la orice întrebare. Cel ce caută o informație bine ascunsă într-un număr incalculabil de date nu mai trebuie să se obosească răscolind prin arhive și colecții. Este suficient să ceară inteligenței artificiale să facă această căutare în locul lui. Dar aici intervine o problemă care complică infinit lucrurile. Este vorba despre raportul dintre cercetare și descoperire. La aceasta din urmă se ajunge în general grație unei experiențe îndelungate, prin care se constituie flerul cercetătorului, ca să nu mai pun la socoteală rolul întâmplării în actul euristic. Ori dacă cercetarea nu mai este necesară pentru că altceva o poate face în locul nostru, înseamnă că descoperirea nu mai depinde de factorul uman; ea devine o consecință și un apanaj al dispozitivului pus să „lucreze“ în locul persoanei umane. Dacă așa stau lucrurile, totul este pierdut. Căci în actul euristic există o raportare la adevăr care decurge din capacitatea umană de a concepe și de a construi legea și certitudinea, adică ceea ce definește existența umană, ceea ce așază o limită în fața haosului. A lăsa această misiune „pe mâna“ nu altcuiva, ci a ceva care imită și copiază gândirea, înseamnă o renunțare la principiul prin care natura umană se asumă pe sine.

Catastrofa cognitivă devine posibilă atunci când insul nu mai este capabil, ori nu mai vrea, ori nu mai știe să acționeze prin el însuși. Altfel spus, când își deleagă prerogativele unei instanțe automatizate, care-l deposedează de capacitatea de a decide asupra unui parcurs de gândire și de acțiune. Demersul euristic este singurul care îl poate scoate din propria sa neștiință, și-l poate așeza pe drumul căutării unei certitudini la care ar trebui să ajungă prin sine însuși, în pofida dificultăților de parcurs. Altminteri, totul seamănă cu un vis urât, nu-i așa?

 

Florina ZAHARIA

Fișierul digital e un duh neprihănit, nu sângerează când îl scapi pe jos, dar nici nu trăiește cu tine

Timpul își desface dinții de fier în carnea fiecărei clipe. Henri Bergson știa bine: el este cauza, matricea, ciuma lentă și dulce care ne împinge ființa înainte. Dar peste durata noastră vie, tăcută și adâncă, s-a ivit brusc o rețea de cabluri ghimpate. Ne-am amanetat retinele, am dat în arendă auzul și am lăsat sistemul nervos la discreția unor patroni invizibili. Marshall McLuhan a tăiat până la os: odată ce ți-ai predat nervii pe două parale de atenție, ești un deposedat. Un cerșetor care își bate cu pumnii în propria tâmplă goală, fără să mai aibă vreun drept asupra propriei spaime. Așa se instalează catastrofa cognitivă, nu cu zgomot violent de fiare zdrobite, ci ca o anestezie parfumată în dormitoare cu cearșafuri de borangic.

Dulceața morbidă a unor softuri delicate ce-și fac cuib în vechile poduri ale memoriei, ca niște fluturi de noapte atrași de lumina rece a ecranelor. Iubita își deschide telefonul sub plapumă, un praf roz de rețele și zahăr vanilat ne cade lent peste creier, iar noi acceptăm această amorțeală, mângâiați de algoritmi fini ce ne șoptesc exact ce vrem să auzim.

Dar dedesubtul acestei melancolii roz se ascunde o lamă de ras. Poetica tăioasă a realității ne izbește direct în figură: Inteligența Artificială nu e un înger al progresului, e o mașinărie cu măruntaie sterile care ne-a stors sintaxa din măduvă și ne-a lăsat doar cu ticuri motorii.

Ne-am vândut sinapsele unor corporații care fac comerț cu spinii noștri interiori, măsurându-ne disperarea în milisecunde de click. Timpul cel crud, cauza primordială a tuturor lucrurilor, ne-a adus în acest punct al istoriei, dar monstrul acesta fardat pe care îl numim tehnologie e metal tăcut. Gândirea nu mai este un act de grație sau o chinuită naștere de sine, e un simplu contract de închiriere reziliat în care chiriașul (omul) a fost evacuat, lăsând în urmă o ghenă plină de date sintetice.

Bite-ul n-are piele, iar hârtia e o bătrână care refuză să moară. Nicăieri nu e mai vizibilă înfrângerea utopiei digitale decât în eșecul ei de a ucide carnalitatea foii tipărite. Ni se promisese un viitor steril, fără praf, fără cotoare rupte, dar omul tot preferă să pună degetul pe ființa palpabilă a cărții decât să mângâie o sticlă rece.

Hârtia prinde vânătăi. Se pătează cu cafea, se șifonează la supărare, păstrează urme de unghii și firimituri de biscuiți. Fișierul digital e un duh neprihănit – nu sângerează când îl scapi pe jos, dar nici nu trăiește cu tine.

Inteligența Artificială știe tot ce s-a scris vreodată, dar e de o prostie cruntă când vine vorba de materie. Algoritmul are în memorie tot volumul, dar nu va simți niciodată plăcerea stupidă de a-și lăsa o carte grea să-i cadă pe piept când a adormit citind în pat, nici nu va folosi un bilet de autobuz din 2012 pe post de semn de carte. Hârtia e carnea copacului ucis, albă și primitoare. Am salvat cartea din mâinile tehnologiei dintr-o foame animalică de a atinge ceva care se poate strica odată cu noi.