Realitatea sinelui, realitatea obiectivă, ființarea au, desigur, numitori comuni. Dintre elementele de acord, cel mai sensibil este poeticitatea – „În chip poetic locuiește omul pe acest pământ” (Hölderlin), realizând o consonanță între imanent și transcendent.
În volumul Cartea conflictelor (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2025), Mircea Stâncel dezvăluie substanța lirică a vieții cotidiene, a relațiilor de familie sau sociale. Elementul care sentimentalizează lumea este, constată poetul, conflictualitatea. În filosofie, dialectica este o modalitate care împacă ideile contradictorii. Dar și poezia, prin funcția ei orfică, face același lucru.
Poemele sunt scrise sub forma unei avalanșe de reproșuri metaforizate, totuși tandre, provocate de diferende din viața domestică, atunci când albul devine negru și negrul alb, când partenerii caută, cu tot dinadinsul, cusururi, unul celuilalt: „ai ajuns să răspândești molima pe o hârtie albă/ vioara ta scoate de acum sunete stranii/ ești tot mai mult un al cincilea anotimp/ […]/ și mâna mea nu-ți mai găsește mâna/ nici rochia ta nu mai vrea să mă atingă;/ locuiești cu mine în camera asta/ cu excepția gândului tău vulnerabil” (jocul cu focul). Mediul intimității erotice devine străin, inconfortabil, amintirile, întristătoare.
Iubirea are, după cum se spune, năbădăi, se regenerează conflictual. Poetul este, și el, într-o postură perplexă, într-un neastâmpăr al stărilor. El cumulează totul, este de toate felurile, un multiplu aflat la vârste diferite, în situații diferite, mereu altul, mereu același, rostogolindu-se prin viață: „lăsați-l pe cel de lângă mine să greșească/ să-și deseneze toate eșecurile/ dar să poată merge mai departe/ să alerge după mingea/ care a dat zece mii de goluri” (cel de lângă mine). Vâltoarea timpului se conjugă cu vâltoarea formelor. Dumnezeul lui Mircea Stâncel este un documentarist, intrat în realitatea umană, cercetând-o pentru a o scrie din nou, disecând-o pentru a o înțelege, confundându-se cu aceasta: „va avea răbdare să vadă ce înțelegem prin poezie/ el este creionul hârtia mașina de scris calculatorul/ mă rog avionul inspirația vinul/ este un om un înger un lucifer este cutia pandorei/ biroul de informații tipograf legător de carte/ este spectacol rimă ritm și mai ales regizorul/ este cronică literară nor filosofie teologie” (el va rescrie totul).
Poetul trăiește într-o enclavă a tristeții, a melancoliei, urmărește realitatea cu un ochi circumspect, trecând-o prin filtre metaforice, exprimând-o alegoric, și tot universul rezonează cu el. Din loc în loc, este lăsată să se vadă intenția textualistă, pentru că nu sentimentele sunt importante, ci transformarea acestora în literatură: „cromozomii mei nu seamănă cu cromozomii tăi/ de aceea oximoronul meu umblă după metonimiile tale” (titlul de proprietate). Cartea, în esența ei, este o monografie (lirică) a iubirii, înfășurată în toate gătelile suspiciunii.
Mircea Stâncel reușește să reveleze, precum fotografii, feminitatea, cu lumini și umbre, cu locuri aflate la vedere și cu ascunzișuri, cu voluptăți și cu toane. Feminitatea capricioasă, calină, indispensabilă. Poetul o respinge și o cheamă, o acuză și o grațiază, încearcă să traducă o inefabilitate cu alta, femeia cu poezia. Cartea nu este o jelanie, nu exprimă patetic o durere eternă, ci, mai curând, evocă o iubire care ar putea fi recâștigată: „mai dă-mi o noapte învelită în roșu/ mai adu-mi o inimă ce nu e pe ducă/ nu-i prea târziu încă trezește-te/ activează-ți figurile de stil/ te mai aștept și acum/ îngrijește-ți ochii umezi intră-mi sub piele// și nu-i chiar atât de frig încât să-nghețăm cu totul/ vino să ne întâlnim cât încă se poate” (nu mă îndoi pe la colțuri).
Tribulațiile iubirii, luptele sentimentale cu o femeie iluzorie, cu femeia visurilor sale, care a lăsat amintiri, senzații, prezențe de neșters, sunt preschimbate de poet în realități atemporale: „el tot timpul se află pe câmpul de luptă/ ca un bătrân își mestecă atent cuvintele/ versurile lui sunt din sânge și carne/ oricând pot naște o stradă plină de emoții;/ limbă ascuțită au aceste vocale/consoane/ și privesc același poet tânăr încă/ ce stă de pază și învață să moară în metru antic” (vocale și consoane).
Poemele sunt scrise sub forma unor izbucniri nesfârșite de mărturisiri, de declarații: legate de iubire, de obsesiile infidelității, de femeia tuturor, de femeia nimănui, de bărbatul înclinat să ierte, de bărbatul visător, de bărbatul intransigent. Sunt răscolite toate stările erotice, frecvent contradictorii: „am crezut în postmodernitatea ta periculoasă/ în salata asta plină de ambiguități/ amestecată cu atâta speranță totuși;” (poezia ta), „deseori sunt perna ta moale sunt dulapul tău de chiloți/ […]/ și e clar că nu mai putem face echipă împreună/ de aceea nu vrei să stai în nicio carte scrisă de mine/ îi deschizi noaptea copertele și pleci” (porți fuste scurte), „mi-e dor de tine chiar când nu vom mai fi” (robinetul cu furii), „stai liniștită în propria ta piele/ și îndesată în ochii mei tineri” (obstacole și străzi), „îți iubesc bluzele rujul sutienul pantalonii destrămați/ inelele din nas” (pantaloni comuni).
Cu toate că se vrea elegiacă, predispoziția ludică este continuu prezentă, prin abundența imaginarului, prin împerecherea, prin inventivitatea insolită lexicală, prin modul în care merg împreună tonul grav cu cel persiflant.
Carte a conflictelor, dar și a concordiei, a diversității în condițiile unei constrângeri tematice, este dovada necontestabilă a forței creatoare a lui Mircea Stâncel, a unui flux liric dezlănțuit, apelând la o multitudine de soluții stilistice.