Poemele din volumul Nu despre neant este vorba aici (Editura Cartea Româ nească, 2025, 88 pag., prefață Angelo Mitchievici), de Nicolae Teoharie, con figurează un univers liric construit pe interferența dintre realitate cotidiană, imaginar absurd și reflecție meta-literară. Discursul poetic oscilează între ironie metafizică și confesiune existențială, iar strategiile imagistice și narative trimit la un tip de poezie în care realul devine instabil, aproape ficționalizat. În prefața dedicată poeziei lui Nicolae Teoharie, Angelo Mitchievici observă că „bacovianismul cu tristețea materiei și a ființelor care populează o lume închisă trece ca un duh deasupra apelor poemului lui Teoharie“, însă acest filon inițial este transformat printr-un amestec de suprarealism și prin filtrul neomodernist asociat cu Nichita Stănescu și Marin Sorescu, rezultînd o poezie cu ironie speculativă și accente ludice apropiate optzecismului.
Volumul se deschide cu un poem introductiv, bacovia în iarnă, ca un text programatic, cu o atmosferă bacoviană transformată într-o viziune vizionar-ironică despre Revoluția din decembrie 1989. Poemul combină imaginarul maladiv și cenușiul existențial asociat lui George Bacovia cu ironie și chiar cu autoironie: „avem adieri de primăvară în ochi, suntem chipeși,/ năvalnici și primejdioși. suntem bolnavii liberi, bolile/ înconjurătoare ne fac loc și, din respect, împing spre noi/ îndoiala, bezna și pieirea. și nici nu ne-am mai dus acasă.// cu paturile de spital în spate am mers să studiem moartea/ la universitate, în piață. cadavre erau acolo, iubito,/ și sînge și țipăt și fum…“. Citit în această cheie, volumul integral vorbește despre o lume a fragilității, a bolii simbolice și a visului, scena inaugurală marcînd momentul în care lumea iese din „spitalul“ istoriei și intră într-un spațiu al conștiinței poetice.
Primul ciclu de poeme din carte, mici fragmente din dezordinea inimii, propune un univers poetic în care realitatea este constant destabilizată prin procedee de tip imaginar, ironic și meta-literar. Lumea nu mai apare ca o structură coerentă, ci ca o succesiune de planuri care se suprapun: realul cotidian, referința culturală și ficțiunea literară. Această tehnică nu mai reproduce lumea, ci o reconfigurează într-un spațiu al tensiunii și al paradoxului: (…) cer să vină degrabă o ambulanță. da, domnule,/ o femeie care trăiește într-un roman rusesc/ a fost înjunghiată și zace într-o baltă de sînge./ nu sunt confuz deloc, veniți cît mai repede/ pe strada flori de nu-mă-uita, numărul 6./ „ne mișcăm mai greu în posteritate“,/ îmi răspunde medicul de pe salvare. peste 10 ani/ va avea loc o sinucidere într-o gară,/ și ne îndreptăm într-acolo. „totuși grăbiți-vă,/ spun, au trecut peste 150 de ani.“/ ce ghinion cu sinuciderile astea anunțate!/ „nu, domnule, făptașul nu a fugit. stă chircit/ și scîncește lîngă femeie. îl cheamă rogojin.“ (analiză literară). Această intertextualitate produce un efect de suprapunere temporală și ontologică: personajele literare devin evenimente reale, iar medicina de urgență se confruntă cu literatura.
În poemul care dă titlul volumului, călătoria cu trenul spre „orașul fictiv“ devine o alegorie a procesului poetic. Astfel, limbajul devine mecanismul prin care realitatea este transformată, iar „orice poem e o formă de sinucidere ratată,/ dar azi-noapte, domnilor,/ au căzut în poeme zăpezile de altădată.“ Această strategie poate fi pusă în legătură cu observația lui Nicolae Manolescu despre poezia modernă românească care dezvoltă frecvent o ironie ontologică, în care marile teme metafizice sunt filtrate prin banalul cotidian. În cazul lui Teoharie, ironia se intensifică atunci cînd „lumea de dincolo“ este definită de o voce sceptică drept „o psihiatrie“, imagine care traduce anxietatea contemporană în raport cu infinitul.
Această poezie nu urmărește armonia sau transparența, ci tensiunea dintre sens și absurd, dintre realitate și ficțiune. Astfel, în poemul un kaufland al morții, unul emblematic pentru poezia lui Nicolae Teoharie, răul din text te atrage ca o chemare a golului; este gîndul intruziv de a te arunca în prăpastie, care nu este gest de autodistrugere, ci mai mult conștientizarea faptului că ai libertatea de a face acel gest. Poemul construiește o scenă absurdă privită din banalitatea cotidiană a bucătăriei: naratorul o vede pe femeia de la etajul zece coborînd prin aer „ca un fulg de zăpadă“. Căderea ei devine însă un spectacol lent și straniu, pentru că femeia, romancieră de succes, continuă să scrie în caietul pe care îl ține în mîini, sperînd să-și termine romanul înainte de a ajunge pe trotuar. În timp ce trece pe lîngă etaje, locatarii intră în scenă cu reacții ridicole sau oportuniste: un vecin ar vrea să o oprească la el, alții îi înmînează pachete și scrisori pentru „cei de dincolo“. Astfel, tragedia se transformă într-o mică parabolă grotescă despre societate și despre felul în care literatura, ironia și curiozitatea oamenilor încearcă să umple, fără succes, spațiul dintre viață și moarte. Tocmai această combinație de imaginație, umor negru și sensibilitate face ca poemele sale să fie realmente memorabile, pentru că dincolo de jocul imaginilor ele ascund o meditație discretă despre viață, timp și limitele umanului.