În drum spre iluminare

Ultimul volum de versuri al lui Aurel Pantea are statutul unui impresionant bilanț. Pe un fond de sacralitate încrâncenarea materiei cu care ne-a obișnuit creația d-sale se reduce la un rol subsidiar, însă nu mai puțin expresiv în raport cu acesta. O aspirație a unei soluții finale plutește insinuant peste texte aidoma unui văzduh. Poetul se caută pe sine căutând misterul cu intenția de a-l asocia ființei ce se percepe într-o actualitate agonică. Drept rezultat distincția dintre bine și rău se absoarbe într-o tensionată seninătate finală. Informalul, absurdul, vidul nu părăsesc scena, ci se derulează cu o energie constantă spre a face mai caracteristică despărțirea de lume. La rândul lor angoasele se purifică nu printr-o morală absolutorie, ci prin iradiația confesiunii devenită unica salvare. Uneori versurile dobândesc un sens ascetic, ducându-ne gândul la proba așteptării înfrigurate a unui miracol. Miza pare a fi o iluminare prin verb, sosind de sus aidoma unui dar divin, însă fără ca fenomenul să asigure un reper în absolut. Totul pare a reprezenta încă un provizorat patetic. Sfârșitul e concomitent cu un început nutrit de prezent, într-o prezumție dolorică a viitorului: „acum, odată cândva, risipă/ o voce povestind cum se rup/ viețile, jarul rămas după intense trăiri/ când se va stinge, vom conta/ pe alte lumini, acum, gândul cu inepuizabile/ călătorii, dar lasă, încă am o inimă, consumul/ clipă de clipă răspunde puterilor tăcute,/ nesfârșirea e imaginea în care totul încape“. Sub magia unei imploratoare mărturii care cuprinde clipele vidului moral, textul însuși e aidoma unui sacrificiu care prelungește calvarul: „totul e surd în mine, Doamne,/ în viața mea se înfundă toate ecourile,/ orice muzică piere lângă ea,/ sunt locatarul interioarelor pustii,/ pe unde de foarte multă vreme/ n-a trecut nicio divinitate.“ Încă se mai menține spaima unui trecut imemorial: „fețe înspăimântate,/ după ce s-au deschis/ gurile vestitorilor,/ prin pânze transparente/ se arată ferocitățile/ nașterii graiurilor.“ Cât privește viziunea morții, aceasta n-ar fi decât o experiență a multiplului existențial transpus în evanghelica sa accepție: „rămâne din ce ar fi putut imagina/ despre moarte/ ceva de neimaginat,// de exemplu, cum ai veni Tu/ și la venirea Ta s-ar înghesui/ multe să Te vadă/ și nu toate ar reuși,/ și nu ar sta să judece dacă drumul de parcurs/ e al lui Sisif/ sau e calea spre Golgota,// cineva merge în față, cum se întâmplă// întotdeauna într-o călătorie,// de-acolo se aud rugăciuni,// fiecare le poate auzi,// când înlăuntrul tău se desfundă// căile spre un plâns neistovit“. Deocamdată realul terestru oferă un aport tot mai limitat, consemnat în perspectiva unei solitudini terifiate de sine: „se poate și astfel:/ citești cartea unui prieten/ poet și afli în cartea lui fragmente,/ insule vorbitoare dintr-un limbaj/ rătăcit, rămas după un cataclism.“ Nici contemplarea unei flori nu poate suprima simțământul fatal al distrugerii în căutare de pretexte: „privesc o floare de mac/ în vârful unei tulpini fragile,/ se unduiește la fiecare adiere,/ pentru ea suflul adierii/ ar putea adăposti o cumplită distrugere,/ impresionează eleganța/ cu care amână prăbușirea/ ultimei sale picături/ de frumusețe“. Sau în corelație cu o delicatețe hivernală având un iz funerar: „nu există ninsoare mai ușoară/ decât aceasta:/ să fulguie lin cu imagini/ din viețile trecute,/ privește, Doamne, cum se prefac/ valurile zăpezilor în giulgiu/ pentru morții de demult“. Pretutindeni o monotonie acaparantă a prezentului cu secvențele unui realism opus sacrului iluminării. Contrast ireductibil: „timp moale, al râmelor,/ timp înghețat, al muților/ timp cu brațe, proiect ratat,/ mă ascund în umbra unor secunde imense/ aici se spun rugăciuni șoptite,/ timp sărac, al nimănui.“ Un mozaic de emoții ale vârstei învăluie trecutul tragic în propria-i conștiință: „dimineața/ sînt distribuit/ între pauza de ieri și această dimineață/ o mare muțenie, mă îndrept/ spre, mă apropii de această liniște,/ atât de tăioasă că acolo ar putea fi/ chiar sursa a ceva care mă poate suprima.“ Ori într-o variantă mai favorabilă, cum o simplă fulgurație în drum spre tăcere: „apar și dispar/ chipuri/ în lumini intermitente,/ ultime, fragile/ legături le mai semnalează,/ sînt ca niște priviri/ îngreunate de păreri de rău,/ spre puterile tăcute“. Ori virând spre imaginar printr-un episod marin, simbol al unei sarcastice imperfecțiuni universale: „în timpurile stocate în creier/ rătăcesc marinari bătrâni,/ ei au aflat că patria lor/ e un fruct al cuiva ce nu obosește/ să imagineze/ și plutește pe mări, ancorând, uneori,/ în porturi ireale, zilele lor sînt făcute/ din materii subtile, rămase/ de la alcătuirea unor orașe perfecte, înrobitoare“. Până a atinge cinismul experimental al unui act al negării de sine: „mă îmbrac, uneori,/ cu groapa/ ce crește,/ curând, viața mea/ abia se mai vede,/ ceruri tot mai depărtate/ poartă urme ale unor ascensiuni,/ încă se lucrează, îmi zic,/ cineva nu poate să renunțe“. Nu o dată se ivește o rugăciune împiedicându-se de neajunsurile eului cu o smerenie orgolioasă. O sinceritate maximă sub o lirică acoladă: „nu îmi vorbești, Doamne,/ nu ai loc de lașitatea și justificările mele,/ Tu ești tăcerea în vertigiu din rumori,/ nu am nimic să Te cheme,/ dar Îți simt prezența în pata însângerată/ din începutul și sfârșitul/ fiecărei zile/ stau în trufia rugăciunii/ și graiurile mele se prefac în cenuși“. Marcate de o oboseală ultimă a spiritului opresat până la sfârșit de materie, raporturile cu viața dobândesc inclusiv o schemă militară: „ațipesc urmele,/ semn că împrejur/ armate obosite/ au renunțat să mai știe/ diferența dintre înfrângere/ și triumf“. Sau încă o dramatică opoziție la dăruirea dumnezeiască a ființei prin însăși imperfecțiunea conținută a naturii sale: „nu Te pot încredința, Doamne Isuse Hristoase,/ inimii mele,/ în cămările ei se simte golul/ după ce, zbătându-se, a chemat moartea/ și din ea a curs nisip, de s-au lărgit și îngroșat/ vieți pustiite“. Astfel încât întreaga viață a autorului prigonit de sine se închide temerar într-o asumare a condiției terminale. N-aș putea încheia decât subscriind la opinia lui Al. Cistelecan din prefața cărții, ea însăși înfățișând un reflex al redempțiunii, conform căreia avem a face cu producția „unui mare poet“.