Între real și ireal

Afirmându-se inițial în cercul revistei clujene Echinox, poetul cu nume melancolic Ștefan Melancu înfățișează o producție lirică aparte. Pe un fundal de motive generice apare o expresie minuțios distilată, anume constrânsă formal spre a se impune ca atare, un soi de postmodernism cu propria sa perspectivă, suspendându-i relația cu realul în care-și articulează punctele de plecare. Ingeniosul joc verbal preia comanda. O textură densă cu efecte stilistice slujește o vitalitate ce înțelege a se disciplina cu zel. Dar problema realului se menține ca un raport reflex într-un atare context, inclus fiind și în titlul volumului pe care îl avem în vedere. Realul e urmărit îndeaproape, cu toate că e nevoit a trece grație viziunii poetice în reversul său, conservându-se doar în limitele ultime ale unei dispoziții nu o dată patetice. Așadar „întoarcerea la real“ ar putea semnifica mai curând o dolorică aspirație virtuală decât o transpunere în fapt. Pas cu pas imaginarul se revarsă în imediatul expresiei precum într-un mediu familiar: „Înaintez de mână cu propriul drum. Supus/ al unui ținut ce-și soarbe în margini cuvintele –/ imagine pe care am visat-o demult/ pe când viețuiau în ea lucrurile înalte neînvățând/ să le-ascult. Îl țin strâns – tălpile se fac punte/ să-l trec (să-l petrec)// străzile orașului se dau de-a dura/ își pun pe trup iarnă și frig (inima lor să le-o strig!)/ Schimbarea la Față cu sfinții ei albi e țintuită pe loc/ și în veac (ce-și caută leac)“ (Întoarcerea la real). În măsura în care își face loc, realul e supravegheat, problematizat: „Văd străzile înaintând cu spatele lor dus/ spre un tărâm sub piele crescut cerșetorii lui/ ce-și caută în el nesăbuința (și umilința) –// bănuți să le dau sclipind ca semn de mine (nemântuitul)?/ Ceața zilei neînțelese să le-o adun/ în palme și-n pripă? Sau mai bine suflând-o realului/ neîncăpător? Mai bine!“ (Ibidem). Până la urmă absorbit cum o materie primă de către un fantastic insațiabil, cu migală proiectat într-o lume paralelă. Un așa-zicând real vizionar. „Mirii realului“ introduși nu o dată se dovedesc căutători ai propriei lor înfățișări fictive, generând un inedit al asocierilor: „trecând până dincolo de orice închipuire/ și până dincoace de orice nevăzută plutire// privind și imaginând. Ființe și lucruri uitate/ se vor ivi odată cu ei.“ (Ibidem). Chiar mâna scriptorului e dublată de una imaginară: „În mantia realului mâna care scrie/ și copia ei răsfrântă în șoapte/ amândouă tăind ziua sub noapte.“ Realul devenind un pretext al tatonării căilor prin care ar putea fi devansat: „Se poate scară până la cer? Sigur că se poate – totul/ se poate. Așa cum umbra florilor de cicoare (cu cerul/ la piept)/ întoarce noaptea în zi.“ Pretutindeni e urmărit preaposibilul conflict dintre real și contrariul său cu semnificația unei absoluțiuni: „S-a micit timpul și zarea stă să apună. Noaptea/ se ascunde sub lună – uitată dintr-o altă dimineață/ și altă viață// Rămasă aici imaginea/ se alungește căutându-ne chipul sub cerul/ lăsat jos. Se înălbăstrește.“ La rândul lor vârstele se amalgamează aidoma unor euforice evadări din timp: „Ieșirea din timp/ sorbind din pumnii copilului (uitat) apa vie/ prin care înota cerul suflându-i în ochi// vei crește în tine. Apoi se va ivi amiaza lungă/ și seara târzie. Iubită albastră unduindu-și sufletul/ te va îmbrăca în inima ei de acum/ și îți va împleti cârlionții negri/ de atunci.“ (Din carnetul cu cârlionții negri). Regnurile apar îmbinate precum într-un joc vestimentar într-o croitorie: „Lucrurile pe care le îmbrățișezi zilnic/ întâmplările cu ele/ povestind din nou și din nou/ cum se desfac de pielea lor/ și cum pentru o clipă ți-o împrumută./ Să o îmbraci să vezi/ cum îți stă (îți stă oblic!)“. Ceea ce iese în prim-plan se arată a fi câte o meditație izvorâtă din imaginar și nu invers: „Tumult al gândului de dat/ nimicului. Ba se alungește/ noaptea vie alergând! Stea/ în za de trupuri scânteind –/ imaginea aceasta să o iei cu tine/ să tot crească și să-i tot șoptești/ ești cea mai bună dintre luni/ cu tine mă voi împărți. O-ho!“ Încă un concept e gata a tranzita lumea cu fast comparativ spre a ilustra aspirația ființei: „Într-o zi aș lăsa pe genunchi/ frumusețea să adoarmă/ fără sudalmă –/ Rimbaud o imagina unică/ altfel nu ar fi aruncat-o/ pustiului cutreierând pustiul –/ un tărâm cât întreaga/ melancolie a lumii/ înroșindu-se“. Mai nimic nefiind acceptabil astfel cum se înfățișează în real, o supoziție provoacă o seamă de himerice ipostaze: „Îți imaginezi punctul de început/ îndepărtat dar încă arzând/ unde stau eresurile neînțelesurile// și corpul tău strâmt cu zulufi arămii/ în care cuvintele își pierd formele/ și își unduie neantul cărnii târzii –// tăiat felii/ subțiri și agale și-aruncate în cele/ o mie de zări Doamne/ mutele zări ale tale“. O transă a formei ajunge a domina actul cogitativ, de unde și invocarea acesteia: „–Doarme mâna în pagină-albind/ sau umbra din ea licurind?/ – Cade sub degete ochiul de stea/ ori noaptea rămasă în ea/ –Chipul de ieri făcându-și uitare și drum/ se numără și atunci și acum? –Forma-i ce trece prin tine și peste/ se închipuie este?“ Concluzia? Ceea ce am scris și altădată despre poetul aici comentat. Cântate fiind „neîntâmplările“, idealul se impune asupra unui real ruinat. Întrucât poezia prin însăși condiția sa e fatalmente disociată de real, acesta n-ar putea fi decât izvorul unei nostalgii cu creator suflu compensator: „Imaginea de acum – noapte de noapte/ în care-mi stă umbră lipită de ochi/ îngerul meu tânăr// dat apoi jos de pe frunte/ lungindu-și pasul și calea o ia-nainte –/ prin câte și mai câte/ (cât duce urma și vântul/ iar eu arzându-mi tălpile gândul// oprește-ți calea și marginea ce o ține/ și culcă-te-n mine!// fără însă a se uita înapoi/ aleargă călărind drumul sub aripi/ până ce sub cerul pitic/ nu se mai vede nimic“. Semnând suplimentar volume de comentarii critice și două romane, Ștefan Melancu e un autor remarcabil, fără doar și poate meritând o mai susținută atenție.