Volumul de proză scurtă Fete bune. Fete cuminți (Editura Humanitas, 2025, 178 pag.) semnat de Ramona Boldizsar se încadrează perfect în ceea ce se numește minimalism literar. După teoretizările care privesc fenomenul, minimalismul se definește prin cîteva trăsături fundamentale: fraze scurte, economie narativă, reducerea descrierilor la strictul necesar, predominanța dialogului și a acțiunilor care transmit emoție și tensiune. Criticii americani, care au dat primii nume fenomenului, subliniază că proza minimalistă lasă mult spațiu interpretării cititorului, mizînd pe sugestie mai degrabă decît pe explicarea sentimentelor sau contextului. Această strategie literară este adesea asociată cu conceptul de „iceberg“ al lui Hemingway: numai o mică parte a informației este vizibilă la suprafață, în timp ce mare parte a semnificațiilor rămîne implicită. În acest context, schițele semnate de Ramona Boldizsar combină fragmente autobiografice cu observații psihologice și sociale, urmărind explorarea subiectivității și a relațiilor interumane cu economie de mijloace, dar cu impact emoțional maxim.
Această introducere oarecum teoretică vrea să spună ceva despre calitatea prozei Ramonei Boldizsar, o proză tensionată, care provoacă pe cititor, indiferent cît este „de pregătit“. Scenografia fiecărui text este relativ simplă, interacțiunile personajelor sunt construite aproape exclusiv prin dialog și gesturi, nu prin comentariu autoral. Personajele sunt fragile, neeroice, indivizi fără putere socială, femei vulnerabile; adolescenți dezorientați, cupluri disfuncționale. Nu există în interiorul textului evoluție spectaculoasă sau catharsis. Evenimentele descrise sunt aparent nesemnificative: o conversație banală, un gest repetitiv, o scenă domestică. Tensiunea se acumulează nu prin intrigi spectaculoase, ci prin detalii recurente și disfuncții subtile. Într-o călătorie cu trenul, naratoarea este abordată de o femeie necunoscută, sigură pe sine, care monopolizează conversația (în „Fix pix“). Situația declanșează un monolog interior amplu despre frică, lipsa reacției, inferioritate și furie reprimată. Deși își imaginează replici curajoase și atitudini justițiare, protagonista rămîne blocată într-o politețe paralizantă. O conversație între două prietene pornește de la un vis tulburător despre moartea unui copil (în Some things are better left unsaid). Povestea visului devine pretext pentru reflecții asupra maternității, fricii permanente, vinovăției și diferenței dintre femeia-mamă și femeia fără copii. Vocea narativă, mamă, ascunde un adevăr dureros: bucuria vinovată că prietena ei nu cunoaște această frică profundă: „Eram într-un fel de parc. Nu știu dacă era parc. De fapt, cred că era casa cuiva. O casă undeva la țară. O curte, deci. Casa era cam dărăpănată sau era de decor, nu știu, iar curtea era umbrită. Deși nu-mi amintesc să fi văzut vreun copac. Nu știu exact cine eram, dar eram cineva anume. Știi senzația aia din vis cînd ești cineva? Cineva precis. Și nici nu e că nu știi exact cine ești. Pur și simplu nu te gîndești la asta, pentru că deja ești….“
După ce află că iubitul ei ducea de trei ani o viață dublă, personajul narator se împrietenește cu Larisa, cealaltă femeie implicată (Ca în filmele alea proaste). Cele două, extrem de diferite ca statut social, personalitate și stil de viață, dezvoltă rapid o relație intensă, cimentată de trădarea comună. În Horror vacui naratoarea ajunge pe peronul unei gări într-o stare de greață extremă, cauzată de exces alcoolic, pe fondul unei relații sexuale intense și dezechilibrate emoțional. Vomitatul devine un episod public, degradant, trăit cu rușine și panică. Două femei simple, necunoscute, o ajută fără să o judece: îi dau apă, șervețele, o liniștesc și o ajută să urce în tren: „Fă, cre’că ți-ai vomitat și mațele, ți s-a lipit stomacul de spate, sfrijită mai ești… Hai, urcă-ncoa’ și stai lîngă noi, barem să nu leșini dracu’ p’aci.“
În Omy, naratoarea, cu permisul suspendat, îl urmărește noaptea pe bărbatul cu care a avut o relație ambiguă, dar intensă, după ce acesta o blochează pe toate rețelele sociale. Obsesiile ei sunt alimentate de un screenshot primit de la o prietenă: bărbatul se pregătește să plece cu flori către altcineva. Monologul interior dezvăluie o relație marcată de intimitate sexuală, control, investigații obsesive și fantasme violente. Textul culminează cu un gest concret de răzbunare: îi taie roțile mașinii, conștientă că actul nu îi va aduce liniște: „Ies din mașină și las portiera deschisă. Fără zgomot. Pana de curent încă nu și-a revenit. Scot briceagul din buzunar și mă pun pe lucru. O roată tăiată ar fi suficient, dar odată ce încep un lucru, trebuie să-l duc la bun sfîrșit.“ În Nu orice poveste are un titlu textul surprinde o scenă domestică: o mamă încearcă să-și ajute fiul, Matei, la teme. Exercițiul simplu de matematică devine rapid o sursă de frustrare extremă. Mama își pierde parțial controlul, îl bruschează, apoi se retrage într-o vinovăție profundă. După episod, continuă activitățile zilnice (curățenia, joaca), dar gîndurile ei sunt dominate de oboseală, neputință și ideea terifiantă că este o mamă rea. Finalul, aparent liniștitor, este ambiguu: copilul zîmbește, iar mama acceptă să facă clătite, mascînd conflictul interior.
Un subtext emoțional mai evident și o atenție sporită la interioritatea psihologică. Cititorul prozelor din Fete bune. Fete cuminți, indiferent dacă este unul comun sau unul îndelung exersat, se identifică cu această lume fragmentată lipsită de sensuri totale și ajunge să se transforme într-un co-autor al sensului.