De fapt, nimănui nu îi este recomandată această meserie, de scriitor, nu doar femeilor. O știm, de exemplu, de la Caragiale, de la „plachia sa nesărată“ de sfaturi (ca să citez din Mateiu), care a căutat mereu să își îndrume copilul (copiii) spre altceva.
Gabriela Adameșteanu se înscrie astfel într-un topos bine determinat al literaturii (noastre) cu acest admirabil volum de memorialistică, Meserii nerecomandate femeilor, anunțat de precedentul volum de amintiri, Anii romantici (2014), unde întâlneam o definiție a celui care scrie, definiție care te pune pe gânduri: „un scriitor este, în multe privințe, o făptură incomodă pentru familia lui. Încă și mai incomodă este o scriitoare“. Prin urmare, ocupația respectivă este o „meserie nesigură, primejdioasă, mai ales pentru o femeie – am considerat, și consider și acum“; cu un titlu (și o temă) formulate acum din timp, se poate citi tipul de poeta faber la care autoarea aderă. În plus, pot fi amintite și edițiile ce arată o permanentă muncă asupra textului: Dimineața pierdută (1984) are XII ediții până în prezent, iar Drumul egal al fiecărei zile (1975) a ajuns la ediția VI. Peste zece ani, așadar, de la formularea titlului-temă până la publicarea acestui volum.
Acestea fiind zise, Gabriela Adameșteanu începe o pledoarie pentru actul de a scrie, urmărind ecourile acestei aventuri a conștiinței încă de la vârsta de 9-10 ani, când „m-a fulgerat certitudinea c-am să fiu scriitoare“. Spre deosebire de ceea ce a făcut tatăl lui Preda, care i-a mai dat o pâine eului nedumerit, ce ținea deja una în brațe, făcându-l să o lase, spre mulțumirea celorlalți –autoarea Dimineții pierdute are această revelație, „fulgerul unei presimțiri“, apărut pe neașteptate, „într-o dimineață, când întindeam cuvertura peste patul din dormitorul părinților“. Și aici tatăl joacă un rol important, fiind cel care formulează acest sfat: „Păi atunci scrie!“; era, așa cum spune titlul capitolului, o „meserie recomandată, dar neacceptată“.
„Fugind de meseria de scriitoare“, prima din cele trei părți ale acestui volum, inventariază modelele de scriitoare și de scriitori, într-o ordine cronologică, de la domnița Ralu (numele unei străzi imaginare: „păstrasem în memorie doar numele pe care l-am dat, în Provizorat, străzii de pe lângă Cheiul Dâmboviței unde s-ar fi aflat palatul dăruit de Cuza țiitoarei sale, Maria Obrenovici“), la „o excepțională profesoară de creative writing“, Nora Iuga, figură importantă, cu unele reflexii materne, pentru tânăra Gabriela Adameșteanu de la jumătatea anilor pseudoliberalizării, anii 1960: „comunica ușor și avea deja un grup în lumea literară, în care, datorită ei, fără să-mi dau seama cum, am intrat și eu“.
Cartea este compusă cu atenție, fiecare dintre părțile ei fiind însoțite de note de final, de tip explicativ sau bibliografic (așa cum este lista de autoare postbelice de la finalul celei de-a doua părți), ceea ce o apropie de tipul lucrării științifice, care cere „probe“ pentru aserțiunile ei, fără a se identifica, desigur, cu acest tip de scriitură.
Nu o dată sunt evidente tușe de actualitate, despre rolul unor clasici și despre felul în care pot fi percepuți în prezent, așa cum se întâmplă în „Creangă vs. Caragiale“, unde este enunțată, în numele unui prezentism pe care nu îl înțeleg, obsolescența Amintirilor din copilărie și a poveștilor și povestirilor, „un adevăr pe care unii profesori de română îl știu, dar cea care și-a exprimat părerile astea pe Facebook a fost pusă la punct de vocile autorizate“. Spre deosebire de Creangă, Caragiale (nu se mai invocă autoritatea Facebookului) e „mereu viu și actual“.
„Am vrut să fiu scriitor, nu scriitoare“, cea de-a doua parte a cărții, este o dezvrăjire față de cuvintele mamei, care considera „periculoasă“ meseria de scriitor; astfel, se justifică titlul cărții, care, într-un fel, repetă formularea, concepțiile unei mame severe – iar conținutul, ei bine, acesta este, de la început până la sfârșit, al tatălui, iar titlul poate fi citit antifrastic; din lupta dintre figura tatălui și a mamei iese câștigătoare cea a tatălui – cu prețul unei subminări a ceea ce s-ar putea numi autoritatea mamei, ce a îmbrăcat întreaga constituție a procesului creativ. Și poate nu întâmplător, pentru a armoniza acest dialog interior între cele două voci fundamentale, cartea este dedicată „părinților mei“. Firește, în egală măsură – pentru că autoarea nu umblă cu jumătăți de măsură, fiind radicală, liberă, autentică în mărturisirile sale. Cu toate că, așa cum remarcă la început cu o nedisimulată tristețe, există anumite „pagube colaterale pe care mi le-au adus ambele meserii – și cea de redactor-șef de revistă, și cea de scriitoare: relații apropiate rupte, dezamăgiri personale, stresul expunerii publice“.
Cât de puțin credea autoarea în acest destin se vede și din mărturisirile, portretele pe care le face cu privire la viața literară a anilor 1960; viitoarea prozatoare realistă, ce problematizează rolul istoriei și al alegerilor conștiente, autoarea unor studii de caz care compun o lume reală, viabilă, era înconjurată de o facțiune onirică (cap. „Literatura ca religie“), unde contau în primul rând exercițiile suprarealiste, readaptările lor la starea generală, de tip Virgil Mazilescu sau Constantin Abăluță. Este cu atât mai semnificativă evoluția ulterioară.
„Lumi paralele“, ultima parte a volumului, aduce în discuție o temă mai degrabă tabuizată în spațiul public autohton, aceea a unei ambianțe legionare în familia în care s-a format scriitoarea; sunt prezentate biografiile unchilor și ale părinților, este reportretizat tatăl, acum din punct de vedere social și politic (a fost silit să adere la partida legionară în septembrie 1940, fapt ce a marcat destinul său și al familiei). Urmărind dosarul tatălui de la Securitate, comentând apropierile și depărtările de realitate din romanele sale – unde un loc important îl are unchiul din străinătate, om de știință de renume internațional, personaj în Întâlnirea (2007), roman refăcut pe baza unei nuvele din volumul Vară-primăvară, 1989 – Gabriela Adameșteanu realizează în această ultimă parte a Meseriilor nerecomandate femeilor o directă și autentică mărturisire, cea despre predecesorii noștri. Pentru că, în primul rând ne naștem prin poveste, auzim povestindu-se și ne facem o personalitate în funcție de mediul sau familia formative. În romanele sale („scriitoare de ficțiune“ era propunerea de viitor a tatălui) autoarea utilizează filozofia lui John le Carré, autorul unui motto care veghează cartea, despre felul în care „spionajul și scrisul romanelor merg mână în mână“, pentru că „ambele necesită spirit de observație pentru greșelile omenești și numeroase moduri de a trăda“.
Acum, în Meserii…, Gabriela Adameșteanu joacă un savant joc, acela al autenticității, al înlăturării măștii – în fond, o convenție ficțională – dar o înlăturare pe care o simți atât de reală.