Între două epoci

Pe coperta volumului antologic al Simonei-Grazia Dima pe care îl am acum în vedere se află reprodusă o imagine a tabloului The Equatorial Jungle al lui Henri Rousseau, în măsură a sugera natura luxuriantă, dispoziția cromatică, perspectiva temerară mergând până la evocări exotice și referințe antice a poeziei în cauză. Temperamentul stenic, dispoziția fermă a poetei, totodată gustul pentru ramificațiile meditativ expresive îi circumscriu producția. Funcționează în versurile d-sale o inteligență angajată în elaborarea atentă, în dozarea insolitului, predominând asupra factorului emotiv care funcționează aidoma unei sincerități asumate. Nu fără a menționa punctul epocal de plecare al unor „vremi ingrate“, autoarea își admite postura „unei naivități culturale, în sensul neasimilării ad litteram a niciunui dictat literar, al niciunei doctrine ori rețete scripturale“. Altfel spus o spontaneitate creatoare. Mă opresc la ceea ce am putea considera în creația d-sale un traseu istoric inclus prin presiunea obiectivă a mediului. Mai întâi o reacție împotriva regimului totalitar printr-un impresionant apel la ingenuitate, grație unui cult al „ființelor mici“. Copiii și nu numai, „oamenii discreți și smeriți, lăudați de Iisus în Predica de pe munte.“ Opoziția acestor făpturi se toarnă în imnice accente, întrucât ele „își țes/ pânza de licurici în jurul pământului,/ împrospătează aerul/ și-l fac să răsufle ca un om“. După care urmează o imagistică apreciere a cetățeanului oprimat de puterea discreționară printr-un melanj de așteptări și slăbiciuni: „Pentru neamul nostru damnat/ cuvintele erau nuferi de magmă,/ îi puteai culege doar dacă ardeai/ și tu. Am fost pedepsiți pentru înflăcărare.“ (Lamento etrusc). Cu o morală ce se încheie menționându-se o absolutorie mireasmă: „Și am fi prosperat în lume fără atâta neștiință,/ dar, cel puțin, rugul ne-a mirosit a iasomie.“ (Ibidem). Însă mișcarea revoluționară care a dus la înlăturarea dictaturii comuniste are parte și de o latură decepționantă chiar în tălăzuirea protestatară a mulțimii nescutită de prostrație, ignoranță, simplu automatism. Fenomen ce ne trimite la freudiana critică a maselor în principiu expuse unei demagogice exploatări: „aici e plin de oameni/ care habar n-au că se află în toiul revoluției/ până ce nu vine unul cu o pancartă și nu/ le-arată scris uriaș REVOLUȚIE“, chiar/ și atunci, să fie siguri că pricep și sunt/ la adăpost, cheamă traducătorul (ei nu riscă)./ Și nu mai înțeleg iubirea dacă nu văd cuvântul/ IUBIRE imprimat, dacă-n auz nu e răcnit,/ oricât de multă iubire ar fi.“ (Umbriel). În consens indistincția dintre pozitiv și negativ sub semnul unor amăgitoare circumstanțe: „Suavi ambasadori ce-aduc/ din depărtări scrisori de-acreditare,/ un înțelept, cel mai blajin,/ te-a nins prin ei, ce, magnanimi,/ mai zăbovesc puțin la un banchet/ pe creasta inimii, de neînțeles,/ așa de vesel, unde-au să zburde-n voie.“ (Arc). Dar dificultățile tranziției sporesc. Vechiul regim își conservă armele mai mult sau mai puțin ofensive, perturbând fie și cu astuție atmosfera noii „ordini“. Un mod al evitării răului pare a-l constitui intemporalitatea cea în măsură a solicita o neutrală chemare. În fapt precum o ispită a unei jubilante iluzii: „Ajunși în inima de transparențe-a muzicii,/ ne-ntâmpină, cu pleoapele coborâte/ și lăstuni pe creștet, regele timp/ cu trupul de pământ, părinte/ și, prin artele gândirii generoase,/ subtil interpret al gândului./ Surâzător, se scuză pentru întârziere“ (Eden, printre artele rodirii). De asemenea, își fac apariția și simbolice complexități naturale, de o candoare tangentă la tensiunea socială, care la o privire atentă apar drept un tertip al disimulării. „E muzică – palpită/ o bulboană,/ și nici un sunet după,/ doar raze/ pe marmura havuzului/ de unde nu mai țâșnește/ niciodată apa, însă necontenit/ răzbate-un tainic vuiet,/ în apropiere și departe,/ vanitosul labirint al scoicii nesfârșite“ (Havuz, dar o intensitate vede). Cât privește normalitatea la care năzuim după o puzderie de decepții, aceasta ar putea fi receptată drept un mozaic de poncifuri nonșalant extinse pe ample suprafețe istorice și geologice: „Dis-de-dimineață, lumea-i a mea,/ cu-arome de fierturi delicioase,/ ai zice că universul, la unison, gătește./ Simt în văzduh mireasma prânzului roman,/ pierduta, pentru noi, aromă a ierbii silfium. Capi de familie pleacă deja,/ cu genți-diplomat în mâini,/ băbuțe caritabile duc, din vulcanul nopții,/ sacoșe pline, la megieși, la rude.“ (Ieșirea). În fapt n-ar fi o damnare de alt tip? „Nimeni nu vrea să scape, fiecare-și arată,/ cu străluciri de diamante, cătușele vieții./ Gâlgâie fluviul subpământean,/ fluieră Enki, zeiescul șef peste canale și îndiguiri./ Întreb pescărușii de mai există/ în valuri străvechiul basilisc, grifonii/ ori zgripțorii cu ochii roșii.“ (Ibidem). La rândul său o priveliște izvorâtă din mediul capitalei constituie un imprevizibil retur salvator înspre tabloul lui Henri Rousseau: „După trezire văd brusc până la capătul lumii,/ mi se deschide casa, curge sub ea în valuri strada,/ o apă uriașă, pătrund cu văzul, nestingherit,/ de-aici până în Africa, unde mărșăluiesc/ furnicile jaglavak, la porunca strictă-a/ unui vrăjitor.“ (Volute). Atât de relativă e lumea încât instrumentele de măsură apar inutile, luna însăși devenind la nevoie un organ de simț care se substituie văzului: „Din mâini să nu scăpăm compasul/ ne-ndeamnă unii, alții spun/ să-l aruncăm (…) Văzul ne este luna (…) De am putea rămâne-așa: bogați,/ nepervertiți de timp, privind/ fără dorințe-atât: rotundul lunii.“ (Lună plină). Secvențele unei confesiuni grave intervin cu simțământul că ființa auctorială a atins condiția unui bilanț sapiențial, cosmologia retrăgându-se patetic în mediul palpabil al existenței. Acompaniind rațiunea asocierile devin factori intuitiv cognitivi. Textul emană o atmosferă vizionară: „Ador această lume scânteietoare, iute pulverizată./ strălucire,/ dispariție, niciunde nu vezi mareea mai clar./ Intensitate,/ perfecțiune, apoi, de ce? O ștergere, la fel, deplină,/ vedenie –/ și n-ai putea să-i adaugi nimic.// Dar interiorul lucrurilor? Fără el nimic n-are rost./ Apele mele adânci atunci abia le-aș cunoaște/ (păstrată sunt/ la umbră, sub cortina de flăcări).“ (Interiorul lucrurilor). Cronologic provenită din gruparea optzecistă, Simona-Grazia Dima s-a detașat de natura experimental-relativizantă a acesteia, înscriindu-se într-un orizont multcuprinzător, cu o abundență a imageriei și cu un dramatism purtând nota propriei individualități drept una dintre poetele noastre cele mai reprezentative.