Activitatea literară a lui Savu Popa este bogată și diversă. El are elanul firesc al scriitorului care este destul de tînăr ca să posede o energie specifică vîrstei și destul de matur, de experimentat ca să își găsească subiecte și, mai ales, să înțeleagă faptul evident că impetuozitatea și forța se vor reduce în timp. Poetul – care a scris și proză, dar este prezent constant în reviste cu critică de întîmpinare – își valorifică potențialul cu abilitate și mi se pare că și-a creat un univers propriu și un stil personal care îl pun în evidență. În cădere becurile se aprind, volumul de versuri apărut recent la Editura Tracus Arte, dovedește tocmai afirmațiile de mai sus. Poetul din Sibiu, aflat la a cincea apariție editorială cu texte lirice, își continuă calea afirmării tot mai hotărît.
Am crezut cîndva că „a călca pe bec“ e o expresie argotică autohtonă despre cel care atinge invenția lui Edison, devenită fierbinte prin efectul lui Joule. Apoi mi-am dat seama că e un calc după expresia „tomber sur le bec“, despre insecta căzută taman pe pliscul unei păsări, existînd și în engleză „to come across a beak“ sau „(to fall as) a fly in ointment“. Savu Popa evocă becurile (cele electrice, nu cele ornitologice), dar evită să calce pe ele sau să cadă. El are o abilitate, cîștigată în timp, de a-și pune acele obstacole peste care poate sări cu grație. Își construiește labirinturi din care iese cu brio.
Generația poeților născuți în jurul anilor ’90 – căreia Savu Popa îi aparține – poate fi calificată drept „post-douămii“. Ea și-a construit discursul într-o perioadă de tranziție între analogic și digital, între livresc și vital, între sinceritate și autoironie. Unii dintre colegii săi de leat preferă minimalismul și confesiunea mai degajată, eventual „postumană“. Savu Popa își propune mai adesea o revenire la intensitate, ia mai în serios lumea și destinul ei, implicit al său.
Gheorghe Grigurcu credea că poezia lui Savu Popa este „o întoarcere la materie“. Andrei Mocuța afirma că poetul se ocupă „nu doar (de) câteva abstracțiuni care i-au tulburat visele, ci și de momentele importante ale vieții“. Este sigur că el reconsideră gravitatea ca pe o sursă a lirismului, așa cum cad de acord comentatori din generații diferite. Constat și eu că, deși între promoțiile noastre biologice și liteare sînt trei decenii, resursele poeziei lui Savu Popa și chiar expresia lor scriptică nu sînt chiar atît de diferite, mult mai tînărul autor putîndu-se revendica foarte ușor de la poezia lui Ioan Es. Pop, de pildă. Poetul becurilor aprinse oferă mărturia că între „valurile“ generaționiste care își clamează diferențierea și unicitatea, deosebirile sînt mai mici decît par, de nu ajung insesizabile. Ideea că un critic și poet șaizecist (ca Gh. Grigurcu) nu ar putea avea aceeași percepție și înțelegere, asupra unui text recent, cu un confrate mult mai tînăr este doar o viziune de diletant.
Un poem frumos și elaborat al lui Savu Popa propune viziuni inteligibile oricui și în aceasta constă valoarea sa, care nu este una conjuncturală. Textul, care oferă un „scenariu epic“ și autobiografic, relatează sosirea acasă a copilului cu ghiozdanul plin de pămînt, în urma unei lecții de geografie despre forma planetei: „Voiam/ Să am în spate Pământ,/ Cât mai mult,/ Să-i simt rotunjimea/ Care să dea o formă spinării mele,/ Să o mângâie, în permanență,/ Matern,/ Să aflu dacă, din această pricină,/ Inima bate mai repede sau mai încet.“ Viitorul poet își asumă greutatea sferei de lut, vrea să fie „acel titan/ Care cărase în spate planeta/ Sau să aştept pământul acela/ Să devină o mică planetă/ Legată printr-un cordon ombilical/ De întregul meu corp“. El își asumă, ca Arhimede, ridicarea Pămîntului cu condiția existenței unui punct de sprijin.
În volum, poemele lungi și voit prozaice, „narative“, alternează cu cele scurte, ostentativ minimaliste, larg deschise interpretărilor, în care fiecare vers este format dintr-un singur cuvînt, ca să vedem că e rostit „apăsat“: „Uneori/ Istoria/ E scrisă/ De palma/ Născută/ Dintr-o Gheară“. Ele prezintă riscul oricărui aforism – să nu fie suficient de pregnante pentru cititor, pe cît își propune sau își închipuie autorul.
Poetul respringe condiția de vietate neînsemnată a artistului. Dimpotrivă, și aici se deosebește de mulți dintre autorii „la zi“, se proiectează într-o poziție înaltă, determinantă pentru univers. Inima sa nu gravitează în jurul unor obiecte banale, ori măcar a vreunei iubite, ci direct în jurul Divinității: „Inima mea,/ Satelitul natural/ Al lui Dumnezeu“. El simte „atacul de panică al singurătății“, unicitatea greu de purtat a celui pe umerii căruia apasă povara înzestrării semi-zeiești și răspunderea asumată de a lumina universul celorlalți. Nu ca un bec aprins, ci ca un astru.
Poezia lui Savu Popa e în creștere și ne interesează.