Călin Vlasie face parte din nucleul dur al optzeciștilor, cel al textualiștilor, urmărind, în esență, textuarea vieții, evenimentului, corpului însuși. Tinerii de atunci, veniți în lumea literaturii, în anii 1980, frecventând cu regularitate Cenaclul de Luni al lui Nicolae Manolescu, au reformulat radical paradigma literară. Astăzi, au rămas puțini dintre cei care au pus bazele textualismului, iar Călin Vlasie rămâne unul dintre ultimii mohicani care, atașat (nu doar sentimental) începutului, își însoțește poezia cu texte teoretice pe care le publică în diverse reviste literare. Recenta sa carte, Incident (Editura Rocart, 2025) trebuie citită în cheia sa „veche“, a textualismului de atunci, dar și în orizontul epocii de azi, post-algoritmică, cum îi spune autorul într-un poem programatic. În Pre-poem despre cum e poezia în lumea post-algoritmică, Călin Vlasie ne avertizează ce este și ce nu este poezia. Nu mai este literatură, nu mai este „despre estetică, formă, rime și fără de stil“, nu mai are început și sfârșit, nu se mai explică, nu mai este exprimare, nu mai cere sens, iar poeții nu mai sunt lideri spirituali; în schimb, poezia este „act, respirație, gest, tensiune între ceea ce poate fi și ceea ce nu trebuie spus“, este o formă de prezență imposibil de reglat, e fluidă, anonimă, e limbajul care scapă sistemului, în sfârșit, poezia e „rezistență blândă“, nu poate fi indexată, corectată, reformulată fără să moară, iar poeții sunt „gardieni ai unei profunzimi fără schemă“. Sinteza regulilor care organizează textul și viața autorului se regăsește în finalul admirabilului poem post-algoritmic, ca o contestare blândă a algoritmului de dinainte.
În societatea românească închisă a anilor 1980, poeții generației și-au transformat dorința de schimbare, elanul insurecțional, din social, unde revolta era imposibilă, în lumea textului literar, ascunsă celorlalți într-un discurs subversiv asumând, adesea, tăcerea care „deranjează sistemul“. Poezia optzeciștilor este una antisistem, cu un cuvânt golit de sens, aruncat în deriziune prin folosirea lui de către formațiuni politice ai căror membri au adoptat strigătul, isteric, de cele mai multe ori, pentru că nu le-a plăcut școala și nici lectura, meditația, tăcerea. Fuga din realul prost alcătuit, de algoritmul lui și care nu lasă decât șansa supraviețuirii la limită creează utopia antisistemului, a unei lumi ideale rămase fără centru și fără nume: poezia e un univers nominal, întrerupt în locuri strategic alese de frază-verb-mișcare: „nisip în pantofi / val de căldură / sârmă ruginită la gard / o șopârlă fulger / iar fraza cade din mers: oaze apar doar când / nu te grăbești spre ele / sticlă opacă / urmă de avion / un drum fără umbră / tăcere de sare / (â) e singura rotunjime pe harta nebuniei uscate“ (Deșert în vară).
Aici se află una dintre cheile insurecției „blânde“ a poetului: contestarea algoritmului, a narațiunii unice, pentru a-și asuma utopia Cercului de Memorie Lichidă, unde tot ce va fi fost lăsat în urmă devine „lumea de altădată“. Cercul de Memorie Lichidă și cel „de piatră“ din locul numit Singurătate sunt, în fapt, un Cerc de Reconfigurare, venind de la tentația de a recrea „un centru, o autoritate“ și din „dorința de ordine“. Noii algoritmi ai noii lumi nu vin dintr-o rețea, nu sunt digitali, ci (pro)vin de la oameni care „tânjesc după simterie“. Cercul Reconfigurat e lumea liberă, grea pentru că e „ambiguă și n-are manual“. În lumea nouă se naște o nouă mișcare, Rețeaua Spontană care nu are statut, regulamente, formulare de adeziune, iar Cercul de Memorie Lichidă se transformă în Cercul de Memorie Nesigură, asaltat de grupuri rebele ce vor vechea ordine, promovată de Fundația pentru Realitate Coerentă, cu sigla unui cerc perfect, înconjurat de propoziții „închise cu punct“: „Într-un Nod de la marginea orașului, apare un grup de manifeste clare: / – Vrem sens. / – Vrem claritate. / – Vrem adevăr stabil. / Nu suntem împotriva libertății. / – Credem doar că libertatea are nevoie de structură“ – acestea sunt revendicările grupului din Fragmentul 20: Apariția grupului care vrea ordine.
În Incident, Călin Vlasie explorează falia adâncă din lumea post-algoritmică, creată între poezia vie și siguranța afectivă, liniștea, echilibrul vocabularului „neted ca o masă“. Poemul este o co-producție a autorului și cititorului care adaugă într-o sumă de Addenda la toate poemele din partea a doua a cărții, Poeme pentru lumea de după algoritm, lărgind lumea post-algoritmică, tărâmurile necuprinse, propozițiile neterminate și senzațiile sale; poetul și cititorul său se unesc într-o aceeași identitate, identificată în Poem post-algoritmic XII – despre relații care nu se pot defini și Poem post-algoritmic XIII – despre metaforă și eroare. În fapt, Călin Vlasie recuperează o lume ce părea pierdută în trecut: o lume fără sfârșit, visul lui Borges, bibliotecă infinită, unde se scrie poezia adevărată ce renaște când serverul tace, nu se loghează și nu cere parolă, notând doar ce se vede prin acvariul ferestrei.