Robert Șerban revine cu un alt volum, al doilea, de very short stories, după Oameni în trening (2021), care a surprins (plăcut) la vremea lui prin trecerea de la poezie, cartea de vizită a scriitorului, la proză scurtă, una decisiv antipoetică. Altfel, poetul se putea transfera cu arme și bagaje pe teritoriul prozei, pentru că poemul său nu este unul liric, ci biografist, minimalist, discuționist, de notație, mărci ale douămiismului. Este moștenitor la rândul lui al deschiderilor optzeciste, astfel încât poți presupune că, pe undeva, el este nucleul a ceea ce proza scurtă devine prin dilatare, creștere, în jurul sâmburelui a fructului care preexistă în el. De la prozaismul poemului la proza povestirii nu-i decât un pas rămas în aer într-un poem precum Funda roșie, unde poetul ezită ca în fața unui impas pe pragul între poezie și proză atunci când evocarea nurilor lui tanti Rina care inflamează erotic imaginarul puber al băieților de cartier își află o prelungire în concretul unei experiențe pe care poetul nu acceptă să o transcrie din scrupule morale, dar și estetice, pentru că ar „strica poemul“: „adevărul e că aș putea merge mai departe/ până la ziua în care coboram ca să ies la joacă/ când tanti Rina a deschis ușa apar tamentului ei/ și m-a rugat să vin puțin/ am intrat ca hipnotizat/ iar ea a-nchis ușa cu yala/ m-a luat de mână și m-a dus/ dar nu/ n-o să scriu asta/ ar fi o cocoșerie/ și aș mai strica și poemul“. Numai că proza, adesea, tocmai aceasta face, strică „poemul“, contrapunctând antiliric, iar Robert Șerban depășește ezitarea pentru a-și trece poemul într-o poveste, păstrându-i sâmburele drept poantă.
Povestirile din noul volum, Știu pe cineva (Polirom, Iași, 2026), au factura „momentelor“ caragialiene nu numai în ceea ce privește scurtimea, pentru că în materie de brevitate îl concurează avangardistul rus Daniil Harms cu micile lui scenete laconic-absurdiste, cât mai ales în ceea ce ține de esența lor, de comicul subtil, ambiguizat, dramatizat cum se cuvine cu poanta din final, cireașa de pe tortul sau mai degrabă prăjitura care este un short story. Finalul este punctul de convergență, punctul focal al povestirii scurte, strategie de la care Robert Șerban nu se abate cu o iotă, micul moment de satori, revelația, schepsisul, ceea ce transformă micul text într-o fabulă exitențială sau măcar într-o anecdotă suculent-malițioasă. Nu că romancierii nu ar întrebuința finalul cu un efect menit să-l fixeze în memoria cititorului, ci pentru că, de multe ori, proza scurtă este scrisă în vederea acestui final, începe în mintea scriitorului cu sfârșitul pe care-l servește cu fidelitate. Câteva dintre ele relevă rostul unei întâmplări într-un parcurs destinal, felul în care un eveniment mărunt spre insignifiant, un nimic, a schimbat ceva, a descentrat sau recentrat o existență, devenind punctul ei de inflexiune, „turnura“ cu termenii filozofului francez François Julien. Există din acest punct de vedere în câteva dintre ele un mic sâmbure de numinos, atât de bine camuflat în profanul vieții de zi cu zi, încât el ar rămâne indiscernabil fără acest brânci, acest accent, care în tangou poartă numele de substitut, o accelerare a unei mișcări menită să introducă o mică comoție, o disociere, un fior care străbate electric cuplul de dansatori. Nu pentru toate povestirile lucrurile funcționează așa, de pildă, într-una naratorul observă cu atenție un cerșetor și felul în care-și selectează clientela, dintre cei vârstnici și aparent cu mai puțină dare de mână, numai lor le întinde mâna și le vorbește, dialog inaudibil, ocolindu-i pe cei care i-ar putea da un obol mai substanțial. Curiozitatea naratorului este trecută cititorului, iar enigma este dezlegată când primul decide să lămurească chestiunea cu cerșetorul în cauză, care-i dezvăluie taina dialogului, fraza care deschide inima și punga celor de la care cere. Odată aflat „misterul“ povestirea nu se dezumflă numaidecât (sunt totuși câteva, puține, în care efectul este acesta). Nu e ca într-un joc enigmistic, unde descoperirea care aduce un omagiu istețimii dispare, se resoarbe. Sfârșitul reține pentru că deține ceva, aparent ceva ce știi, dar care apare aici într-o regie menită să-i asigure intensitatea unei mici revelații prin altfelspusul ei. Partea caragialescă a unora dintre aceste short story-uri vine din faptul că personajul își conține fabula, așa cum se întâmplă în chiar povestirea care dă titlul volumului, Știu pe cineva. „Știința“ are aici semnificația parohială a cunoștinței ca sistem relațional al lui din aproape în aproape, rețeaua care face posibilă transmiterea solicitării în Lanțul slăbiciunilor a lui Caragiale pe un traseu alternativ, scurtcircuitând paradoxal prin longcircuitarea care ocolește obstacolul. Aici știința are un (atot)știutor, „vecinul Nestor“, pe care-l privește cu suspiciune și admirație inclusiv tatăl naratorului pe lângă cei care locuiesc alături de el, bănuit drept securist sau chiar mai rău, „dracul gol“, pentru că „Numai dracu’ se are bine cu toți, îi cunoaște pe toți și le rezolvă pe toate. Numa’ el. Oameni ca noi nu pot asta, că n-au cum. Nimeni nu poate asta.“ Un spin doctor, trickster, un inițiat deghizat într-un modest locatar, în orice caz, doctor fără de arginți, Nestor își probează puterea în fața familiei din care face parte băiețelul. Spiritul momentelor caragialiene bântuie povestirile lui Robert Șerban, îl regăsesc în Dar nu-i pisică sau Șarpe violet prin iarbă reformulări la fel de amuzat-ironice ale lui Bubico, sau în Șuhaida, Darul răzbunării, Dispariție în Istanbul, Dracul gol preferă grașii, Indestructibil, Scadența a fost ieri, Niță norocosul, Niță tâmpitul, Limba de moarte a pictorului etc. Unele dintre aceste povestiri aduc în scenă tot felul de suciți, de trăsniți contradictoriu-amuzanți, de vorbă-lungă abili, de proști exponențiali, de Mitici simpatici cu întorsături de situație, cu farse tragice sau revelatoare de caracter, cu descoperiri culturale, cu acea purtare din vorbă în vorbă, verbigerația care învârte micile amănunte din inextricabila țesătură a vieții. Robert Șerban recuperează un limbaj frust-jovial al personajelor puse în act prin cuvânt, un geniu balcanic al vorbăriei cu rostul nerostit sub aparența fără rost, cu o gândire de interval menită să rezolve dilemele existențiale pe o tablă de șah.
Altele fac un salt în tipul de fabulă pe care-l propune Dino Buzzati în povestirile sale, precum în O minge albastră, din cauciuc subțire sau Secretele meșterului fotograf, Mesajul noului zeu Namib, Ascunzătoarea de sus, acolo unde povestirea sare dincolo de poanta sa într-o ambiguitate care reașează lucrurile, iar povestirea devine o reflecție cu alte mijloace despre destin, despre frumusețe, despre regăsirea de sine, despre dragoste și moarte etc. În minimalismul lor sunt câteva remarcabile, cărora le descoperi un miez ascuns dacă stărui puțin asupra lor. Există și o serie de povestiri care mixează fabula, ambiguitatea unei reflecții cu descoperirea caragialească a unei superficialități fondatoare de etos local.
În căutarea unei ieșiri glorioase realizează această simbioză, discuția dintre două personaje alege o temă majoră, gravă, moartea. Un Mitică, alias Lorin, postulează cu aplomb caragialesc faptul că moartea ar trebui să fie glorioasă, să-l ridice pe cel care urmează să moară la demnitatea eroismului, ea ar trebui să fie agon, adică luptă, ultima dintre ele. Iar acest Mitică sugerează șahul ca posibilitate, pentru că șahul ca joc de agon stilizează, sintetizează un război nu doar între două armate, ci și între două regate, un război care este și un mind game, iar o comoție cerebrală, un AVC oportun ca rezultat al concentrării ar pune în act ideea unei morți eroice, în plină confruntare. „Acu’ înțelegi de ce-am zis de șah? Uită-te la mine: Tabla aia, amărâta aia de tablă e un câmp de luptă, mă! Unde poate să moară un bărbat ca un erou, dacă nu acolo? Absolut orice bărbat, absolut, chiar și unul care nu că n-a făcut armata, nu că n-a tras un glonț vreodată, dar nici măcar pâinea nu știe s-o felieze cum trebuie.“ Teoria e seducător-speculativă, potențialul ei ar putea fi valorificat borgesian de către un Sherlock argentinian într-un joc subtil al războiului desfășurat în cuprinsul infinit de posibilități al mișcării celor 32 de piese, dar el este coborât în derizoriu cu o mișcare bruscă și cumva anticipată de contextul și maniera dezinvolt-populară a discuției. Teoreticianul aruncă la coș rezolvarea aporiei cu întreaga ei subtilitate când afirmă că nu știe să joace șah, dar chiar mai mult decât atât, jocul îl plictisește și nimic mai mult.
Privind cu mai mare atenție aceste povestiri, observăm cum Caragiale se întoarce în ele, cum spiritul zen-balcanic al marelui clasic, cu străluciri antonpannești și urmuziene șiretlicuri le bântuie chiar și pe cele care sunt atinse de aripa gravității, întorcând la limită tragicul în farsă fără a le sustrage unei contemplativități cu un zâmbet evanescent în colțul buzelor, cel al unei lejerități condamnabile la rigoare, cum a făcut Raymond Poincaré, dar sucită în sus ca virtute. În orice caz, ceea ce surprinde Robert Șerban în aceste badinerii „minimaliste“, călcând în urmele unei tradiții literare, este un geniu al locului care ne este familiar, care ne locuiește pe cei mai mulți dintre noi.