Românii în „a treia Europă“: loialitate, revoluție, unitate: 1848-1918, Ed. Școala Ardeleană, 2025, de Liviu Maior; cu o prefață de Ioan-Aurel Pop și Ioan Bolovan, își propune să consolideze nevoia de dialog între istoricii români în beneficiul unor adevăruri istorice despre românii din Ardeal. În mod specific, Marea Adunare Națională de la Blaj, ca moment istoric, reprezintă „ora astrală“ în evoluția societății românești din Transilvania, după cum scrie însuși autorul.
Prin cuvântul adresat cititorilor, Liviu Maior își arată încrederea că apariția acestei lucrări care tratează o perioadă esențială pentru construcția statului național român, aproape trei sferturi de secol, din 1848 până în 1918, va genera un interes aparte pornind de la titlu și trecând prin temele abordate.
Volumul reunește, într-o formă revizuită, trei dintre cărțile profesorului Liviu Maior: Habsburgi și români. De la loialitatea dinastică la identitate națională; 1848-1849; Români și unguri în Revoluție și Asociaționism și naționalism la românii din Transilvania. Amplul volum capătă simbolistica unui dar pentru pasionații de istorie și dezbateri de specialitate în jurul acestor momente tulburătoare ale istoriei naționale. Cartea vede lumina tiparului tocmai într-o perioadă în care reperele fundamentale – istorice, geografice și cultural-naționale – ale comunității românești sunt puse în discuție sau cunosc o degradare în paralel cu o serie de crize cu care se confruntă societatea azi.
În prefața comună scrisă de discipolii săi, reputații istorici Ioan Aurel-Pop și Ioan Bolovan, aceștia elogiază cariera profesorului Maior, recunoscut național și internațional, cu plusuri pentru contribuțiile sale în domeniul istoriei Transilvaniei și a României, dar și ca om politic și diplomat, ctitor de institute de cercetare, instituții școlare și de cultură: „Domnia Sa este prin urmare, ceea ce se cheamă un istoric participant, scriind și făcând, deopotrivă, și teorie. Conștient de importanța și necesitatea lărgirii bazei de documentare pentru cunoașterea adecvată a istoriei României, profesorul Liviu Maior a editat, de-a lungul celor peste patru decenii de activitate istoriografică, importante surse documentare inedite, menite să stimuleze înțelegerea, dintr-o nouă perspectivă, a istoriei Revoluției de la 1848 din Transilvania, a istoriei mișcării naționale românești, a Războiului de Independență, a corespondenței politice a unora dintre cele mai importante personalități ale vieții publice românești din Transilvania“, scriu prefațatorii.
Liviu Maior atribuie demersul său editorial ca o contracarare a lipsei unor studii consacrate Imperiului „ca structură istorică distinctă în organizarea politică a societăților pe care le încorporează“. El atenționează că s-a scris mult despre imperialism, mai cu seamă în literatura politico-istorică de sorginte marxistă și că istoricii și-au orientat atenția spre perioadele de colaps ale marilor imperii, care au influențat secole întregi de istorie europeană și universală, dar au fost puțini aceia care le-au analizat ca „structuri statale“ pentru a descoperi care au fost mecanismele datorită cărora au rezistat perioade istorice foarte îndelungate.
Specializat în istorie modernă: „Profesorul Liviu Maior a înțeles, din prima clipă, rolul fundamental al izvoarelor pentru cercetarea științifică a trecutului“, indică I.-A. Pop și I. Bolovan, arătând că profesorul lor a fost conștient de volumul imens de surse de arhivă disponibile, dar necercetate – pentru secolul al XIX-lea și pentru începutul secolului al XX-lea. Mai mult, cred aceștia, mesajul său în calitate de cercetător a fost că „istoria noastră modernă, deși este cunoscută în linii mari, este lacunară încă în informații de bază“, iar acestea pot schimba decisiv imaginea generală asupra epocii și asupra unor teme speciale, dacă sunt introduse în circuitul specialiștilor.
Interesul pentru istoria imperiilor a renăscut după 1989, anul care a declanșat prăbușirea Uniunii Sovietice – „fără ca istoricii sau politologii să fi prognozat aceasta în scrisul lor“, consemnează eruditul autor. Acesta amintește că situația nu diferă cu nimic de contextul în care a dispărut Austro-Ungaria în 1989. El mai scrie că pentru Marile Puteri, destrămarea monarhiei nu a fost o prioritate în momentul declanșării Primului Război Mondial – „în anul 1918, Împăratul Carol se bucura din partea supușilor săi de aceeași loialitate ca și predecesorul său, Franz Iosif. Croații, foarte critici la adresa Guvernului Ungar, erau loiali Împăratului. La fel și românii, slovacii și sârbii, musulmanii din Bosnia-Herțegovina; iar cehii, ostili Guvernului Vienez, rămân în tabăra loialiștilor dinastici alături de polonezi, adversari, în primul rând, ai Rusiei, de a cărei proximitate se temeau cel mai mult.
O dată consemnabilă, în opinia istoricului, este 16 octombrie 1918, când Împăratul a făcut public un gest care a avut un impact enorm asupra armatei. Este vorba despre manifestul „Către popoarele mele credincioase“ al cărui scop principal era de a salva integritatea Monarhiei Austro-Ungare în ultimele săptămâni ale Primului Război Mondial, conferind drepturi politice națiunilor supuse. Documentul propunea ca Cisleithania, partea austriacă a Imperiului, să se transforme într-o federație de state naționale autonome. A fost prea târziu. Manifestul a eșuat, întrucât consiliile naționale române, cehe, poloneze și iugoslave l-au respins, optând deja pentru independență deplină sau unire cu statele-mamă. După cum bine știm, liderii românilor din Transilvania și Bucovina au ignorat oferta, declarând ulterior autodeterminarea, ceea ce a dus la actele de la 27 martie, 28 noiembrie și 1 decembrie 1918. Mai mult, propunerea de federalizare a Imperiului i-a eliberat pe soldați de jurământul depus odată cu urcarea sa pe tron – „Loialitatea dinastică, care a asigurat existența monarhiei, a dispărut de parcă nici nu ar fi existat vreodată. Din acel moment, chiar și cele mai fidele națiuni și naționalități întorc, pentru totdeauna, spatele Vienei, orientându-se spre realizarea dezideratelor naționale“, scrie profesorul L. Maior.
Cu trimitere la deceniile anterioare, profesorii Pop și Bolovan scriu că analiza istoricului clujean îmbină cu metode istorice consacrate sau mai moderne un arsenal adoptat dinspre sociologie și politologie, axat pe binomul centru-periferie, pe relevarea slăbiciunii centrului, incapabil să mai gestioneze periferia. În același context, ei fac trimitere la reconstituirea făcută de Liviu Maior cu privire la anul 1867, al încheierii contractului dualist „când loialitatea ar fi trebuit să treacă, în cazul românilor și al altora, dinspre Viena spre Buda (Budapesta), ceea ce nu s-a întâmplat“. Abandonarea de către supușii nemaghiari răsăriteni al noului centru, fixat artificial și nepopular, a însemnat, de fapt, începutul sfârșitului.
Liviu Maior, rămas și până astăzi cel mai longeviv ministru al Învățământului postdecembrist, scrie că „apariția societății civile în Transilvania a reprezentat tentativa ralierii grupurilor sociale românești într-o provincie imperială autonomă până la 1867, după acest moment românii fiind lipsiți de acest cadru limitat al existenței lor.“ El ne atrage atenția că rolul asociaționismului a fost decisiv în moderarea rivalităților clasice dintre forțele sociale cu interese divergente – „Asociaționismul a reușit solidarizarea elitelor și educarea mulțimilor pentru supraviețuirea națională. Ei s-au aflat în fruntea modernizării societății românești, devenind, în timp, agenți ai transformării și reformismului.“
Îmbinând rigoarea cercetătorului cu un stil narativ accesibil, profesorul Maior subliniază abilitatea de mobilizare politică a transilvănenilor. Aceasta s-a rezumat, grație circumstanțelor, la promovarea naționalismului constructiv, nuanțat cu elemente liberale, precum și la susținerea intereselor specifice de natură economico-socială. În continuarea ideii, el scrie că misiunea extrem de importantă, dar și dificilă de a genera și de a stimula procesul de secularizare a ideologiei – întârziat, oricum, în spațiul românesc comparativ cu Europa Occidentală, a revenit zecilor de asociații și societăți – „inițiativele nonguvernamentale pentru apariția presei, a ziarelor, revistelor și a altor forme de publicistică au contribuit masiv la demararea acestui proces esențial pentru evoluțiile istorice moderne în mijlocul românilor ardeleni.“
În concluzie, reducerea dependenței față de guvernanții de după 1867 s-a realizat prin intermediul asociaționismului ardelean, prin sute de reuniuni de cooperative, bănci, organizații culturale etc., amintește L. Maior. Răspunsul guvernanților la aceste „tendințe de sustragere“ a dus la o mare greșeală prin faptul că au încercat să-i includă pe români în conceptul de națiune politică maghiară, fapt care nu a reușit. Demersul nu i-a putut nici maghiariza și nici atrage de partea Budapestei – „lipsa forței economice a dus la un control sporadic, ineficient, care s-a diminuat odată cu trecerea anilor. Chiar dacă nu avea o coloratură politică „autonomizarea“, în raport cu Ungaria, a devenit o realitate.
Indiferent cât de îndemânatic ar fi cineva în a încerca să rezume un op de o asemenea amplitudine, tot ar surprinde insuficient. Lucrarea apărută sub semnul venerabilei aniversări a autorului la împlinirea a 85 de ani, se întinde pe aproape 1000 de pagini. În acest sens, îngrijitorii ediției, Vasile George Dâncu și Alina Hucai, împreună cu toți cei care au pus umărul la apariția ei, alături de autor, merită deplină considerație.