Peter Brown a reușit, în 1967, să modifice orientarea exe ge zei augus tiniene. Deja uriașă în epoca lui, această exegeză era fundamental îndreptată spre sublinierea figurii lui Augustin din punctul de vedere al mărturisirii sale confesionale, al contribuției sale la istoria teologiei, sau spre reliefarea principalelor sale teme care avuseseră toate motivele să îl facă să tresară contrariat pe cititorul său antic: sinele, iubirea, semnul, predestinarea, liberul arbitru, cuvântul și învățătorul lăuntric. Nimic din toate acestea nu piere în noua exegeză, însă întreaga dezbatere este mutată cu eleganță de Peter Brown de pe terenul discuțiilor și al contribuțiilor doctrinare pe cel al arheologiei, al istoriei, al psihologiei, al esteticii, al dreptului roman. Cu această mutare elegantă, Peter Brown adăpostește (de fapt, în subtitlul acestei lucrări: „Augustin de Hippona. O biografie“), toate aceste științe care, sub acoperișul discret al argumentelor biografice, erodează discursul închis strict în istoria teologiei și deschid exegeza augustiniană spre amintitele domenii. Departe de a slăbi, însă, „vechea“ lectură a lui Augustin, Peter Brown a fortificat-o: i-a dat argumente solide în reconstrucția unor teme, a făcut-o să îl contextualizeze chiar teologic altfel pe Augustin: o dovadă este lectura înnoitoare pe care, aproape în aceeași generație, corpus-ul textelor sale o primește din partea lui Henry Chadwick, a lui Henri-Irénée Marrou sau, la o limită complet diferită și oarecum complementară, eliberat de sarcina reconstrucției istorice, îl interpretează câteva decenii mai târziu Jean-Luc Marion.
Pe lângă această înnoire a exegezei, există un al doilea merit al monografiei lui Peter Brown. El marchează o etapă de raportare a propriei noastre istorii culturale la opera lui Augustin; altfel spus, avem motive să îl așezăm pe Peter Brown într-un loc glorios nu numai al istoriei exegezei recente a lui Augustin, ci și în seria etapelor (adesea echivoce) de apelare istorică a operei marelui african. Dacă facem un scurt efort panoramic, putem recapitula aceste etape foarte simplu, cu riscul de a privilegia doar liniile de forță esențiale. Câteva sute de ani de prudentă tăcere, urmate de o explozie a simpatiei față de Augustin (și de copiere a operei sale) în lumea carolingiană: piatra unghiulară de reconstrucție a operei sale este aici Despre învățătura creștină, căci aceasta era necesitatea momentului. Poarta de intrare în Augustin pentru secolul al XI-lea a fost căutarea unei teologii reconstruite rațional pornind de la solilocviile și dotrina sa trinitară. Secolul următor a căutat în el mai degrabă extazul spiritual, pentru ca descoperirea surselor greco-arabe din secolul al XIII-lea să îl facă interesant pe Augustin pentru compatibilitățile sale cu avicennismul. Însă criza aristotelismului de la finalul acelui veac a condus la un nou Augustin, revendicat vehement de universitari, dar citit din perspectiva strictă a epistemologiei sale și a posibilităților pe care opera lui le oferea în întemeierea teologiei ca știință pe doctrina trinitară. O nouă turnură (ironică, fiind îndreptată contra universitarilor care făcuseră cam același lucru) i-a aparținut lui Petrarca, unde Augustin devine terenul înțelegerii omului lăuntric și a doctrinei singurătății. De aici, lumea modernă l-a luat ca sursă pentru înțelegerea pasiunilor sufletului, de la Descartes la Malebranche, iar debutul secolului XX a început să vadă în el concurentul inspirat de neoplatonism al gândirii de tradiție aristotelico-tomistă.
În acest context, se poate vedea cât de spectaculoasă a fost reorientarea lui Peter Brown, care a zugrăvit în Augustin chipul omului roman, înțelegând etape ale vieții sale potrivit modificărilor imense ale societății imperiale și, mai ales, înțelegând doctrine și atitudini augustiniene prin contextualizare și adaptare la tipul de public pentru care ele erau destinate (faptul se vede magnific mai ales când Brown analizează tonul polemicilor heterodoxe sau pe cel din Despre cetatea lui Dumnezeu, cel din urmă adresat de fapt refugiaților italici în provinciile africane după vandalizarea Romei de către Alaric). Prin acest „om roman“ al lui Peter Brown se poate vedea un Augustin supus unei sensibilități a valorilor familiei romane, a sensului prieteniei, a înțelegerii frumosului, a folosirii puterii și a coerciției (ca episcop, Augustin era implicit judecător), precum și a modului în care succesele și eșecurile implicării sale în viața cotidiană africană îi indică și îi modelează ferventa sa originalitate și opțiunile care au avut ulterior un destin istoric excepțional. Dar prin lectura lui Augustin ca „om roman“ nu avem o reducere a autorului la figura sa istorică, ci o înțelegere și o reinterpretare a opțiunilor sale culturale și a privilegierii surselor sale de gândire: așa înțelegem raporturile sale de apropiere și distanțare ulterioară față de Cicero, continua remodelare a neoplatonismului său și mai ales privilegierea exegetică a epistolarului paulin, – o noutate și o dominantă teologică a secolului său. Peter Brown și-a văzut splendida monografie tradusă în mai multe limbi și și-a putut-o reedita în mai multe rânduri, până în 1999, beneficiind în plus de descoperirea unui important corpus de scrisori augustiniene inedite, care au alimentat foarte oportun tocmai linia de exegeză pe care el a deschis-o.
Avem acum în limba română această formidabilă monografie (traducere din limba engleză de Ionela Ganea și Cristian Stoica, Editura Polirom, Iași, 2025) și odată cu ea, putem spune că un număr de instrumente de bază în studiul lui Augustin (între care și numele savante amintite mai sus) ne sunt disponibile și pot orienta înțelegerea și mai ales vocabularul augustinian în limba română. Însă, această traducere trece dincolo de un simplu act de transfer cultural, întrucât apariția ei în 2025, într-o limbă care l-a tradus și l-a înțeles foarte divers pe Augustin (mă gândesc la traducători precum Lucia Wald, Gheorghe Șerban, Vasile Sav sau Eugen Munteanu, sau la autori de exegeze foarte diferite, precum Anton Adămuț, Marius Cruceru sau Alin Tat), are toate motivele să provoace o discuție principială de orientare a înțelegerii lui Augustin (care în mod natural nu se rezumă la limba română). Încrederea mea în această posibilitate vine din faptul că nu sunt un recenzent onest și obiectiv: am pledat pasional pe lângă editori pentru acceptarea acestui proiect și am regăsit de partea lor aceeași pasiune. Am convins traducătorul și i-am citit primele versiuni, am avut bucuria unei lecturi anterioare tiparului și a unor discuții profunde și foarte plăcute cu editorul, pentru care îi sunt foarte recunoscător, în privința multor pasaje, unde am constatat, suprinzător, cât de fiu al timpului său era și Peter Brown când își scria monografia, utilizând adesea traduceri tipice epocii sale, interesate uneori mai mult de frumusețea limbii engleze decât de textul latin, bineînțeles foarte elegante pentru cei de peste canal, dar complet peste mânecă în limba română, care trebuiau întoarse la textul latin ca să redevină inteligibile.
Tocmai însă pentru că nu sunt un recenzent onest și obiectiv, pot pune o întrebare privilegiată: este într-adevăr această traducere mai mult decât un nou titlu de exegeză augustiniană în română pe un raft, de altfel, încă subțirel? Adică poate el să orienteze un nou tip de lectură al lui Augustin? Teza mea este afirmativă, dar nu numai în sensul că Peter Brown ne-ar atrage atenția exclusiv asupra „omului roman“ din Augustin, dându-ne posibilitatea de a-l distanța critic de lecturile speculative sau pioase uneori frecvente local.
Cred că traducerea prezentă în limba română poate mai mult, pentru că o perspectivă istorică cum este cea a lui Peter Brown ne poate atrage atenția asupra unor probleme ale culturii filosofice și teologice românești pe care altfel le-am vedea mai greu. Ele sunt multe, dar enumăr doar câteva: dacă avem două versiuni recente ale lui Plotin în română, atunci merită să citim (și să traducem) atent Augustin, pentru a înțelege cum transformă el neoplatonismul în istoria romană din care el face parte, nu doar din perspectiva absorbției acestuia în exegeza strict confesională. Apoi, dacă avem un Platon tradus admirabil de două ori, care a născut deja un tip de gândire critică privitor la presupozițiile platonismului și moștenirea lui modernă, de ce nu am face același lucru și cu Augustin, sprijinindu-ne pe lectura istorică și limitând lectura strict pioasă care i se acordă frecvent? Și, mai ales, de ce nu ne-ar conduce acest nou mod al prezenței lui Augustin în română la o asumare a importanței lui Cicero, cel foarte puțin frecventat ca filosof în cultura română, pentru a-l supune și pe el aceleiași lecturi critice în care suntem învățați să îl folosim deja pe Platon?
Poate că deja la primul popas pe un asemenea drum ne așteaptă o surpriză, prin care am putea vedea proiectul politic augustinian, ancorat de Peter Brown în istoria romană, drept o continuare a unor probleme chiar platoniciene, dar care au suferit modificări la Augustin nu neapărat datorită lui Platon, ci definițiilor societății din pierduta Republică ciceroniană.