Într-o lume desprinsă parcă din tabloul lui Munch Țipătul, sub necruțătorul soare negru al melancoliei, peisaje, situații, personaje parcă ascultă de legile gravitaționale ale visului și fanteziei. Se întâmplă acestea în versuri extrem de concentrate, apropiate de gradul zero al scriiturii, din volumul Valiza de lemn, semnat de Alexandru Ovidiu Vintilă, scriitor și redactor-șef al revistei Bucovina literară. Atmosfera este potențată și de suita desenelor executate de Iulian Copăcel, a cărui viziune artistică s-a concretizat cu ajutorul inteligenței artificiale.
Metabolismul poeziei este unul intertextual și intercultural, în egală măsură. Incursiunile suprarealiste sau livrești în lumi vposibile sau doar presimțite“ (Adrian Alui Gheorghe) devin, ceea ce în poezia de la noi s-a întâmplat foarte rar în ultima vreme, pretextele unor legături fertile între culturi sau literaturi. În construcția propriului imaginar poematic, Vintilă pornește, într-un exercițiu de admirație sau de ludism bine temperat, de la versurile unor poeți autohtoni, cum este cazul unui text care împrumută ca titlu versul Marea adusă pe fundul unui pahar, aparținându-i lui George Almosnino. Vreo câteva elucubrații suprarealiste, în manieră naumiană, sunt adunate într-un alt text, iar lui Dinu Abăluță îi este dedicat poemul Bolul cu apă și trandafirul, straniu, cu accente expresioniste, grave sau joculare. Nici filosofia nu scapă vizorului/viziunii speciale a poetului. Unele idei filosofice, ale lui Bruno Latour, de pildă, avertizează în manieră poetică asupra câtorva derapaje ale unei democrații tot mai instabile. De asemenea, întâlnim foarte multe simboluri, unele ezoterice, cum ar fi marea oglindă retrovizoare a lumii noastre mici, sutra de la Baltimore, triunghiul, sarea pământului sau Pisica Anti-Oedip, care aduce cu „o zeiță de plumb“. Toate acestea, plasate aleatoriu sau cu scopul de a reda o atmosferă ocult-misterioasă, au rolul, în poezia de față, de a accentua heraldica fortuitului și a bizarului de natură fantastică.
În lumina acestui demers, astfel de interferențe, necesare dialogului între literaturi, devin pretextele sau contextele unor asocieri neașteptate de termeni sau imagini, unor scenarii psihice, pline de contraste sau de spectaculoase arhitecturi onirice. De aceea, poezia lui Vintilă se încadrează în ceea ce Hugo Friedrich, în Structura liricii moderne, numea poezie alogică, cea a conținutului de stări somnambule, halucinante, care își au originea în inconștient. De altfel, elemente din recuzita suprarealistă provoacă anumite ciocniri sau intersectări paradoxale între planuri, cel al realului sau al irealului. Astfel, senzația de disconfort imaginativ, de aglomerare semantică sau de suprapunere între elemente abstracte și concrete persistă pe tot parcursul unui poem în care „spre orizont se întretăiau alte orizonturi/ linii curbe și drepte se scăldau în lumină/ focuri și spaime“. În această atmosferă va rămâne acea „legătură strânsă cu lucrurile“, atunci când paradoxalul își devoalează o latură miraculoasă prin faptul că „lumina neagră/ a început deodată să lumineze“. În cadrul unei fantezii fibrilante, într-o scenografie de pastel, climatul oniric învăluie peisaje, spații, stări. Astfel, „norii și cerul marea retrăgându-se până la extincție“, „corul de păsări care se rotea deasupra noastră/ pe întinderea rece a nordului/ e de piatră/ mut/ ca toți muții“. Iar, oamenii devin transparenți, par făcuți doar din „zgomotul și tăcerea pe care le produc“; peisajul din preajmă este scurtcircuitat de energii dionisiace, căci „sunt unii care își imaginează că pot răsturna cerul/ și nu ezită/ postuman“. În timp ce „în mijlocul tăcerii crește o imensă neliniște, un arbore/ care te sufocă“. Situațiile sunt, câteodată, de o înduioșătoare stranietate, de un realism al absurdului, redat firesc: „la venezia un bărbat alb-negru ține în mâini/ un borcan cu flori“, pe când, „domnul din față un oarecare alexandru semăna cu o pasăre/ străvezie“. Desenul din covorul realității pare populat de fantasme desprinse dintr-un carnaval suprarealist desfășurat într-un decor funambulesc: „printre atâtea și atâtea lucruri monotone a apărut/ o broască țestoasă/ hidra aceea bizară ca o nălucă/ maternă ne legăna/ hipnotic pe malul unui râu nu foarte adânc“.
Întregul volum redă, la o lectură de suprafață, o atmosferă confuză, provocată de aparenta dezordine a peisajului, a întâmplărilor, precum și a expresivității. Însă, într-un final, te vor cuceri sau neliniști aceste replici poetice ale universurilor unor Victor Brauner, Ștefan Câlția sau René Magritte.