Poezia lui Spiridon Popescu se deosebește de cea a contemporanilor prin câteva trăsături specifice: umor ingenios, ironie, caracter ludic, simplificarea și poetizarea realului, o răsturnare năstrușnică, în final, a traseului ideii. Avem o bună reflectare a acestora în volumul selectiv Doamne, dacă-mi ești prieten (Editura Vasiliana ’98, antologie, prefață și selecția reperelor critice Ana Dobre, grafică Horațiu Mălăele, Iași, 2025).
Poemele sunt accesibile, muzicale, cu temă repetitivă și, de aceea, au un grad mare de remanență. Ludicul cu schepsis, fabulistic (cu poveste), care înseninează, la care se surâde (mai mult în sine), joaca cu focul, persiflând cele sfinte, parcursul dezinvolt de la comicărie la burlesc și chiar la absurd, disocierea (simulată) de identitate țin de inventarul acestei lirici. Este folosită metafora, de obicei, imagistică, hiperbolică, afectată, incluzând o anumită gingășie. Poetul aplică poemelor o formă silogistică, lansând premise și deducând o concluzie, nu a rațiunii, ci a fanteziei poetice: „Au trimis Toamna să ruginească frunzele plopului,/ Dar, cum nu era niciun pic de lumină,/ Toamna a confundat frunzele plopului/ Cu sufletul meu.// Iată de ce, iubito,/ Atunci când îmi pui urechea pe inimă,/ Nu auzi nicio privighetoare cântând.“ (Confuzie). Se poate observa că, în primul rând, poezia sa nu emoționează, ci surprinde, seduce prin soluții insolite.
Un procedeu folosit frecvent constă în laicizarea sacrului, aducându-l la o relație familiară: „Doamne, dacă-mi ești prieten/ Cum te lauzi la toți sfinții“, „Sunt un François Villon, născut din flori“, „Domnule înger“, „Ajută-mă, Doamne, să te fac să-nțelegi că Maria/ Nu mie, ci ție ți l-a dăruit pe Hristos.“ …Uneori, luat de valul imaginației, îndrăzneala este prea mare, contrazicând iconografia teologică: „M-a rugat ieri Dumnezeu:/ «Fii bun, stai în locul meu,/ Vreau să mă hodin și eu.»/ «Și ce fac, l-am întrebat,/ de-o să cadă în păcat/ Eva, cât tu ești plecat?»/ «Ia-o, ca pe-o frunză-n vânt,/ Și alung-o pe Pământ./ Dacă însă peste ani,/ Într-un grajd cu mulți juncani,/ Trupul ei cel păcătos/ O să nască pe Hristos,/ Răstignește-i lăcomia,/ Schimbă-i numele-n Maria,/ Veșnicește-o ca fecioară/ Și primește-o-n ceruri iară.»“ (Baladă, 8).
Poemele au întotdeauna un scenariu, pe care scriitorul îl urmează cu precizie, par a fi scrise dinainte, iar autorul și le amintește și le transcrie. Sunt mai aproape de arta meșteșugărească argheziană. Primează caracterul anecdotic (Marin Sorescu), poezia cu poantă, răsucirea sensului, relevând o nouă deschidere, caracterul epigramatic, parodierea bunei rațiuni.
Spiridon Popescu redistribuie competențele, prin falsificarea sentimentală (simbolică, ingenuă) a realității: „Mi se făcuse propunerea să mă nasc pasăre,/ însă copacii mi s-au părut atât de înalți,/ încât m-am temut că sora mea, iarba,/ n-o să-mi audă cântecul niciodată.// Astăzi regret că n-am ascultat de propunerea zeilor/ și m-am născut greier,/ fiindcă iarba a devenit atât de afurisită,/ încât o aud peste tot trăncănind/ că boturile armăsarilor negri/ îi sunt cu mult mai dragi decât cântecul meu.“ (Mi se făcuse propunerea), „Perceptorii aceștia, iubito,/ au inimi mai de piatră/ ca a ta –/ pentru că n-am putut să-mi plătesc/ întunericul,/ au venit și mi-au pus sechestru/ pe stea.“ (Perceptorii aceștia). Iconoclastul practică o neseriozitate a limbii, o clovnerie a cuvintelor, o ghidușie a sensurilor ranversate, ba vorbește serios, ba în glumă, schimbând înfățișarea lumii, după fantezia sa poetică.
Grandomania inocentă este travestită în modestie: „Dacă mă-ntrebi ce fac (n-am nicio vină/ Că nu mă crezi), o să-ți răspund curat –/ Mă ploconesc, de-o viață, la lumină,/ Să treacă și prin geamul afumat.“ (Dacă mă-ntrebi), „«Dacă nu taci am să te pălmuiesc», mi-a răspuns Demiurgul,/ Orbindu-mă, cum îl orbise cândva pe Homer.“ (Orbirea poetului), „Și am fost împușcat./ Negura m-a văzut rostogolit în fața plutonului de execuție/ Și m-a crezut mort, ca toți morții./ Nu știa că atunci când mâinile mele or să poată ieși fără teamă din buzunare,/ Pline de măiestrie, mă vor ridica pe un soclu atât de înalt,/ Încât nu voi avea timp să cobor niciodată în moarte.“ (Mi-am sfătuit mâinile).
Domeniul preferat al poetului este cel al reprezentărilor superlative: Dumnezeu, îngerii, eternitatea, nemurirea, lumina, Turnul de Fildeș, Poetul (cu p mare), zeii. Dar și moartea, pe care o tratează cu simpatie (ca pe un aliat de nădejde), surclasată, însă, întotdeauna de poezie, care este un panaceu.
Cunoașterea lumii implică, de regulă, o perspectivă egocentrică: „Ce port sub haină/ (Lume puțină/ Cunoaște asta!)/ E o lumină/ Care lumină/ Precum un soare.“ (Rugăciune). Într-o Artă poetică, autoironic, autorul mărturisește că practică un sport îndrăzneț: „Nu sunt normal, iubito:/ Deși cunosc prea bine/ Ce riscuri presupune/ Sportul acesta dur,/ Tot nu mă pot abține/ Și,-uimind pe cei din jur,/ Mă urc în Dumnezeu/ Și sar în mine.“
Unele poeme funcționează ca fabule/ epigrame convertite liric. Textele urmează un ritual propriu, implicând simplitate, naivitate, teatralitate, evoluând acumulativ, finalizându-se într-un moment de culminație imprevizibil: „«Vai, ce pitic mai ești!», din când în când/ Îi strig-un plop, poetului, râzând./ «Cum poți să mai trăiești, măi frățioare,/ Când ești atât de-ndepărtat de soare?»// «O, plop înfumurat și necioplit,/ Nu te uita că-s mic și pricăjit./ Sunt nopți în care, plin de îngerime,/ Sunt mai înalt c-un Dumnezeu ca tine.»“ (Sunt nopți în care).
Există și o doză de minulescianism, nu ca influență, ca mecanism, ca efect scontat, acumularea unei problematici, în modalitate epică, și rezolvarea ei în alt registru, în modalitate lirică: trecerea de la poveste la dezvăluirea neașteptată a unei părți nevăzute a lucrurilor. Este un fel de traducere (care implică și un pic de trădare) a realității.
Spiridon Popescu este un poet lipsit de inhibiții, cotrobăind și aflând în cotloanele fanteziilor sale nelimitate un alt Spiridon Popescu extravagant, în care încap, amestecați, Dumnezeu cu tot cerul, buchetul îngerilor, soborul zeilor, orbul Homer, izvorul luminii, nesfârșita moarte și altele, care sunt jucăriile lui preferate.