După cele două romane scurte, Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Bârsacu și Constantin, Iulian Bocai revine cu volumul de proză scurtă Revărsatul zorilor. Având în vedere că de la debutul în proză au trecut opt ani, autorul nu se mai poate bucura de cir cumstanțe atenuante. Volumul Revărsatul zorilor este alcătuit din opt nuvele, cu o componentă romantică apăsată. Spațiul unde se petrece acțiunea este similar cu cel din cele două romane. Ne aflăm într-o Românie gri, unde peisajul construit sugerează foarte bine deruta socială a anilor ’90 și începutul anilor 2000. Aspectele autobiografice sunt predominante, nuvelele sunt scrise la persoana I, iar unele personaje sunt întâlnite și în cele două romane. Ne aflăm fie în Oltenia rurală, fie în Bucureștiul în care autorul și-a petrecut studenția.
Iulian Bocai arată aici prima stângăcie. Nu poți reambala la infinit aceleași teme. A repeta același subiect în mai multe volume, în numele unui soi de dreptate socială construită pe formularea unui trecut într-adevăr greu, nu reușește să facă nimic. Dimpotrivă. Temele sociale repetate, așa cum sunt la Iulian Bocai, capătă accente comice. Este o ducere în derizoriu care are efectul opus. Societatea românească a evoluat, a depășit acele timpuri. Nu este clar dacă proza contemporană rămâne ancorată în aceleași teme, așa cum face și cinematografia românească, din comoditatea autorilor sau din resursele culturale limitate pe care aceștia le au.
Personajele nuvelelor din Revărsatul zorilor sunt rudimentare, plate, fără nimic special. Construcția lor este una căznită, trasă de păr. Autorul încearcă să folosească interacțiunile cu ele pentru a prezenta realitatea pe care o cunoaștem cu toții într-o altă ipostază. Relațiile naratorului cu personajele joacă rolul unui microcosmos. O enclavă care ar trebui să-l izoleze de cenușiul cotidian, într-un refugiu intim. Când naratorul ajunge în aceste ipostaze, ne sunt prezentate în profunzimea forțată despre care vorbeam personajele apropiate. Prieteni, prietene, oameni din localitatea natală sau iubiri adolescentine. Dialogurile sunt naturale, aici nu este nimic forțat, probabil pentru că se bazează pe întâmplări petrecute în viața autorului, motiv pentru care nu a fost nevoie de stilizare.
Ce-i reușește categoric lui Iulian Bocai este fluiditatea narativă. Acțiunea curge în general lin, fără poticniri, fără metafore care nu își iau locul. Singurele elemente care reușesc să rupă ritmul sunt descrierile scenelor amoroase, pe care autorul nu reușește să le construiască. Pricina situației stă în estetica aleasă de autor, care este una scabroasă, nefiind posibilă redarea pasajelor respective. Categoric că estetica eroticului reprezintă o provocare pentru orice scriitor, numai că ea reprezintă și un test al talentului – cuvânt care trebuie repetat de fiecare dată – pe care îl are sau nu autorul. În Revărsatul zorilor, scenele sunt mai degrabă relatări destăinuite la lumina slabă a becului de la birtul din satul despre care se vorbește în carte.
Abordarea aleasă este una greșită. Exploziile din pagină care rup ritmul, așa cum spuneam, lasă impresia unei vulgarități gratuite. Rațiunea din spatele deciziei estetice nu este ușor de descoperit. Posibil că Iulian Bocai a vrut, minimalizând raporturile erotice, să arate că mizeria socială reușește să ajungă inclusiv în viața intimă. Astfel, el arată prin enclavele construite cu celelalte personaje că o societate gri poate să reducă umanul în așa manieră încât și aceste aspecte ale vieții să fie compromise. Existența, cu toate fațetele ei, este redusă la nivelul asfaltului. Sau poate nu asta a fost.
În tot cazul, există limite în utilizarea elementelor autobiografice. Limita a fost atinsă cu volumul Revărsatul zorilor, al treilea care își trage seva din viața autorului. Repetările formulei blochează talentul literar, iar proza riscă să devină o relatare potrivită pentru un cotidian, dar în niciun caz pentru un text literar. Cartea lui Iulian Bocai confirmă că vorbim despre un scriitor cu potențial. Îi trebuie doar mai mult curaj.