candele
ce face omul să iubească definitiv
mireasma stacojie a ploii
să îi zâmbească lupoaicei
în timp ce ea-i rupe
suflarea ca pe o haină de foc
am răsfirat în mine un vânt
mai puternic decât orice închipuire
dar îmi teamă că n-am să apuc
să-mbătrânesc lângă cuvintele
mele
neprihănite fecioare veghind
să nu li stingă
credința din candele
cât văd cât aud cât gândesc
numai mare de frunze
numai flăcări scăpate din mâini
cine fuge din brațele morții
tot la pieptul ei se întoarce
tot din laptele ei se înfruptă
am sădit sămânța cea vie
din ea s-a-ntrupat Adevărul
dar cine sunt eu să-l rostesc
cu-aceeași gură din care-am vărsat
duhoarea păcatului
întru lumină se miruiește
suflarea acelui ce spală
cu plânsul lui întunericul
întru lumină se primenește
pârjolul celor ce m-au hulit
cât văd cât aud cât gândesc
numai zori
un vers deșirându-se ca ața unui
chirurg
deasupra inimii abia transplantate
toamna poemele își încep boncănitul
se prea poate să fi confundat uneori
cuvintele cu turmele cerbilor
dar cine nu s-a trezit niciodată
luat în coarne și azvârlit
într-o lume îndepărtată și crudă
necontenit le aud boncănitul
nerușinat ele mușcă din mine
ca dintr-o iarbă de nerefuzat
cine sunt cine sunt cine sunt
strig din străfundul cărnii și-nfiorarea
îmbujorează pietrele dimprejur
și a cui și a cui și a cui
prea puțin a Domnului și prea mult
a țărânei
într-un târziu deslușesc printre
cețuri
apusul gonind pe spinările cerbilor
splendoarea lui odihnindu-mi-se
pe pleoape
precum bănuții pe ochii fragezi
ai mortului
ceasul în care nu îmi mai aparțin
în majoritatea nopților este liniște
și numai păianjenii iscusiți
tivesc dantele de capturat
întunericul
zadarnic mă uit către sori –
prietenii mei s-au tot dus
și nu au mai dat niciun semn
vai mie sunt doar o livadă de lacrimi
nu-mi vine a crede c-am strâns
în turnul trupului meu atâta
singurătate
e vremea să plec
fără ca râul să poarte numele meu
mai departe
să fug înainte ca bezna
să mă zdrobească sub palma ei
grea
luați lumină luați
pe o tipsie de-argint vor trona
chipul meu râsul meu huruitul
unei ierni ce de mult a trecut
un timp în care nici a mea
nu mai sunt
nici a voastră și nici a poemului
la pas
am hoinărit prin lume și ce
mi-a dat ea
tronează pe-un vârf de cuțit
cu ce m-am ales din această
călătorie
în care-am purtat neobosită
pe umeri
povara unui viitor luminos
m-am poticnit luând la pas infernul
și marea
tăcerea pădurii de pini duioșia
în piept și dincolo de el
orăcăitul strașnic al norilor
caruselul
strălucesc în mirosul fricilor mele
strălucesc ca o stâncă
nădăjduind la clipa iertării
un păianjen cu picioare lungi
îi vine de hac unei nopți
în care nimic nu pare firesc
și iat-o captivă în plasă
și iată-mă prinsă în moarte
ca într-un carusel defect nesfârșit
la vremea secerișului
am alergat o vreme prin beznă
am alergat o vreme și vara
la mijlocul secerișului m-am oprit
o Doamne sunt spicul sau numai
neghina
balastul de care la ceasul recoltei
fără vreun strop de regret vei scăpa
atâtea povești minunate
niciuna cu mine
purtând în aval miresme-aurii
mânând iuțeala soarelui spre un mac
la marginea lanului