Lucyan, fiul mărului
Odihnească-se pe ram,
Mărul roșu precum para,
De un vierme locuit,
De cum se lăsase seara,
Obosit, adus de spate,
Mi-a strigat (deși în van),
De ești tu culegătorul,
Bună ziua, Lucyan!
L-am cules cu luare-aminte,
Îmbătat – dar mândru foarte,
A scâncit plăcut umflatul,
Și-a privit până departe,
Stepa, ceața , farul, fumul,
Răsfățate pe alt ram,
Luminau de-acum minunea
Mărului care eram,
În căușul palmei calde,
Cuibărit la foc mocnit,
I-am aprins lobul, sprânceana,
Foaie verde de cuțit,
Care taie măru-n două
Jumătăți, precum odată,
Când strigam livezii, toamna,
Unde-s merii de-altădată?
Unde-s merele de-atunci,
Când știam că nu se moare?
Și pe loc, dezis de vierme
A-nceput năuc să zboare,
Prin alt cer și pe alt ram,
Strălucea de-acum alt astru,
Căci de roșu ce era,
Mărul devenise-albastru,
Și de-acel prea mult albastru,
Mi-a șoptit (dar nu în van),
Jucărie a naturii,
Doar atât ești, Lucyan!
Dar și monstru-al poeziei!
A mai spus – un adevăr,
Și atunci, întâia oară,
M-am lăsat mușcat de măr,
Mai smerit decât Caragea
Vodă, ce privea din geam,
Cum fanarul se trezește –
Și ce liubov mai eram,
Când livada da în floare,
Prin odaia mea de bloc,
(Azi, cu iPhon-ul tandru,
Pun pe ram mere la loc),
Dar tu ești culegătorul,
Gestul tău e nefiresc!
Îngână procletul umbrei
Travestit în măr domnesc,
Pitulat, viclean, sub ram,
Îl adulmec fin cu nara,
Parvenitul se trezește,
Lucyane, bună seara!
Eu sunt fiul tău din flori,
Întronat într-o poveste
Cu himeră, și de-aceea
Noi îți spunem: vrednic este!
În Letopiseț, pe dată,
M-am grăbit a consemna:
Măr frumos, pentru o vară
Am fost jumătatea ta,
Dar cealaltă jumătate,
Altă toamnă, cea trecută,
Poate-am fost, dar nu sunt sigur,
Fiind ea partea nevăzută,
Și din anotimpu-acela,
Măru-a sângerat mai rău,
A scâncit: de mi-ești tu Tată,
Vreau să port numele tău,
Iar atunci când voi muri,
Îmbrăcați-mă-n petale,
Ramul să se-ngreuneze,
Purtând eu straiele tale!
Domnul măr, grăind acestea,
Ce puteam eu să-i mai cer?
A brumat suav livada,
Și s-a înălțat la cer,
Dând din aripi împăiate,
Mi-a strigat solemn din vis,
Blestemat să fii poete,
Cântând mărul interzis!
Brusc, odaia se lumină,
Lampa arde fără rost,
Gânguresc la streșini zorii,
Doamne ce naiv ai fost,
Au străine tu nu știi,
Când atâtea poți să-nduri,
Că livezile spre toamnă
Mor, și-apoi devin păduri?
Doar îmbătrânitul măr,
Amăgit viclean de lună,
Printre raze îmi șoptește,
Lucyane, noapte bună!
Noapte bună, măr domnesc,
Pașalâc al celor sfinte!
Îi răspund ridându-i fața,
Spre aducerile-aminte,
De icoana unor îngeri,
Purtători de adevăr,
Cu Fecioara care-n brațe,
Prunc nu ține, ci un MĂR.