Din toate cuvintele sfinte care formează rugăciunile, am reținut două enunțuri care mi se par fundamentale. Unul dintre acestea este cuprins în Crez, pe care orice naș, când e pus să boteze un copil, îl rostește. Dacă nu-l știe pe de rost, preotul i-l pune în față ca să-l citească. Situația e cam penibilă, dar în 99 la sută din cazuri așa se întâmplă. Adică, mă întreb eu, de ce să fii naș dacă nu știi ce trebuie? Doar așa ca să ne înrudim spiritualicește, și apoi la chef să ne îmbătăm? Da, de aia. În mod normal fiecare virtual naș ar avea minima datorie ca înainte să facă supremul gest de-a fi intercesor prin care sfântul spirit coboară asupra bebelușului pe care-l ține în brațe, să învețe Crezul. Este o chestiune de bun simț. Dar nașul habar n-are și mai e și pilit. Mai ales că în Crez, spre final, este un vers care, pur și simplu, te scoate din minți. „Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor, aștept învierea morților și viața veacului ce va veni.“ După părerea mea, acestea sunt cuvinte MARI, peste care nu poți trece ușor. Dar nu despre asta vreau să vorbesc. Ținta mea este alta. Iar versul la care mă voi opri este inclus în rugăciunea domnească, îngrozitor de banalizată. „Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-se numele tău“… Și acum urmează partea cea mai tare… VIE ÎMPĂRĂȚIA TA… Mulți confundă și în loc de „vie“ spun „fie“… Nimic mai greșit și chiar comic. Împărăția Domnului nu are nevoie de certificarea noastră. Ea ESTE în veșnicie până la sfârșitul tuturor ciclurilor temporale. Problema este însă acest VIE, adică, Doamne sfinte, vino mai repede și nu ne mai lăsa să putrezim aici…
Mult timp am consumat pentru a înțelege aceste cuvinte. Adică ce înseamnă ca Dumnezeu să vină pe pământ? Spunem că așteptăm a doua venire a lui Cristos, există și un poem al lui W. B.Yeats, The second coming, dar asta a ajuns un fel de loc comun, ineficient, care nu ne mai înfioară. A doua venire nu poate fi, totuși, ceva printre altele. Când te rogi și murmuri „Vie împărăția Ta“ te încarci de o răspundere formidabilă. Sufletul tău este antrenat într-o partidă unică. Și uite așa mi-a venit în minte următoarea imagine: A veni împărăția lui Dumnezeu pe pământ înseamnă ca însuși cerul să coboare. Și ce este cerul? Este un capac care coboară până astupă oala civilizației noastre. Din acel moment încolo civilizația pe care noi am creat-o nu mai este ce a fost. Intră într-un proces foarte complicat al prefacerii. Oala se transformă într-un vas alchimic, este athanorul de care vorbesc alchimiștii, locul unde au loc un milion de transmutații până când obținem aurul filosofal, care, la o adică, e totuna cu aurul concret. Dar după asemenea operații, pe fundul vasului rămân reziduuri. Lumea noastră, după ce cerul a coborât pe pământ, așa va arăta. E ceva cumplit care mă bulversează. La urma urmei, toate experimentele antiumane și anticreștine pe care istoria contemporană le-a înregistrat, nu sunt altceva decât coagularea pe fundul vasului alchimic a unor asemenea reziduuri. Ceea ce a fost cu adevărat spiritual și pur a reușit să se înalțe. Fiindcă oala civilizației are și anumite orificii prin care sunt eliberate cele mai curate gânduri și trăiri ale noastre. Aceasta trebuie reținut. Când spunem seara și dimineața „Tatăl nostru“ ar trebui să avem în vedere toate aceste implicații. Nicio rugăciune nu e ceva formal, dimpotrivă, este un angajament total prin care rugătorul se implică într-o mare dispută. Care ce este? Este tocmai întârzierea sau accelerarea coborârii cerului pe pământ. Teribil! Nu pot să zic mai mult. Cu alte cuvinte, avem la dispoziția noastră un instrument, o unealtă care controlează un proces colosal.Tot universul acesta în care cei mai mulți dintre noi consideră că locuiesc confortabil depinde de o simplă și singură rugăciune. Oala civilizației se va spulbera dacă nu vom ști să ne rugăm. Capacul cerului o va acoperi și va fi o acoperire etanșă prin care nu va mai fâsâi nimic. Cred că acum ne aflăm în situația de-a trăi într-o vârstă a putrefacției. Trăim împreună cu reziduurile pe care tot noi le-am produs. Este acesta un viitor decent? Nici vorbă. Este omul recent de care vorbea cu mulți ani în urmă Horia Patapievici totuna cu reziduurile ce fermentează pe fundul oalei. Tocmai de aceea, dacă ne rugăm și rostim cuvintele capitale „Vie împărăția Ta“, avem datoria să știm ce riscuri ne asumăm. Cerul nu coboară cu nepăsare și nici cu blândețe. Mânia Domnului nu înseamnă demență, ci rigoare. Rigorii nu-i opui decât mizericordie. Ne aflăm în situația de-a ne ruga și de-a ne teme de propria rugă ciune.
De câțiva ani, mă aflu în situația de-a nu mă mai ruga și de-a nu mai merge la biserică. Mă simt transformat în gândacul lui Kafka, simbol excepțional al unui secol de turpitudini. Scriitorul praghez a intuit perfect direcția în care merge omenirea. Și pentru el cerul cobora, dar știa ce riscuri apar. Nu e mai sigură foaia albă de hârtie decât foaia înnegrită de cuvinte? Răspunsul e unul singur: DA.