Paștele a trecut, dar întrebările rămân. Deși sunt nenumărați aceia care, în fața provocării, ridică din umeri, chestionarea este perfect legitimă și nu poate fi contestată. Până la urmă, nu trăim decât pentru a afla un răspuns și nimic altceva. Viața doar nu ne-a fost dată pentru niște bucurii trecătoare, ci pentru a atinge punctul cel mai dureros, miezul nevralgic. Eroul din celebrul basm Tinerețe fără bătrânețe… refuză să vină pe lume până nu i se face suprema promisiune. Fiecare dintre noi trăiește sub această apăsare. Da, ne-am născut, adică am fost aruncați în lume fără s-o dorim, dar, dacă tot s-a întâmplat una ca asta, să nu ne lăsăm în continuare amăgiți și cât trăim și avem luciditate să tindem spre zona care ne interesează. E sau nu e ceva după moarte? Este omul mai mult decât o bucată de materie care poate fi oricând anihilată? Este același om mai mult decât uriașul bagaj informațional pe care-l deține grație culturii acumulate? Dacă nu este, atunci totul a fost în van. Dacă după moarte nu e nimic, atunci eforturile depuse de sute și sute de generații au fost complet inutile. Dar și dovada faptului că nu e nimic ușor de obținut. Iar aici se ascunde o mare ironie…
Sărbătoarea pascală pune degetul pe rană. Așa cum spune Apostolul Pavel, dacă Hristos nu a înviat atunci toate vorbele-s goale, iar Scripturile, vreascuri de aruncat pe foc. Să nu ne facem iluzii. Așadar, piatra unghiulară a tradiției noastre este Învierea și nimic altceva. Învierea înseamnă însă victoria asupra morții. Este un salt într-o altă dimensiune unde moartea nu are acces. Dar nu numai moartea, ci și nenumăratele secole în care am strâns nenumârate bunuri. A învia înseamnă a crede în înviere. Iar acest tip de credință scapără ca un fulger, incendiind tot ce până atunci în noi înșine părea bine consolidat.
Dacă e așadar ceva după moarte, aceasta pleacă tocmai din iluminare. În întunericul din jur care ne acoperă odată ce am închis ochii se aprinde o lumină care poate fi o vâlvătaie puternică, dar și pâlpâirea unei candele. În orice caz e ceva care arată că bezna poate fi învinsă. Numai că întrebarea este alta: cum s-o identificăm în condițiile în care, odată cu moartea, tot sistemul nostru nervos central, aparatele prin care percepem lumea, senzori și receptori, nu mai există? Cum să descoperim ceva, dacă nu avem instrumentele necesare pentru a-l descoperi? E un nonsens. Și atunci ne întoarcem la prima întrebare pentru a o completa. E ceva după moarte doar în măsura în care, încă dinainte de-a muri, l-am conștientizat. Nu e nimic după moarte dacă în timpul vieții nu am căpătat o cât de vagă idee despre acest „ceva“ indescriptibil, dar care, indiferent de imprecizia existenței sale, totuși există. Cu alte cuvinte, ce va fi după moarte se rezolvă încă din timpul vieții. Sau numai așa poate fi rezolvat. Dacă lăsăm totul pentru „a doua zi“, am pierdut. Și atunci nu au dreptate aceia care spun cu o satisfacție urâtă că după moarte nu e nimic?
Evident chestiunile acestea sunt de o finețe maximă. Sunt mai subțiri decât firul de păr și mai gingașe decât petala rozei abia înmugurite. A te sili să le explici într-un limbaj rațional este o operație extrem de dificilă și care te și face de râs în ochii acelora care ironizează asemenea tentative. Dar ele reprezintă un exercițiu al minții care deschide breșe într-o ambianță sufocantă. Fiindcă nimic nu e mai înăbușitor decât a trăi cu nepăsarea sau cu groaza că într-o bună zi vei da ortul popii. Și atunci ce faci? Începi să sapi în tine însuți, adică te rogi, pentru a afla ceva care se află dincolo de tot ce știi și de tot ce ai învățat. Iarăși, o operație teribilă. Înseamnă să te descoperi pe tine acolo unde NU ești. Dar ceea ce are loc reprezintă de fapt căutarea CELUILALT. Toate tradițiile vorbesc despre o aseme nea substituire benefică prin care eu nu mai sunt cel care am fost, ci acela pe care l-am descoperit în mine însumi. Dar, fir-ar să fie, chiar l-am descoperit? Chiar mă înlocuiește de-adevăratelea sau este și acesta un tertip, un tip de iluzionare precum toate celelalte care m-au ținut până acum în viață? Mulți oameni de credință, chiar spirituali aflați pe un drum avansat al cunoașterii de sine, mor cu asemenea întrebări pe buze. Este o poziție chinuitoare, dar atât au putut, nu s-a putut mai mult. Dacă substituirea ar fi avut loc, aș fi înviat înainte de-a muri. Aș fi, cum spun hindușii, un jivan mukti, un eliberat din viață, asupra căruia tenebrele șerpuitoare ale morții nu mai au nicio putere.
Fiindcă tot a fost de curând Paștele spun că Învierea lui Hristos ar putea fi văzută și așa. Știu că asta miroase a erezie, dar erezia nu-i păcat, ci doar flexiune a minții pentru a o feri de anchiloze. Mă duc prea departe cu gândul. Măcar de ne-ar da Domnul șansa de-a muri înveliți de giulgiul întrebărilor pentru că întrebarea e, totuși, drum sigur spre IDENTITATE.