Sînt într-o fază a cunoașterii în care îmi las curiozitatea să zburde și aflu tot mai multe lucruri noi despre fapte vechi. Cam ca arheologii. Am ajuns să fac o pasiune aparte pentru istoria romană, mai ales că aici, unde locuiesc acum, în sudul Franței, sînt foarte multe vestigii. Pe aici au trecut legiunile romane în drum spre Spania, aici au înflorit cetăți, au răsărit măslini, au apărut temple, apeducte și s-au construit drumuri care, evident toate veneau de la Roma și, la întoarcere, duceau tot la Roma…
Legat de influența romanilor în zonele nou cucerite, am citit în cartea Ierusalim, biografia unui oraș, de Simon Sebag Montefiore, că tinerii evrei se îmbrăcau ca romanii. Așa a fost de cînd lumea, cei puternici au impus moda lor celor pe care i-au cucerit. Ba, mai mult, atunci cînd luptau în arene (ca atleți, nu ca gladiatori), pentru că totul se petrecea în pielea goală, tinerii evrei își ascundeau amănuntul circumciziei și își adăugau prepuțuri false. De aici am început să construiesc o ipoteză, la fel de falsă, referitoare nu la cele ce se petreceau, sub influență romană, în arene, ci (și) în temple.
În lumea romană exista practica, regula chiar, ca templele unor zeități (mai ales ale lui Apollo, Jupiter sau ale divinităților civice) să servească drept loc de depozitare și verificare a standardelor oficiale de greutate și măsură (pondera et mensura). Acestea erau etaloane de stat care garantau corectitudinea în comerț și se găseau uneori în temple sau în bazilici/foruri. Negustorii romani cinstiți mergeau în temple unde cîntăreau sau măsurau marfa. Așadar, Templele aveau și o dimensiune comercială. „Dacă cinstim zeii, cinstim și măsurile date de zei“ (fraza asta e o speculație a mea, nu am găsit-o scrisă nicăieri).
Pornind de aici, am crezut că negustorii alungați de Isus în Temple erau niște comercianți cinstiți care-i cîntăreau și măsurau marfa după model roman. Chiar am fost mîndru de această „găselniță“. Ei bine, deși am expus cu convingere în cîteva discuții private această ipoteză, iată-mă nevoit să recunosc că nu am dreptate.
Templul era un sanctuar iudaic, guvernat de Legea mozaică și de autoritatea preoțească, nu de administrația romană. Activitatea din Templu era centrată pe monedă (schimb valutar) și pe animale curate pentru jertfă, nu pe verificarea kilogramelor, litrilor sau măsurătorilor de lungime. Moneda oficială în cel de-al Doilea Templu era șekelul (siclul) de Tyr, pentru că avea o puritate a argintului foarte ridicată. În echivalențe grecești era considerat o tetradrahmă (valora cît patru drahme atice). Pe avers avea capul lui Melqart (zeul principal al Tyrului, echivalent cu Heracles/Hercule grec), purtând o coroană de lauri. Iar pe revers, un vultur (simbol fenician/roman) stând pe o proră de corabie, cu inscripție greacă „Tyr sfântă și inviolabilă“. Paradoxal, deși purta imagini păgâne (încălcând porunca împotriva chipurilor cioplite), rabinii au acceptat-o ca singura monedă permisă în Templu, prioritară fiind greutatea exactă și puritatea argintului cerute de Lege (Exod 30:13 ).
Pentru bărbați, intrarea în Templu de-a lungul unui an se făcea plătind o jumătate de șekel (siclu). Un șekel era plata pentru două persoane. Nu toți cei care veneau de departe la templu aveau șekeli de Tyr. Unii dintre ei erau ne-evrei și se opreau în Curtea neamurilor, unde schimbau dinarii romani, drahmele grecești, monedele egiptene în șekeli de Tyr. Exista, se vede, un schimb valutar pus la dispoziția celor care nu aveau banii potriviți. Schimbul valutar se făcea și pentru ca străinii să poată cumpăra, în aceeași monedă unică valabilă, animale curate pentru jertfă.
Încetul cu încetul, schimbătorii de valută au perceput comisioane tot mai mari, care au devenit sursă de îmbogățire pentru aristocrația Templului. E faimoasă scena descrisă în Evanghelii, în care Isus răstoarnă mesele negustorilor spunînd: „Casa mea se va chema casă de rugăciune, nu o peșteră de tîlhari.“ Nu insist, e o scenă binecunoscută creștinilor (și nu numai). Voi sublinia o altă scenă, care se regăsește doar în Evanghelia după Matei, în capitolul 17. Am ales traducerea Cornilescu: „Când au ajuns la Capernaum, cei care strângeau dijma (taxa) de două drahme s-au dus la Petru și i-au zis: «Învățătorul vostru nu plătește taxa?» El a răspuns: «Ba da.» Când a intrat în casă, Isus i-a vorbit primul și i-a zis:
«Ce părere ai, Simon? De la cine iau împărații pământului vămile sau birurile? De la fiii lor sau de la străini?» Petru i-a răspuns: «De la străini.» Isus i-a zis: «Atunci fiii sunt scutiți. Totuși, ca să nu-i supărăm, du-te la mare, aruncă undița și scoate peștele care va ieși primul; deschide-i gura și vei găsi un statir (monedă de argint). Ia-o și dă-le-o pentru Mine și pentru tine».“
E o scenă care mă fascinează. Isus spune că, fiind fiul lui Dumnezeu, nu trebuie să plătească taxa de Templu. Dar pentru ca să nu fie pricină de poticnire, deși e deasupra legii, o respectă și va plăti taxa de Templu, apelînd la o minune. Îl trimite pe pescarul Simon Petru la mare. Și Simon Petru va prinde un pește care va avea în gură o monedă!
Revenind la cele pămîntești, cei care au cercetat episodul cu peștele susțin că acesta era probabil un Tilapia galilaea, numit și Peștele Sfîntul Petru, comun în Marea Galileii, cu gură mare, care putea înghiți o monedă pierdută în apă. Sau căzută din cer, aș zice eu, ca să păstrăm coerența minunii.