Gheorghe Grigurcu identifică în pro filul intelectual al lui Ovidiu Cotruș o dublă apartenență structurală, definită de o tensiune rodnică între exigența de tip maiorescian și fascinația pentru universul romanesc matein. Această dualitate constituie o trăsătură intrinsecă pe care criticul o interpretează ca pe un veritabil joc al contrariilor: „Nu întâmplător cele două întreprinderi critice de amploare ale exegetului sunt închinate lui Titu Maiorescu și lui Mateiu I. Caragiale. Ele trădează configurația bipolară a lui Ovidiu Cotruș, pe de o parte (pe partea dominantă) un spirit rațional, limpid, riguros, pe de alta un hedonist înclinat spre singularizare, «risipitor» și estet. Trăsăturile sale apolinice ni se prezintă dublate de altele dionisiace, cele dintâi având o funcție precumpănitoare. O înclinare spre «rigoare metodologică», spre «obiectivare», spre «impersonalizare» i se relevă prin intermediul patronului Junimii, nu numai ca un program critic oportun, ci și ca un program strict personal, de domptare a patosului, a tulburării sale interne.” (Peisaj critic, I, Editura Cartea Românească, București, 1993, p. 75). Această oscilație fertilă între apolinic și dionisiac constituie chiar cheia de boltă a demersului critic al autorului seriei de studii Titu Maiorescu și cultura română, apărute în revista Familia și reunite postum în 1983. Ovidiu Cotruș a trăit un echilibru instabil între imperativul clarificării clasice și efervescența unui patos care își caută mijloace de temperare.
Dacă rigoarea impersonală maioresciană îi oferă criticului și eseistului un program necesar de disciplinare a efervescenței, fascinația pentru decadentismul operei lui Mateiu I. Caragiale deconspiră o disponibilitate latentă spre estetism și izolare într-o viață crepusculară, asumate ca acte de rezistență în fața contingenței. Tot Gheorghe Grigurcu surprinde această postură aristocratică a spiritului: „Venind dintr-un mundus subterraneus al unor ani sumbri, avea eleganța de a nu se arăta alterat, lovit mortal. Voia din toate puterile să dea impresia unei ultime străluciri, ca un amurg somptuos contemplat de pe cerdacul unui conac.” (Ibidem). Între aceste două repere se cristalizează unitatea unei conștiințe aflate în căutarea stabilității într-o epocă ostilă. Astfel, spiritul maiorescian îi garantează rigoarea analitică, în timp ce filonul matein îi reflectă complexitatea interiorității rănite.
Existența lui Ovidiu Cotruș a fost marcată de traumele hăituirii, de anii grei de detenție, de interdicția de a publica, de marginalizare și de boala necruțătoare. Din aceste vitregiri s-a născut un scris definit de voința de supraviețuire intelectuală, portretul său psihologic dobândind un veritabil ax de rezistență în fața procesului de comunizare. Modelul european, încetând să mai fie o experiență trăită in actu, a fost interiorizat și transformat într-un sistem de referință trainic împotriva ideologizării. Ironia sorții a făcut ca, ascuns în proprie țară, Cotruș să figureze eronat în documentele oficiale ca fiind deja fugit în Franța, pe când el rămăsese prizonierul unei istorii cap tive. Anii „furați” de detenție și de tăcerea impusă au produs o mutație iremediabilă: memoria sa prodigioasă și predilecția pentru dialog au fost compensații ale unei vieți amenințate. În aceste condiții ostile, cultura a reprezentat, mai mult decât o manieră de recuperare a timpului pierdut, un spațiu vital. Astfel, continuitatea valorică a fost menținută nealterată.
Portretul interior al lui Ovidiu Cotruș se configurează într-un tip de scriitură ce posedă o dublă natură: este exercițiu riguros de clarificare conceptuală și deschidere dialogică permanentă, trădând nevoia acută de comunicare. Critica devine astfel un prilej de conversație cu lumea liberă care i-a fost refuzată sistematic. Debutul său, produs la jumătatea deceniului șapte, într-un context de primenire a literaturii române, a marcat începutul unei cariere spectaculoase. Întreaga sa moștenire critică și eseistică s-a cristalizat pe durata a numai doisprezece ani de activitate publicistică efectivă, interval în care personalitatea sa a irupt, recupe rând, într-un elan concentrat, deceniile de tăcere forțată.
Darul oralității era, la el, expresia unei reflecții vii care nu accepta încremenirea în dogme, dând glas dialogului direct. Așa cum observa Monica Lovinescu, Ovidiu Cotruș a fost „risipitor cu sine și pentru că existența îi fusese risipită de alții” (O istorie a literaturii române pe unde scurte. 1916-2000, Editura Humanitas, București, 2023, p. 520). Textele sale rămân „resturile” prețioase ale unei ample gândiri, expresia parcimoniei autoimpuse în fața unei pagini care i-a fost, decenii la rând, interzisă. Această asceză scripturală capătă o profunzime dramatică: efortul său de supraviețuire culturală se apropie mai degrabă de bravura discretă a rezistenței etice decât de exercițiul liniștit și taciturn al omului de bibliotecă retras din fața lumii.
Oralitatea debordantă contrastează cu reținerea în a publica. Ovidiu Cotruș era mai „vizibil” în discursul rostit decât în pagină, fiind mai convingător prin ideea lansată spontan în con ver sație decât prin aceea fixată definitiv în text: „Trebuie arătat că acei ce nu l-au cunoscut personal pe Cotruș își pot face doar cu greu o idee, parcurgându-i textele, de ceea ce a fost în ipostaza sa verbală […]. Înalta ținută a frazelor scrise, nu pedante în sens «ardelenesc», însă protocolare, aulice, asemănă toare unui costum de gală purtat încontinuu, reprezintă o ipostază distilată, un efect al voinței de concentrare, de obținere a reprezentativului.” (Gheorghe Grigurcu, op. cit., p. 76). În scris, fraza sa se disciplinează, dobândind o cadență calmă și austeră, ca și cum efervescența gândirii ar fi fost cenzurată de o severă stăpânire de sine.
Dacă pentru corifeii realismului socialist Maiorescu era o fantomă care „bântuia” prin Europa, pentru Ovidiu Cotruș el rămânea spiritus rector al unei ordini culturale necesare, modelul unei Europe reintegrate în orizontul românesc. Maiorescianismul reprezenta punctul de origine al unei culturi capabile de autodisciplină, o garanție a sensului firesc într-un mediu dominat de improvizație ierarhică și dezechilibru valoric. În contrapunct, universul matein apare ca expresie a genealogiei imaginare dorite și a rafinamentului crepuscular. Ovidiu Cotruș se apropie de opera lui Mateiu I. Caragiale ca de o formă de existență alternativă, în care literatura devine spațiul privilegiat al unei izolări asumate. Ca și pentru autorul Crailor de Curtea-Veche, regimul vesperal, mai mult decât opțiune estetică, este adoptarea unui regim de existență față de timpul opresiv. În ambele cazuri, rezultatul este identic: o convertire a solitudinii în limbaj rafinat. Între rigoarea intelectuală a lui Maiorescu și estetismul lui Mateiu I. Caragiale se întinde un câmp de tensiuni în care criticul și eseistul încearcă să echilibreze rațiunea cu imaginarul.
Membru al Cercului literar de la Sibiu, Ovidiu Cotruș a împărtășit soarta scriitorilor din „generația războiului”, confruntați cu rup tura cauzată de instaurarea comunismului. El ilustrează modul demn în care cultura devine refugiu al supraviețuirii. În absența unei continuități firești a vieții spirituale, critica și eseistica se transformă în păstrătoare a sensului culturii, iar instruirea – în metodă de ocrotire a conștiinței. Imaginea acestui „renascentist întârziat” indică o direcție de erudiție înțeleasă ca modalitate de solidaritate cu ceilalți prin intermediul valorilor, mai ales atunci când dictatura im pune tăcerea. Dar discursul său, supus unui „demon al dialogului”, refuză monologul și întoarce orice epilog la uvertura unei opere rămase în stadiul de proiect editorial. Așa se explică apariția cărții Opera lui Mateiu I. Caragiale în pragul morții: „Ovidiu Cotruș era fascinant, scăpărător în dialoguri […] dar un parcimonios în scris. Aici fraza este calmă, ușor austeră, fără izbucniri temperamentale […]; o decență și o eleganță a atitudinii înnobilează mereu actul critic.” (Alexandru Ruja, Cercul literar de la Sibiu. Destine frânte, destine împlinite, MNLR, București, 2020, p. 449).
Într-o societate totalitară care i-a strivit biografia, meditațiile sale critice reprezentau modul de a subzista prin limbajul literaturii, demonstrând că rectitudinea intelectuală poate fi păstrată. „Există mai multe metode de a ucide un om – observa Monica Lovinescu la moartea scriitorului – și se poate afirma fără exagerare că Ovidiu Cotruș n-a murit de moartea lui cea bună […]. Pe Ovidiu Cotruș omul nimeni nu-l va mai putea întâlni. Și este mare păcat, fiindcă cine nu l-a cunoscut pe Ovidiu Cotruș nu știe ce poate fi cu adevărat un om.” (Monica Lovinescu, op. cit., p. 521). Între scânteierea discursului viu și asceza paginii scrise, între trauma memoriei și rigoarea eseistică, în culegerea postumă Meditații critice (1983), Ovidiu Cotruș a impus ideea de „dialog critic” drept garanție deplină a libertății în comunicare. Figura sa rămâne aceea a unui „personaj” a cărui inteligență sclipitoare a avut rolul de autentică pavăză spirituală în fața adversităților istoriei. Destinul său confirmă că, atunci când totalitarismul anihilează individul, spiritul critic rămâne ultima baricadă capabilă să devieze drama pe calea coerenței interioare.
Locul lui Ovidiu Cotruș în literatura română este definit prin atitudinea de critic și eseist confruntat cu vremurile, la intersecția dintre disciplina rațiunii și reflecția melancolică. Ceea ce unește profund preferințele sale aparent divergente este necesitatea de ordine existențială într-o lume aflată în proces de degradare sub presiunea ideologiei. Din această tensiune se naște profilul unui căutător al esențelor, conferind fragmentului o coerență capabilă să învingă efemerul și dispersia. Între amiaza rațiunii maioresciene și crepusculul matein, Ovidiu Cotruș instaurează un echilibru fragil, dar elocvent, transformând critica și eseistica într-un exercițiu de rezistență spirituală.