„Dragul meu Pogor, fă-mi plăcerea de a-mi scrie doar într-un cuvânt dacă ar fi de bun gust, la Iași, să nu te duci în persoană să faci vizite, dar să-ți trimiți numai propriul nume. Aș vrea să aplic această metodă modernă de reuniune separatoare prin carte de vizită (către D. Mavrocord[at], către mitropolit etc.), lumea neputând, în mod rezonabil, să pretindă de la un tânăr din secolul XIX să se proțăpească în haine negre și să spună: «Hristos a înviat!» “. Modul în care Titu Maiorescu, sosit de un an și jumătate la Iași, și-ar fi dorit, la 20 aprilie / 2 mai 1864, să simplifice eticheta e semnificativ pentru transformările prin care trecea, după pașoptism, raportarea intelectualilor români la tradițiile religioase și la aspectele lor sociale.
Nu se cunoaște răspunsul lui Pogor, dar vizitele la mitropolit, la familiile princiare și la boierii mai influenți erau o datină care s-a păstrat în întregul secol al XIX-lea. „Prin casele boierești, mesele acoperite cu mâncări fine, cu paști, ouă roșii și cozonaci, stăteau trei zile și trei nopți întinse, iar musafirii cari se perindau în vizite aveau oarecum obligațiunea de a mânca și a bea în casa gazdei“, își amintește Rudolf Suțu în Iașii de odinioară.
La rândul lor, supușii mergeau la boieri pentru urări. Elena Onciu, menajera lui Vasile Alecsandri, i-a povestit lui C. Săteanu despre tradiția de la Mircești: „Boierii trimiteau cozonaci și pâne oamenilor din sat, gospodarilor fruntași! În noaptea Învierei toată lumea era dusă la biserică. La întoar cere, masă mare la curte. Alecsandri și coana Paulina aprindeau cele două candelabre mari din salon, care luminau toată ograda, iar a doua zi, la masă, ciocneau ouă roșii cu toată lumea din sat.“ Veselia țăranilor răzbate și din cunoscutul pastel alecsan drinian Paștele.
Mai puțin idilic, dar descris cu umor, apare satul într-o scrisoare a lui Alecsandri către Maiorescu din 25 martie 1875. Ca ministru al Cultelor, acesta era rugat să aprobe înzestrarea bisericii cu niște cărți de rugăciuni având slove chirilice, întrucât nici dascălul, nici preotul recent adus „nu s-au adăpat de gramatica lui Cipar“. Depășind puterea de cumpărare a sătenilor, bucoavnele urmau să fie luate din alte parohii, unde zăceau nefo losite. „Bietul dascăl suferă de un ohtoic ascuns! Sfintele Paști se apropie și el să nu cânte un Hristos a înviat! Această idee îl usucă pe picioare.“
Situația era încurcată, fiindcă bisericuța din Mircești arsese într-o duminică, preotul uitând să stingă lumânările în graba de a ajunge la cârciumă, iar apoi plecând din sat cu totul. De-atunci locuitorii „consacrară crâșmei toate zilele însemnate cu roș în calendarul ortodox“, de unde o sporire a mortalității, bolilor și sărăciei. În cele din urmă, obținuseră lemnele unei „hardughii“ părăsite, nu înainte de a duce cu proprietarii acesteia o luptă „în care armele lui Achil erau înlocuite prin ciomege“. Dascălul Constandin, fiind și dulgher, lucrase un an de zile la noua biserică, dar lipsea clopotul. „Aleargă la proprietarul moșiei, face un cuvânt prin care se înalță mai sus de Bossuet, și proprietarul, fiind poet, se simte pătruns și dăruiește clopotul împreună cu sculele necesare.“
Povestea, încheiată cu bine, ar fi fost plină de farmec dacă Alecsandri nu s-ar folosi aici și de stereotipul antisemit al cârciumarului evreu. „Jupânul Moisi“ devine așadar antagonistul care ar fi dorit să atragă sătenii duminica, în locul bisericii, însușindu-și chiar și ce mai rămăsese din ruinele celei vechi; reconstrucția bisericii echivala cu ieșirea de sub influența lui. Antisemitis mul era, în epocă, o temă strâns legată de cea a Paștelui, și nu întâmplător a ales I. L. Caragiale tocmai această sărbătoare pentru a înfățișa, în O făclie de Paște și în două variațiuni stilistice ale subiectului, cealaltă perspectivă, a hangiului evreu terorizat de amenințarea antisemită: „Să mă aștepți în noaptea Paștelui, să ciocnim ouă roșii, jupâne… Să știi că ți-am făcut și eu socoteala!“
Revenind la obiceiul boieresc al vizitelor de Paști, merită amintit și modul în care erau orga nizate acestea la moșia lui Costache Negruzzi, Trifești. Iacob Negruzzi își amintește că musafirii soseau odată cu gazdele, încă înainte de Săptămâna Mare: „Până când să vie rândul cozonacilor, paș telor și ouălor roșii, la care se lucra cu sârguință, căci nu numai boierii, dar și amândoi dascălii de la biserică, precum și toți servitorii până la cel din urmă rob țigan avea să capete ouă și cozonac, toată lumea postea, chiar și [preceptorul german] Schüller, care era catolic.“ Mergeau cu toții la denii și la spovedanie, și mare scandal a fost când un tânăr cu idei moderne a îndrăznit să înghită niște cozonac în Sâmbăta Mare!
Pe atunci mai exista tradiția apotropaică a larmei (cu împușcături și bubuituri de tun) de Înviere, care în Grecia se păstrează și astăzi. E drept, Bucureștiul arsese în 23 martie 1847, Dumi nica Paștelui, din cauza unor astfel de focuri, dar la Trifești spațiul era mai larg: „La miezul nopții, când preotul strigă din pragul bisericii: «Hristos a înviat!», Schüller slobozi tunul său de tuci și ecoul dealurilor repetă bubuitul de zeci de ori, iar a doua zi, duminică, după ce se întunecase, veni rândul și focului de artifiție, ce fu un mare succes al învățătorului nostru“, stârnind uluirea sătenilor.
Nu-i de mirare că Iacob Negruzzi, ajuns la studii la Berlin, avea să ducă dorul acestor tradiții: „Cât de mare e deosebirea între sărbătorirea Paștelui aici și la noi. Dar să nu facem comparații! Noapte bună! Hristos a înviat!“ exclamă el în jurnal, la 19 aprilie 1862. Se înțelege și de ce a încercat să unească lumile, traducând mai târziu, pentru școlile de duminică românești, cântece de Paști germane, în cele două volumașe de Imnuri religioase pentru copii.
În străinătate, smulgerea dintre ritualuri apărea ca o însingurare la care contribuia și diferența datelor pascale. Astfel vedea lucrurile și Dimitrie Xenopol, scriindu-i din Iași fiului său, A. D. Xenopol, bursier junimist la Berlin, în 7/19 April 1870, să nu care cumva să uite că e ortodox, și să meargă de Paști la biserică. De pomină sunt și descrierile pregătirilor de Paști, un an mai târziu (14/26 Martie 1871): „Mama și bunică-ta deliberează mereu asupra articolului Cozonaci: cutare făină e prea aspră, cutare moale, 20 de ocale sunt de-ajuns, o cantitate mai mare nu va fi de prisos, apoi 20 de ocale de unt, apoi marea chestiune a ouălor pe care găinile nu le mai pot face după atâtea, în sfârșit problema indefinibilă a drojdiei și a atâtor alte ingrediente; […] și știi tu încheierea cestei deliberări materne: Ah, Domnidieule, oare când voiu vide pe Sandu se faca pascele cu noi!“
După îndelungatul post, toată lumea aștepta ospețele. Chiar și pentru Ion Creangă, teolog, Învierea e preponderent legată de mâncat, ritual social central în tradiția populară. Sunt cunoscute scenele din Amintiri din copilărie: „în ziua de Paști am tras un «Îngerul a strigat» la biserică, de au rămas toți oamenii cu gurile căscate la mine. […] Și părintele Ioan m-a pus la masă cu dânsul, și Smărăndița a ciocnit o mulțime de ouă roșii cu mine.“ Dar și mai semnificative sunt abaterile atribuite lui Creangă în vremea când se adunau motive pentru caterisirea lui: „I-a făcut nevasta cozonaci și pască-n Vinerea Sacă și el s-a apucat ș-a mâncat, până ce s-a săturat, ca păgânul.“ În schimb, ar fi mâncat doar fasole în duminica Paștilor. Adevărată sau nu, inversarea simbolică, ca formă de protest, era din categoria celor presă rate apoi în Moș Nichifor Coțcariul, de exemplu „pusnicul Chiriac din Sfânta Agură, care-și cănea părul și barba cu cireșe negre, și în Vinerea Seacă, prea cuviosul cocea oul la lumânare“.
Importanța mâncării pentru Creangă se vede și dintr-un episod povestit de unul din elevii săi evrei, I. Cohos. Institutorul se purta cu drăgăstoasă echitate față de toți. Cum micul elev Cohos citise din manual fraza: „Cui să dau un ou roș?“, Creangă promisese că îi va da un ou roșu. După vacanța de Paști, copiii se adunaseră în curtea școlii. „Iată că sosește și «domnu Creangă». Băieții îl înconjoară și dau să-i sărute mâna. El îi desmiardă pe rând, dar când ajunge în fața elevului Cohos, Creangă, consecvent făgăduinții sale, scoate două ouă roșii, dându-i unul lui și altul unui alt copil de evreu și adresându-se clasei, zise: «Voi ați avut și acasă de sărbători!»“.
Creangă și Caragiale sunt, dintre junimiști, cei mai atenți la dimensiunea socială a tradițiilor. Ouăle roșii de Caragiale ironizează stereotipiile horror despre unguri, narând, pe baza unei pretinse cronici de la „mănăstirea Sf. Pafnutie“, o legendă medievală în care ouăle sunt vopsite cu sânge. Poveste de Paști închipuie o legendă despre ouăle albe, venite „de peste graniță“, care își găsesc adăpost în casa unei leneșe, înroșindu-se apoi singure la biserică. Forme de blândă demistificare se regăsesc și în Cabinetul Hagi-Tănase, despre respectul superstițios al mahalagiilor față de hagiii întorși de la Ierusalim, cu lumina Învierii. Sau în Dumineca Tomii, unde discursul jurnalistic scientist și cel nostalgic religios se invalidează reciproc: dascălul Haralambie le strigă copiilor care băteau clopotele și toaca „mai încet, mă! că mi le dogiți!“ și „ne-njura de feștila moașe-ni, după ce ne luase la fiecare câte doi gologani de trei parale și ouă roșii, ca să ne lase sus în clopotniță…“. Sărbători mâhnite amintește de tensiunea dintre idilic și conflictele familiale, iar în Pâinea noastră cea de toate zilele aflăm în treacăt despre „scenele de năvală de dinaintea tarabei unei brutării în seara de Înviere“. În fine, în Antologie întâlnim și o delațiune „creștinească“, adresată unui soi de avatar al popei Pripici: „Preacuvioase părinte Matache, ca să știi cât ți-a zburat din căldărușă la 1 aprilie, întreabă pe Tanase rahagiul de câți gologani a vândut rahat și bastonache lui Giurgică, băiatul care ți-a purtat căldărușa; și să-ntrebi și pe tat-su, paracliserul: cine ți-a șters basmaua cu ouă roșii, care a zburat când v-ați încurcat la pelin, a treia zi de Paști, cu partidul, la colț la Savu, în odăiță, pe-nfundatele“.
În mijlocul acestei lumi unde toți știau ce fac ceilalți, cu interminabile vizite, zgomot și mâncare, picase așadar sobrul Maiorescu, obișnuit de la Viena și Berlin cu forme mai private de a sărbători. Întrând în politică, s-a adaptat la ceremonialul vizitelor la mitropolit sau la Curte, însă de Paști se retrăgea, după cum subliniază și Zoe Cămărășescu: „Maioreștii plecau fără să a spune nimănui nici unde, nici când. Fie că era ministru, fie că nu era, două săptămâni de Paște fugeau în străinătate pe ascuns, ca să nu-i supere nimeni cu prezența, nici cu corespondența“.
Totuși, criticul lua cu sine în călătorie prieteni sau elevi. În 1878 l-a invitat la Viena pe Caragiale, care nu mai ieșise din țară. În Vinerea Mare au mers la un concert religios la biserica Altlerchenfeld, vizitând și alte biserici; în Sâmbăta Mare, muzeele deschise: Galeria Lichtenstein și Muzeul oriental; „mâncat la Breying, învierea la biserica Sfântul Ștefan (cor), făcut cumpărături. […] La Burgtheater Visul unei nopți de vară, spre cea mai mare bucurie a lui Caragiali.“ Altă dată, aflat la Abbazia, pregătește daruri în Sâmbăta Mare (17 / 29 aprilie 1899): „Înainte de amiazi, pe când Anicuța era în baie, i-am comandat de surpriză pentru Paștile de mâine ouă roșii, cozonac și un coș cu flori.“ A doua zi, „pe la 11 ducem 2 ouă roșii și cozonac lui P.P. Negulescu la Villa Augusta.“ De neuitat grija lui pentru Eminescu, în momente când un altul poate ar fi stat cu gândul doar la sărbători: vizita la sanatoriul din Oberdöbling chiar de Anul Nou 1883/1884, sau scrisoarea către Emila Humpel din Vinerea Mare a aceluiași an, spre a organiza, cu discreție și pe cheltuiala sa, șederea poetului bolnav la Iași.
Când nu pleca din țară, Maiorescu mergea în Vinerea Mare la mânăstirea Cernica, fapt care lui Tudor Arghezi (ucenic și monah acolo între 1899 și 1904) i s-a părut atât de uluitor, dat fiind renumele de ateu al criticului, încât a ținut să-l relateze de mai multe ori. „El avea o meticuloasă grijă ca niciodată de Paști să nu lipsească, din fața altarelor de la Cernica, cele două enorme făclii de ceară albă, pe care le trimitea anual mânăstirii… Uneori, în puterea nopții, sosea și o caretă la arhondaric. Printre cei cinci sute de călugări cu zăbranicul negru al camilafcii, desfăcut simbolic, ca un văl de mireasă, negru, din creștetul scufiei peste umăr, ai mânăstirii, se strecura un domn cu barbișon, pitit până la sfârșitul slujbei, cu doamna lui, în strănile depărtate, de lângă ușă. Și repede, fără să se arate mai mult, domnul se întorcea pe întuneric la București… O bucată de timp candelile albastre din dreptul catapetesmei ardeau cu untdelemnul lui Maiorescu. El făcea filosofia la universitate, dar dincolo de catedră tăcea, de vorbă cu arhimandritul, cu iclisiarhul, cu paracliserul, săraci cu duhul și frați întru Domnul.“ Articolului O amintire de Paști (1939) i se adaugă interviul acordat în 1943 lui Vasile Netea, Cernica în amintirile dom nului Tudor Arghezi, în care afirmă că Maiorescu ar fi fost credincios fără să știe: „Venea întotdeauna cu un cupeu închis însoțit de doamna, aproape de miezul nopții, pentru a nu-l vedea nimeni, și găsea întotdeauna mânăstirea în plină priveghere. Starețul Visarion îl aștepta spre a-i lua lumânările împreună cu un ucenic (odată s-a întâmplat de am fost chiar eu). Maiorescu stătea la biserică treizeci, patruzeci de minute, rămânând totdeauna în întuneric, lângă ușa din dreapta, spre marea mâhnire a starețului care voia să-l scoată mai la… lumină. Din această pricină, cuviosul Visarion se afla foarte stingherit. Pe nesimțite, Maiorescu dispărea apoi la fel de discret precum venise. Eu cred că îi dădea starețului și bani, acesta (el nu cunoștea din Maiorescu decât pe ministru și nu auzise despre acuzațiile în legătură cu Schopenhauer) găsindu-l foarte cuvios și impunător.“
În fine, în articolul Liturghia din 1945, episodul capătă accente dramatice, în contextul în care se întrezărea ruptura Bisericii de stat: „Nevoia de concentrare în sine sau de risipire în adierile unui vis de nuanță și-o satisfăcea o dată pe an, într-ascuns. […] asculta slujba nopții dintr-o strană din întunericul intrării și pleca tiptil, știut dar nevăzut, înapoi la București, uneori târziu după miezul nopții. Două ore pe an, din viața lui, frământată de marile nedumeriri și îndoieli, Maiorescu se călugărea.“
De fapt nu există, în jurnal, vreun semn că Maiorescu ar fi depășit criza religioasă din tinerețe, mai ales dacă ținem cont de lecturile sale filosofice sau de comparatism religios. Însă tema ateis mului său fusese exacerbată de adversari, mentorul Junimii comportându-se întotdeauna, în public, ca un „creștin cultural“. Altminteri nici nu ar fi putut ajunge ministru al Cultelor. Calitate în care a sprijinit mereu biserica românească din Brașov, sau a contrasemnat, în 1784, „Regulamentul pentru sărbători“ votat de sinod și dat de Carol I, care interzicea o serie de superstiții. Arhiepiscopul catolic Raymund Netzhammer menționează de seori, în jurnal, ajutorul oferit de Maiorescu, nu în ultimul rând călugărițelor expulzate la izbucnirea Primului Război Mondial. Tot lui Netzhammer i-ar fi zis, în mai 1913, că trebuie să aibă loc curând o mișcare religioasă în lume, altminteri se va duce de râpă civilizația și vor veni alte popoare cu credință. Convingerea aceasta ținând, probabil, de o înțelegere dialectică a istoriei.
Dar indiferent ce se va fi petrecut în gându rile lui Maiorescu la slujbă, suntem departe de o „călugărire“ în sensul arghezian. În cercul său, excursiile la Cernica erau petreceri uzuale, de la regele Carol I la tânărul Al. Tzigara Samurcaș, care mergea acolo cu colegii de liceu, descriind mâ năstirea mai degrabă pragmatic: la arhondărie li se pregătea pește și borș, buna primire fiindu-le asigurată de ceva tutun și coniac aduse starețului. Tot el menționează în Memorii și participări la denii, semn că bucureștenii din „familiile bune“ aveau obiceiul de a merge acolo de Paști. Maiorescu însuși organiza periodic (cu trăsura trasă de patru cai, iar ulterior cu automobilul) picnicuri cu apropiații la Căldărușani, Snagov, Cernica, Pasărea, Țigănești, uneori fiind consemnate marginal și conversații cu călugării; dar nici jurnalul său, nici referirile făcute de Mite Kremnitz, Slavici ș.a. nu pun în centru căutarea religioasă. Dintre excursiile junimiștilor la Cernica, relatarea lui Vintilă Russu-Șirianu, al cărui tată l-a dus acolo pe Eminescu, e cea mai emoționantă, întrucât drumul fusese făcut cu un atelaj princiar, cu patru cai negri, „strălucind ca lacul chinezesc“, grație bunăvoinței muscalului, care auzise de poet. Dar poetul pare să fi fost preocupat de natură, nu de simțiri religioase.
Dintre junimiști, Eminescu e, însă, cel care privește cu cea mai profundă gravitate și contextua lizare filosofică momentul Învierii. Poate că astfel era și cel mai apropiat de gândirea lui Maiorescu, schopenhauerian și admirator al lui Faust până la lacrimi. Într-un articol din Timpul, intitulat „Paștele“ (16 aprilie 1878), poetul pornește de la îndemnul entuziast: „Să mânecăm dis-de-dimineață și în loc de mir cântare să aducem stăpânului, și să vedem pe Christos, soarele dreptății, viața tuturor răsărind!“, ajungând la întrebarea „Ce e adevărul?“ Nu lipsesc trimiterile la buddhism, nici la David Strauss, autorul Vieții lui Isus. E invocată apoi prima scenă din Faust I de Goethe, când Faust, considerat de Eminescu o întruchipare a omenirii, era pe cale de a bea fiola cu otravă: „iată că sună încet clopotele și cântecele de la Înviere… și paharul îi cade din mână… el e recâștigat pentru viață“. Interpretarea dată scenei de către Eminescu e una schopenhaue rian-pesimistă: paralel cu lumea plină de cruzimi și egoism, politică și războaie, „creierul omenirii“ trăiește altă viață, cea a științei și artei: „el măsură depărtarea stelelor și adâncul mărei, greutatea pământului și ușurința eterului, aude florile crescând, întrupează în marmură frumusețea liniilor și în pictură a colorilor, discompune lu mina soarelui, află limba ce au vorbit-o asirienii, numără biblioteca lui Ptolomeu și desleagă un vechi papyros ce cuprinde leacuri egiptene“. Dar oamenii armei și ai vicleșugului vor ră mâne mereu mai importanți decât marii învă țați sau artiști, de unde și reacția lui Faust la corul Învierii: ,,Aud solia, dar îmi lipsește credința în ea!“. Abia în finalul articolului Eminescu revine la sensul datinii: chiar de nu ar sosi niciodată „veacul de aur al adevărului și al iubirii de oameni“, e importantă credința în el „ca să se bucure cei buni în «ziua învierii», când ne luminăm prin sărbătoare și ne primim unul pe altul și zicem frați celor ce ne urăsc pe noi și iertăm pe toți pentru înviere, strigând cu toții: «Christos au înviat!»“
Privirea lui Eminescu asupra sărbă torii e una din afară, dialectică, a intelectualului care înțelege diferența dintre nemijlocire și reflecție. Și totuși trezește cea mai vie emoție, fiindcă textul însuși e un exemplu al frumuseții artei despre care vorbește. În această cheie trebuie citit și poemul său Învierea, care reia, prin muzicalitate, inclusiv prin schimbarea de ritm caracteristică pentru Faust, contrastul dintre viața sortită morții și Evanghelie. Bătrânul preot, „moșneagul cu barba ca zăpada“, care „din cărți cu file unse norodul îl învață / Că moartea e în luptă cu vecinica viață“, o spune, la fel ca și blânda tânguire a Prohodului: „Nimica înainte-ți e omul ca un fulg, // Ș-acest nimic îți cere o rază mângâ ioasă, / În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase / A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg.“ Abia în ultimele strofe, în ritmul corului îngerilor din Faust și cu genitivele atât de caracteristice acestui pasaj goethean, dar și troparului Învierii, e redat, la miezul nopții, mesajul Evangheliei: „Cântări și laude-nălțăm / Noi, Ție Unuia, / Primindu-L cu psalme și ramuri, / Plecați-vă, neamuri, / Cântând Aleluia! // Christos au înviat din morți, / Cu cetele sfinte, / Cu moartea pre moarte călcând-o, / Lumina ducând-o / Celor din morminte!“ Faust renunțase la gândul morții nu din credință renăscută, ci fiindcă muzica îi amintise de credința copilăriei, de nemijlocire; Eminescu nu adaugă vreo con cluzie explicită contrastului dintre viață și moarte, dar, prin intertextualitatea dintre cele mai impor tante imnuri creștine și cea mai reflexivă piesă de teatru a modernității, o arată fără a mai fi nevoie și de rostire.