A contempla un obiect înseamnă a realiza o asociere ideală a apropierii și distanțării spiritului în raport cu acesta. A-l apropia de eul tău ca și cum ți-ar aparține și totodată a cuteza să-l proiectezi în absolut.
*
Scriptor. O nevoie continuă de confesiune. Confesorul, lumea întreagă.
*
A.E.: „Unii autori care se află la suprafața unei epoci cad în uitare, alții necunoscuți în epoca lor ajung la notorietate într-una ulterioară. Am impresia că destui confrați ar opta pentru prima postură. Oare din modestie sau din vanitate?“
*
„Declară Novalis, opera este mult mai mult decât artistul: ea îi scapă și «devine organul inconștient și proprietatea unei puteri superioare». Nu e revelatoare această gândire, care, începând prin a afirma că orice obiect perfect ne aduce mesajul unei lumi, sfârșește prin a pune această lume dincolo de putința noastră? Să remarcăm că respectul lui Novalis pentru antic este expresia gustului neoclasic al epocii sale. Gust impregnat de nostalgie. El face din perfecțiune un lucru al trecutului, tot atât de îndepărtat de noi, ca steaua care apare în telescop.“ (Jean Starobinski).
*
Două ipostaze opuse pot alcătui prin încrengăturile lor lăuntrice starea de spirit a unui poet. Simțământul unei experiențe existențiale rodate și cel al prezenței de nou venit în lume. Scepticismul și candoarea cooperând irațional.
*
În fața unui amic se cade să adopți imaginea unei prezențe convenabile, în fața unui prieten propriul tău chip.
*
Un ins cu funcții și totodată îmbogățit posedă adesea nu doar toate calitățile pe care și le-a dorit, dar și câteva pe deasupra, despre care află cu surprindere din partea unor semeni mult binevoitori care-l anturează.
*
Apele se despart de uscat, vântul nu se desparte de văzduh.
*
„Sunt de acord cu Gottfried Benn, și aș merge chiar mai departe. Într-o poezie care nu e nici didactică, nici narativă și care nu e însuflețită de nicio intenție socială, poetul se poate preocupa doar de exprimarea în versuri a acestui impuls obscur – folosindu-și toate resursele de vocabular, cu istoria, conotațiile și melodia fiecăruia dintre cuvinte. Până nu spune, el nu știe ce are de spus; și în efortul lui de a spune lucrul acela nu-l interesează să se facă înțeles de alți oameni. La stadiul acesta ceilalți oameni nu-l interesează deloc, nu-l interesează decât să găsească cuvântul potrivit sau, oricum, cuvintele cele mai puțin nepotrivite.“ (T.S.Eliot).
*
Senectute. Te preumbli prin locuri binecunos cute, spațiul ți se înfățișează precum un timp ostenit.
*
Început de vară. La fereastră belșugul de frunze prefirate de vânt ale unui copac, aidoma unei senzualități vegetale.
*
Orgoliul vântului care se învăluie în sine, magnanimitatea ploii care se dăruie necondiționat țărânii.
*
Impas. Incertitudini macerând o certitudine, incertitudini macerându-se una pe alta.
*
Senectute. Lucrurile cele mai firești încep să-ți pară neverosimile, dar, culmea, cele nefirești încep să-ți pară verosimile. Tot mai insistent.
*
Satisfacția de-a te descoperi într-un text propriu pe care l-ai uitat, simțindu-te concomitent tu însuți și un Celălalt.
*
„Constantin Noica ne-a povestit, la un moment dat, că, în preziua ieșirii din închisoare, i s-a organizat, lui și altor «colegi», un tur de informare propagandistică prin România «nouă», cea a «realizărilor» populare, de natură să justifice măsurile severe luate împotriva «reacționarilor». «Vedeți ce lucruri frumoase au făcut în acești ani?» «Într-adevăr» a răspuns (încă) deținutul –, «dar eu am intrat în pușcărie întreg și acum sunt o epavă. Pe mine și pe toți cei ca mine ne-ați urâțit!» Mă impresionează nonșalanța celor care trec cu ușurință peste costul «lucrurilor bune» aduse țării de comunism. Eu sunt încă marcat de imensa urâțenie cu care s-au plătit aceste «lucruri bune». Vorba lui Dostoievski: cât valorează un castel construit pe cadavrul unui copil? Și, la urma urmelor, care castel?“ (Andrei Pleșu).
*
O fulgurație în imposibil, un fior al viitorului? De ar fi măcar un rest al trecutului ce se mistuie, absolutoriu pentru prezent.
*
Fiorul unei imortalități proprii, grație faptului că în tine trăiesc în continuare ființele cele mai dragi plecate din această lume. A te părăsi pe tine n-ar însemna a le părăsi și pe ele?
*
„În capitalism omul este exploatat de către om. În comunism este exact invers.“ (John Kenneth Galbraith).
*
Moment negru. A avea simțământul că ai depășit o limită înseamnă ori că vei da de o altă limită similară, ori că te vei întoarce la limita anterioară. Numai Pronia cerească poate face ca limita să dispară definitiv pentru tine.
*
Cred că am mai notat. Un vis autentic nu se poate așa-zicând împlini, întrucât posedă o gratuitate similiestetică.
*
„Omul caută ceva, dar nu știe ce, simte o anumită nevoie, dar nu știe care este nevoia aceasta. Dacă ar ști-o, poate că i-ar găsi leacul, dar nu cunoaște nici nevoia, nici leacul. De ce? Pentru că tocmai necesitatea aceasta se raportează la ceva care nu face parte din realitate, din realitatea palpabilă, din realitatea sensibilă și directă, nici din realitatea științifică cognoscibilă. Toate elementele concrete ce stau la dispoziția spiritului omenesc prin educația omului, cunoștințele imediate și cunoștințele științifice sunt, într-adevăr, față de aceste noi necesități omenești, un faliment.“ (Nae Ionescu).
*
Damnat al scrisului cum ești, ai frecvent impresia că te trezești de la o zi la alta aidoma unui școlar cu temele nefăcute.
*
O aglomerare de preciziuni riscând a tulbura relativitatea subtilă a unui adevăr.
*
Sunt lucruri către care te mână curiozitatea. Sunt lucruri despre care ți-e teamă să mai afli ceva.
*
Regretabil, nu te-ai putea elibera nici din ceea ce ai fost, nici din ceea ce vei deveni, ci doar din ceea ce ești în prezent. Autoritatea capricioasă a prezentului, factorul de care ești dependent.
*
„Cine nu știe să trăiască nutrind milă și împărtășind durerile altora, este pedepsit în sensul că simte cu o violență intolerabilă propria-i durere. Durerea se poate accepta numai dacă este ridicată la nivelul soartei comune și compătimind pe alții care suferă. Pedeapsa egoistului este că-și dă seama de aceasta numai sub bici și încearcă în zadar să învețe să fie milos, din interes.“ (Cesare Pavese).
*
Frunzișul se mărturisește prin foșnetul său, apele se mărturisesc prin murmurul lor, noi, „frați ocazionali ai naturii“, după vorba lui Valéry, însoțindu-le graiul sempitern cu graiul uman recent.
*
O lealitate pedantă față de tine însuți. Sub impresia că ai greșit, să ai în fapt dreptate.
*
Grandoarea plină de ifose a lui X, care nu mai e existență, ci spectacol, nu mai e real, ci ficțiune. Inșii mediocri cu succese în carieră o ilustrează adesea exemplar.
*
„Omul cunoscut tinde să nu fie decât emanația unui număr indistinct de necunoscuți.“ (Valéry).
Invidia: viciul admirației, aidoma unui înger căzut.
*
„Lucrurile cele mai simple, cele cu adevărat simple, pe care nimeni nu le poate transforma în semi-simple, ajung să fie extrem de complicate când sunt trăite de mine. E destul uneori să trebuiască să dau bună ziua, ca să mă intimidez. Vocea mi se stinge ca și cum ar fi vorba de o mare îndrăzneală să pronunți asemenea cuvinte cu glas tare. E un soi de pudoare de a exista – nu știu să-i spun altfel! Analiza constantă a senzațiilor noastre creează o nouă manieră de a simți, care poate să-i pară superficială unuia care analizează doar cu inteligența, nu cu senzațiile.“ (Fernando Pessoa).
*
După un somn calm revii la lume, după un somn agitat lumea revine la tine.
*
De vorbă cu un confrate. Am simțământul, îi spun, că nu-ți poți iubi cum se cuvine semenii dacă nu iubești animalele. Văd că ridici sprânceana a stupefacție. Sper să nu fii scandalizat dacă îți voi aminti opinia unor budiști conform căreia omenirea nu va fi suficient civilizată până vor exista războaiele și până vor fi sacrificate necuvântătoarele.
*
4 aprilie, ziua animalelor domestice abandonate de stăpânii lor.
*
Scriptor. Nu te mai cauți în ceea ce ești, te cauți în ceea ce încă nu ești, cu aceeași încredințare ca și cum te-ai căuta în ceea ce ești.
*
Momente actuale care dau povețe altor momente din trecut. De ce atât de târziu? Zadarnice acum, trecând în idealitatea unei vieți care s-a isprăvit.
*
În amintire, Gabriela Omăt, intelectual, poet, ființă de-o condiție pură pe care numele său a fost în măsură a o rosti ca atare.
*
„Septembrie e o lună care se deosebește de toate celelalte. Are mai multă magie. Simt că acele stranii prefaceri chimice din măruntaiele pământului care dau naștere ciupercilor constituie și pricina acestui surplus de «viață» din aer – un soi de trepidație, de scăpărare. De zile întregi, vreme neschimbată. Când te trezești, privirea ți-e umplută de copacii îmbăiați într-o lumină verde-aurie. E răcoare, nu frig. E cristalin. (…) Văzduhul are mai curând gust de fruct.“ (Katherine Mansfield).
*
Imposibilul aidoma unui cer pe care-l urmărești intermitent. Dar dacă totuși?
*
Scriptor. X afișează o poză de leneș, neglijent, somnoros, cum ar veni o modestie la vedere, pentru a fi original sau pentru a para eventualele obiecții ce i s-ar putea aduce? A le-o lua înainte.
*
Solitudinea, o formă capitală de libertate, fapt pe care mentalitatea publică înclină a n-o agrea. Cum să renunțe la simțământul mult proteguitor al solidarității colective?
*
Aflu că după ce a primit în dar o Răstignire sculptată în lemn de George Apostu, Cioran a afirmat: „Suntem singura religie în care a fi credincios înseamnă a-ți fi milă de Dumnezeu.“
*
„Rănile martirilor sunt comparate cu o scriere compusă întru slava lui Hristos. Sfânta Eulalia folosește expresia «cerneală purpurie»; martirul devine astfel o Inscripta Christo pagina – o pagină scrisă pentru Hristos. În Bizanț, cerneala purpurie era ținută de un anume slujbaș din suita împăratului, singurul care avea dreptul să o folosească. Această cerneală avea proprietăți speciale și trebuie deosebită de o cerneală roșie folosită în Evul Mediu la scrierea și decorarea manuscriselor. Cerneala purpurie este scrisul sângelui, cea care unește într-o legătură indestructibilă.“ (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant).
*
Poetul scrie uneori cu propriul său sânge, alteori cu sângele altora.
*
A recunoaște înseamnă nu o dată un progres față de a cunoaște pur și simplu. Intervine o particulă de sensibilitate a trecutului.
*
În prezent două stări alternative. Pe de o parte o stagnare, un simțământ al unei stabilități aparent salutare, suprimând dorința de-a mai începe ceva, pe de altă parte, o grabă tot mai presantă astfel încât nu-ți mai rămâne nicio rezervă de timp. Clipe luând-o la fugă spre necunoscut.
*
„Dilema claustroagorafobică“, situația unei persoane care percepe anxietatea și teroarea atât în compania cuiva, cât și în solitudine (concept al psihanalistului Henry Rey).
*
„Se pare că și în lumea peștilor contextul contează. În adâncuri, peștele blom e un tip absolut respectabil. Însă când ajunge la suprafață se transformă într-un soi de bătrân posac, gras, cu o figură total antipatică. Cu toate astea, cel despre care se spune că e cel mai urât pește din lume a fost votat peștele anului în Noua Zeelandă și este mascota oficială a Uhly Animal Preservation Society. Un fel de antierou adorabil al oceanului.“ (Dilema, 2025).
*
A.E.: „Aici te revolți, aici te resemnezi, aici te revolți din nou, dar nu te-ai putea regăsi dacă nu te revolți, dacă nu te resemnezi. O spontaneitate a ființei cu care s-ar cuveni să fii de acord.“
*
Toamna a trecut lăsându-ți însă tot ce avea mai prețios. Imaginea sa.
*
A fi invidios înseamnă a fi vulgar în raport cu tine însuți până la insolență.
*
Scriptor. Oportunitățile cuvântului selectându-le, modelându-le, confirmându-le astfel pe unele de natură existențială până la indistincție.
*
Și lucrurile vieții curg pe un făgaș s-ar zice inalienabil pentru că sunt ele însele.
*
„Discuții cu evrei în casa verișoarei mele Vally. Admit, eventual, trecerea de la o credință la alta. (Mai ales dacă a fost constrânsă. Unii mă întreabă dacă am fost cumva silit s-o fac, în închisoare.) Cum de-am putut să trec însă de la spirit la materie? Ar fi de înțeles să mă închin în duh altundeva, dar cum de mă pot împărtăși cu pâine și vin (cu «alimente» și din același pahar cu toată lumea), cum de pot săruta icoane făcute din lemn, chipuri cioplite? Și-mi zâmbesc subțire. Le zâmbesc și eu. Or fi ei știutori, știu și eu câte ceva: că oamenii nu-s numai spirit, ci și materie. Domnul e duh; dar s-a întrupat, carne s-a făcut.“ (Nicolae Steinhardt).
*
Vârstă. Deci 90. Cum să mergi înainte, cum să mergi înapoi, cum să te oprești?
*
Unele lucruri pe care te-ai văzut nevoit a le amâna multă vreme îți dau simțământul că nu s-au realizat nicicând. Un miraj negativ al neîmplinirii care poate dura cât viața.
*
A trăi o metaforă pe care o poți percepe organic ca și cum ai gusta un fruct copt.
*
Uiți ce-ai vrut să faci, și, mai grav, uiți ce-ai vrut să spui.
*
Urmăresc pe fereastră sau în cursul plimbărilor zilnice peisaje cărora le putem contempla frumuseți, rafinamente, sensuri simbolice. Să parcurgă ele drumul invers de la artă la real, să reprezinte tablouri care se întorc pe drumul ființei? Îmi aduc aminte o mărturisire a lui Corot, care, înaintând în vârstă, spunea că vede pretutindeni tablouri de Corot.
*
„Magia/ poemului/ este libertatea iepurelui/ între fălcile vulpii“. (Emilio Paz).
*
Întârzii în viață aidoma unui tren care zăbovește într-o gară mică.
*
„Oamenii obișnuiesc să se arate deosebit de grăbiți când se decid pentru ceva mai bun; ei uită că fiecare act de preferință deschide totodată un gol în sufletul nostru. Nu, prefer să nu preferăm“ (Ortega y Gassett).
*
Uneori fracțiuni minime de timp, intense, esențiale, răvășitoare, foarte ale tale și totuși nu știi de unde să le iei: dintr-un trecut necunoscut, dar care are aerul a rezista undeva, a te aștepta cu familiaritate, dintr-un viitor necunoscut dar care s-ar putea să nu vină niciodată în pofida straniului său realism concurând cu succes prezentul? Sau chiar din misteriosul lor amestec provocator?
*
Dimineață ineptă. Nicio observație, nicio presimțire a unui gând, doar un vid umplut de obiecte.
*
În prima tinerețe mergeai înainte fără a te gândi prea mult la consecințe. La senectute înaintezi avându-le în vedere și mai puțin.
*
Inspirația, un moment de mântuire laică a scriptorului