MIHAI FRĂȚILĂ, episcop greco-catolic de București, s-a născut la Alba Iulia în 1970. A studiat Teologia la Roma, ca bursier al Colegiului Pontifical Pio Romeno, singura instituție românească din Cetatea Eternă aflată sub patronajul Vaticanului, și la Paris. Între anii 2005 și 2007, a fost rector al acestui așezământ. Este autor și coautor a numeroase volume. Între cărțile care îi poartă semnătură: Poate fi trimis Dumnezeu în exil? Despre riscurile mântuirii și șansa răbdării (2016), Există o zare. Despre truda lui Dumnezeu de a pune lucrurile la punct (2019), De ce Binele se cuvine să ne afle pregătiți. Un jurnal din vremea pandemiei (2021), Aventura deza măgirilor. Despre risipa lui Dumnezeu (2023). În curând, va publica volumul Partea care nu se va pierde. Despre alegere și discreția binelui. Mai jos, un interviu despre bine, discernământ, credință, valori și criza acestora.
Cristian Pătrășconiu: Să plecăm în dialogul nostru de la valori, de la calmul acestora și de la răsturnarea lor. Când cad reperele, e bine să revenim la o conversație despre ele, despre etică, despre verticalitate. Poate că nu e doar bine, ci e și o urgență! Sau e bine să ne lăsăm în voia timpului, fie ce-o fi?
Mihai Frățilă: E scris în firea omului să țină la lucruri care îl definesc sufletește. A te lăsa în voia timpului e riscant. Cred că atașamentul față de interioritate – valori, sacrificiu, străduință, răbdare, măsură, cuviința față de semeni – ne conferă în același timp statura și misiunea.
De ce cad și tot cad aceste verticale, aceste repere înalte?
Viața omului e mult mai mult decât siguranța sa exterioară sau sănătatea. Am trăit lucrul acesta în perioada pandemiei. Vorbim tot mai mult despre viață în termeni de optimizare și eficiență, fiind atenți mai curând la ceea ce ni se pare convenabil. Ca să rămânem atașați de fibra interioară a vieții, e important să avem repere care depășesc interesul personal. Fundamentul moralei, ca parte a legăturii noastre cu divinul, evident, dă o anumită consistență. Mă tem că aderența la un mesaj de credință, imaginat doar ca poliță de asigurare, nu pune în valoare toate posibilitățile pe care virtutea ispirată de credință o presupune în conștiință. Virtutea nu e „eficientă“ în lumea grăbită a zilelor noastre, dar fără ea toate au de suferit, inclusiv libertatea.
Nuanța ar fi următoarea: de fapt, ce a secat, Preasfinția Voastră? Verticala cu adevărat sau mai curând credința oamenilor?
Civilizația noastră a ajuns să pună accentul mai curând pe confort și bunăstare personală, în același timp insistând pe diluarea ideii de competiție, de sacrificiu, de răbdare. În momentul în care predomină preocuparea de a scoate din circuit conștiința suferinței, latura noastră interioară are de suferit. Multă lume nu înțelege și acuză Biserica că ar exalta un soi de dolorism bizar sau fatalitatea. Bucuria și durerea rămân întrețesute în viața fiecărui om. Până la urmă, credința – în cazul omului credincios – nu face altceva decât să caute exemplul și ajutorul vieții lui Hristos. Deșertându-se pe sine, El a ales să aibă parte de o existență umană, să sufere și să moară pentru a răscumpăra Creația. Triumful credinței nu este, prin urmare, unul material, care s-ar mărgini doar la contabilizarea unor succese în sens de confort!
Vreți să spuneți – ca să traduc oarecum – că nu putem să fim fericiți, dacă nu suferim?
Valorile, virtuțile în această existență trecătoare se rotunjesc în funcție de contrastele de care avem parte. Alternanța luminii și a întunericului din natură e o imagine care descrie zbuciumul interior al omului. Nu poți să pătrunzi valoarea binelui, dacă el nu are pentru tine un preț de consecvență, de deranj, de luptă, de sacrificiu… Până când nu reușești să te angajezi în mod onest în această luptă, nu prea există șansa reușitei tale ca om ancorat în respectul comunității.
Fac un pas mai departe în conversația noastră și vă întreb: să aruncăm la gunoi reperele/valorile sau să fie date uitării – ceea ce e tot un fel de aruncare, de părăsire a lumii de ieri, pentru a ne bucura cât mai mult de lumea de azi?
Lumea nu a început cu noi și nu se termină odată cu noi. Cred că un om „cuminte“ nu se poate rupe de trecut. Suntem persoane care își asumă libertatea și puterea conștiinței, făcând în permanență alternanța dintre ceea ce prezentul aduce cu sine și experiențele trecute. De altfel, baza înțelepciunii umane sau a cunoașterii se întemeiază tocmai pe precedența unor experiențe pe care alții le-au făcut înaintea noastră. Oamenii care își pierd memoria vor fi condamnați să retrăiască lucrurile pe care au evitat să le asume.
Ce facem însă cu lumea de ieri? Ce e bine să facem cu lumea de ieri?
Am fost impresionat, după 1990, de căutările istoriografiei de la noi. Se încerca, totodată, și rediscutarea faptului că trecutul tout-court era minunat. Cu timpul, s-a ajuns la o detașare, fiind destule zone prezentate tendențios, mai ales perioada de după 1900 și interbelicul. Biserica mea, în 1948, fusese condamnată la dispariție din viața publică a societății românești și tot ceea ce ea realizase pentru cultura românească a fost trecut flagrant sub tăcere. Întârzierea studiului onest al evenimentelor și polemica de joasă speță (atinsă de interese politice!) din istoriografie au îndepărtat în parte, cred, interesul tinerilor față de tămăduirea prin adevăr. A privi trecutul presupune și onestitatea ascezei asumării culpei. Modul contorsionat de a concepe tradiția la noi e o problemă! Anul trecut au apărut însă trei volume formidabile despre realitatea istorică a societății românești. Mai întâi sinteza lui Dennis Deletant despre România sub regimul comunist și felul în care acesta a căzut în decembrie 1989. Apoi istoria României în cel de-Al Doilea Război Mondial a soților Pavelescu. Pentru perioada de după 1990 este cartea despre ideologi și ideologii a lui Cristian Preda. Un volum, acesta din urmă, pune la dispoziție o erudiție enciclopedică. Sunt volume serioase, pasionante!
Să facem un pas înainte: ce poate face un om credincios cu lumea de ieri? Dar un necredincios? Pentru un om credincios pare că e mai simplu de pus degetul pe ceea ce este sigur bine. Dar pentru un om necredincios?
A fi credincios înseamnă să ai referința prezenței lui Dumnezeu – Alfa și Omega, începutul și sfârșitul istoriei pentru care trecutul, prezentul, viitorul sunt contopite. Oferind repere care nu sunt circumstanțiale, credința permite articularea realității după niște jaloane precise, fără a uita de conviețuire și respect. Depinde cum suntem obișnuiți să ne punem întrebări. Pentru mine, experiența pandemiei a fost hotărâtoare. Până atunci nu m-am confruntat cu riscul pierderii vieții. Ca om credincios, nu înseamnă să ai toate răspunsurile. E important să știi că altcineva ți-a luat-o înainte și te poate ajuta. Aici intervine legătura cu Isus și exemplaritatea vieții lui răscumpărătoare. Rămânând atașați de reperele cuvântului Scripturii și ale rugăciunii personale/comunitare (Biserică), dialogul credinței e făcut să se rafineze.
Și pentru necredincios – înaintea Lui cine poate fi?
În anii șaptezeci, când nu se putea vorbi despre biserică sau religie în societate, existau subterfugii: atașamentul față de gândirea clasicilor, de pildă. Dacă e să luăm înțelepciunea veche a Greciei, ea mizează pe căutarea unei înțelepciuni care pune în centru respectul față de căutarea omului interior și a sensului vieții, că după moarte nu se termină totul. Pare un subterfugiu ieftin, dar într-o lume atee sau consumeristă e o supapă importantă, inclusiv pentru cel care nu „poate“ crede. M-am bucurat când s-a repropus o nouă traducere a eseurilor lui Montaigne. Datorită lecturii – a fost un cititor perseverent – și educației sale umaniste, el a privit viața ca o experiență de autodepășire.
Ați evocat o sintagmă – „omul interior“. Ce e acest om interior, Preasfinția Voastră?
A alege ce personaj vrei să fii depinde de valori și idealuri interiorizate, ca și de respectul pentru semeni. Când nu ne mai preocupă însă țelurile ultime ale vieții, începem să dezvoltăm un alt fel de „religiozitate“. Egoul meschin, pasiunile și interesele, puterea, câștigul, cariera, distracțiile pot înlocui cu ușurință ceea ce este prețios – în fond, chiar și însăși legătura cu „metafizica“. Unii oameni – scria Montaigne cu ironie –, „neputând face ce vor, se prefac a voi ce pot!“ .
Ați susținut în decembrie trecut o conferință extraordinară despre Cardinalul Iuliu Hossu în suita de conferințe, de la „Justiția Memoriei“. Întrebare directă, tranșantă: „Cu suferința lumii de ieri ce facem?“
Eu aș lua-o în sens pozitiv, adică în sensul că e cea mai de jos, fondatoare, dar pe care se zidește ceea ce urmează a fi construit. Durerea nu e, prin urmare, doar o memorie a trecutului, cel puțin din perspectivă creștină!
E o memorie pentru viitor! De ce?
Pentru că, din perspectiva credinței creștine, nimic nu se pierde. Zestrea binelui ales se codifică și în generațiile care vin. Lumea își dă seama că valoarea rămâne – chiar și la greu sau în momente penibile, când se cern caracterele, când există suferință, înfruntare. Acestea, până la urmă, ne fac să creștem. Nimenea nu le caută anume! Sunt lucruri pe care Evangheliile încearcă să le descrie drept realități răscumpărătoare. O constatare, până la urmă, ușor de descoperit – dacă sunt recunoscute parte a vieții lui Isus –, dar mai greu de acceptat. Adversitatea a fost prezentă în viața multor oameni care au traversat regimul comunist – indiferent că erau credincioși sau necredincioși – și au crezut în ceva mai mult decât confortul vieții și siguranța lor personală. Mă gândesc și la Ioan Ioanid și la memoriile sale (Închisoarea noastră cea de toate zilele). E un clasic! O manifestare a fibrei interiorizate a omului care nu se frânge. Din această perspectivă, omul interior înseamnă a atinge, a contura ceea ce nu poate fi restrâns la vanitatea unor monumente; omul interior înseamnă fibra caracterului.
Cardinalul Iuliu Hossu, pe care l-am evocat, era un „atlet al suferinței“ sau, mai degrabă, să zic în termeni cumva sportivi, un „maratonist al credinței“? Nu se exclud, de fapt...
Îl simt un „maratonist“ al credinței. „Credința noastră e viața noastră“ – spunea el. Adică, fără credință, viața n-ar mai avea sens. Hossu continuă maratonul credinței cu consecvență și, de aceea, e un personaj reușit. A cultivat, apoi, întotdeauna sentimentul profund al compasiunii, inclusiv față de persecutori, iertarea și desprinderea de resentiment. E remarcabil pentru demnitatea sufletului!
Nu scapi neatins de memoriile sale – una dintre marile cărți de acest gen de la noi. Așadar, există și o pedagogie a suferinței. Dar, apropo de Cardinalul Iuliu Hossu, și nu numai de el, sunt mulți alții care au mers pe drumul acesta. Au coborât în Infern, ca să se ridice mai apoi…
Până la urmă, e partea cea mai dificilă în lectura Evangheliilor. E spiritul „Fericirilor“ predicii lui Hristos. Totul e răsturnat, iar ideea de lege e transfigurată. Se trece dincolo de ideea că Dumnezeu ar fi Cel sus-pus care trebuie vrăjit ca să ne acorde atenție. Dar spuneați de suferință… Fiul lui Dumnezeu, Hristos, coborând pe pământ, nu poate lua alt parcurs decât acela al omului. Întâlnește firescul uman: țesătura compusă din bucurie și suferință. Pentru omul care rămâne atașat fibrei evanghelice, nu e doar o consolare, ci e asigurarea reușitei pe care Hristos o împlinește în propria lui viață. Isus însuși trece prin suferință, nu se ferește de ea în momentul în care cei apropiați încearcă să-l convingă să se apere, să-și salveze pielea. Isus își trăiește jertfa în mod voluntar, ca o realitate a răscumpărării, câștigând-o datorită staturii sale de om și Dumnezeu. Se petrece și o „unificare“ temporală, contopirea sacrificiului său cu veșnicia. Aceasta e deja prezentă, dacă omul acceptă să se lase condus de interiorizarea legii prin caritate. A rămâne creștini depinde de asta – fiindcă aminteați de Cardinalul Hossu și de atitudinea lui. Spiritul fericirilor…
Înapoi la lumea noastră de azi: totul e relativ, chiar totul? Și aici nu mă refer la teoria relativității a lui Einstein. El nici nu spunea, de altfel, că totul e relativ. E mult mai nuanțat. Mă refer, de fapt, la cascada de relativism moral.
Am cam lăsat caracterul deoparte! Edificiul interiorității lui, ca și distanța dintre generația antecedentă nouă sau relația fondatoare dintre maestru și ucenic… Despre întâietatea onestității față de capacitatea omului de a seduce, dar și despre încântarea de sine – inamicul principal al mărturiei creștine. Despre precedența caracterului în fața imaginii noastre publice tocmai stă să-mi iasă în zilele acestea un volum la Editura Humanitas. A insista pe caracter destramă ideea că succesul ar fi doar ceva care ar putea fi contabilizat material. Aici e și unul din marile pericole ale libertății. „Libertatea nu înseamnă dispreț și respingere. Libertatea este alegere și afirmare. Nu este o împingere de pe stâncă, ci o urcare pe un munte… Cei care folosesc jargonul eficienței îți cer de fapt să acționezi pentru scopurile lor“ – scria anul trecut Timothy Snyder, consternat de cutremurul moral din lumea noastră. Adevărul realității omului nu depinde de majoritate sau minoritate. În cursul istoriei, oamenii care au rămas fideli sacralității vieții au fost mult mai puțin numeroși… Majoritățile se dau cu ușurință compromisului, complicităților… Fel de fel de personaje încearcă să-și justifice alegerile, complicitățile… Toată gândirea clasică spune că o anumită complicitate îți impune să te retragi, dacă ții la demnitate: crezi că într-adevăr există iertare și înnoire prin asumarea răului făcut… În Estul Europei, după 1989, victima trebuia să-și prezinte scuze! Deranja complicitatea la rău și pe călăii reveniți fără jenă la masa tratativelor.
Vorbind despre lumea veche și lumea nouă, (uneori) minunata lume nouă – putem să punem și această întrebare: dar dacă lumea nouă ajunge să fie o catastrofă sau poate că e deja așa ceva? Romanul Brave New World al lui Huxley nu e o carte despre libertate și despre o lume liberă. Dimpotrivă e o distopie despre o tiranie. Pe mine lucrurile astea mă cam întristează, pentru că există un profetism al realității tragice…
Lucrurile nu merg liniar în istorie. Acest adevăr a conferit Bisericii creștine o demnitate aparte. Plecând de la o societate complet în opoziție cu spiritul Evangheliei, s-a reușit forjarea unei lumi în care demnitatea omului, valorile au căpătat semnificații noi și s-a construit o nouă civilizație. E de matrice biblică, dar s-a însoțit de zestrea filozofiei clasice (Grecia) și a dreptului roman. Suntem ancorați în această civilizație, apropo de respectul față de ființa umană pe care l-a instaurat creștinismul. Inteligența artificială poate fi un fond interesant de arhivare a cunoștințelor, a datelor, dar nu ne va oferi o părere care s-ar putea substitui conștiinței personale. Alegerile se fac în forul interior al omului! Inteligența artificială e o construcție care, evident, datorită tehnicii, știe să reasume informațional lucruri înglobate în computere fantastice. Într-adevăr, pot să arhiveze mărturia stărilor noastre, a stărilor emoționale, să te influențeze…, dar asta nu înseamnă că un computer va fi în stare să ia decizii sau să facă discernământul în locul tău – e tușa evidentă a omului interior, a ființei sale spirituale.
Credeți că noile tehnologii ne fac viața mai complicată în acest vast și delicat câmp de reflecție morală și religioasă, de credință…? Și anume credința aerisită, nu boccie, încrâncenată, cu ura la cingătoare – așa cum par să propună, bunăoară, apostolii de azi ai falsului „suveranism“ de la noi, care se închină la Moscova și la Mișcarea legionară.
Unul dintre cei șapte episcopi martiri, Ioan Bălan, avea o vorbă. Copil de oameni simpli (ajunsese în 1936 episcop greco-catolic la Lugoj și a murit în 1959, după închisoare și domiciliu forțat – la Ciorogârla), el spunea: „Un singur lucru e veșnic: Dumnezeu. Două chestii sunt perpetue: prostia și nestatornicia omului.“ Legat de lucrurile pe care le-ați evocat în privința bigotismului autohton și slăbiciunii minții, cred că merită să vedem, până la urmă, ce fel de oameni vrem să fim. Statura spirituală e făcută ca să facem alegeri. De curând l-am descoperit pe Victor Frankl, psihiatrul celebru, supraviețuitor al Holocaustului nazist. Dacă ținem morțiș să avem deznodăminte memorabile, convinși că „adevărurile“ noastre se cred adevărate de la sine, poate acceptăm să privim lucrurile mai nuanțat. Oamenii capabili de curaj valorifică viața pornind de la adevăruri elementare, înțelegând că faptele lor trebuie să fie o condiție a libertății. Faptele lor nu se vor consemna singure, adică fără persoana care le face și fără demnitatea pe care ea înțelege s-o asume, indiferent de riscuri. Omul nu va fi lipsit niciodată de misiunea sa constitutivă: „puterea“ de a lua decizii, indiferent de circumstanțe.
Ați amintit de reîntoarcerea la gustul totalitarismului. Dacă viața nu e construită pe răspundere și libertate, pe asumarea cuviinței de a-i lăsa spațiu celuilalt, suntem niște personaje ratate. Până la momentul invaziei din țara vecină, câtă lume civilizată din Apus, sub pretextul de a face opoziție dezmățului actual, ajunsese să creadă că un regim autocratic ar fi convenabil „protejării“ valorilor creștine? Cele 40 de zile din deșert ale lui Isus revelează experiența ispitei și povara propriilor impulsuri. Apariția diavolului, care îl ispitește pe Isus pe măsura staturii sale, rămâne și pentru noi o provocare formidabilă: nu-l putem manipula pe Dumnezeu. Ispitele pe care Diavolul i le propune Lui Isus sunt anume construite pentru omul-Dumnezeu, Cel care are un crez de prezentat omenirii! Un crez pe care Diavolul încearcă să-l prezinte la dispoziția puterii sale (de forță)! Or, Isus venea să predice un cuvânt adresat staturii interioare și libertății asumate! Dragostea lui Dumnezeu nu poate fi impusă cu forța, cu viclenie. Orice dragoste impusă e o catastrofă. E o mare minciună, apoi, să te închini Răului sub pretextul că ți-ar pune la picioare lumea!
Să cădem de acord că, indiferent dacă e vorba de un credincios sau un necredincios, a naviga decent în lumea de azi e ceva foarte complicat. Atunci, întreb așa: soluția care a fost des verificată este să fii de aici, din lumea de azi, și să nu fii de aici, în același timp? Cum spune și faimoasa scrisoare adresată lui Diocnetus…
A fi desprins de spiritul lumii nu înseamnă să pleci la mănăstire. A confunda realitatea veșniciei doar cu antecamera vieții monastice e o mare eroare! Ideea și realitatea monahismului – retragerea din deșertăciunea lumii – se naște ca reacție radicală în Biserica de la începuturi, împotriva coruperii din societatea unde creștinismul intra cu lentoare, dar cu siguranță. A te refugia din lume la propriu, fără a avea vocația renunțării, a rugăciunii, a ispășirii, a voioșiei de a lua asupra ta zbuciumul omenirii – este cel mai mare pericol pentru demnitatea socială a ființei umane. Viața cade pe mâna impostorilor, a celor care profită de orice pentru a-și urmări interesele meschine – îndrăznind să se folosească până și de numele lui Dumnezeu. Or, Isus nu se interesează de putere! Dialogul lui brusc cu Pilat e revelator, redefinind privarea sa de libertate, riscul morții, chiar și ideea de adevăr. Ca toți slujbașii puterii, Pilat, ros de frică, îi răspunde cinic: „Ce-o fi și adevărul?“. Libertatea lui Isus e definită de acceptul său de a-și da viața, apărând dreptul lui Dumnezeu de a-și prezenta chipul interior adevărat – asta l-a condus spre moarte! – și nu ceea ce oamenii, copleșiți de adversitate, încearcă să caute în favoarea confortului și a siguranței personale.
Așadar: omul vechi sau omul nou?
Aș zice că e vorba despre un om întotdeauna nou, reforjat în fidelitatea lui față de un crez moral. Numai credința într-un adevăr anume – amintește Chantal Delsol – e în stare să fondeze o civilizație reală. Un om integru, care are memorie, își așează rădăcina demnității interioare pe fidelitatea față de un adevăr metafizic. Creștinul ar trebui să știe că Dumnezeu asumă de la sine grija istoriei, iar faptul de a recurge la memorie nu face decât să susțină speranța.
O să pun pe masă, deocamdată, doar imaginar, deși amândoi știm că poate fi chiar mai mult de atât, doi termeni ai unei relații, ca să zic așa, neobișnuite: „credință și înghețată“! De fapt, vreau să mă refer la aceasta: la credință și la faptul de a ține ochii deschiși sau ochii minții – sau ochiul inimii deschis către micile bucurii ale vieții?
Oh, da, e amuzant. Când m-ați vizitat prima dată, am mâncat împreună înghețată. Înghețata e aici, în relația pe care ați propus-o, ideea frumuseții vieții, a creației, a împărtășirii lucrurilor bune care ne înconjoară și mai ales comuniunea de a fi unii pentru alții. Și bucuriile vieții sau frumusețea ei, asumarea fiecărui moment prezent, a ne bucura de ceea ce ține, până la urmă, de tot ceea ce e descoperire și realitate constructivă a vieții, a admira creația, a ne bucura de ceea ce ființa umană a reușit să descopere și să creeze… Toate acestea sunt o mărturie – în cazul omului credincios – a prezenței lui Dumnezeu și a ajutorului lui. Orice poate fi un pretext, ca să devenim un alt soi de oameni, mai buni, dispuși să fim drepți, respectuoși.
Prin urmare, e loc de un anume optimism? De fapt, nu trăim în cea mai rea dintre lumile posibile; sau, chiar mai mult – dacă avem bucuria unui răsărit frumos, a unui apus de soare blând, „tihnit“, ne putem gândi că, poate, trăim acum chiar în cel mai bun dintre locurile posibile ale acestei lumi…
Fără convertire, fără sentimentul trecerii dincolo de gustul personal – acea „metanoia“, dincolo de inteligența imediată –, fără depășirea sinelui nu vom reuși niciodată să ne asumăm chemarea. Perioadele grele sunt trecătoare, dar merită recunoscute și primite ca atare. Nu ne putem furișa: toate mijloacele omului se rescriu în funcție de adversități, mai puțin principiile. Mi-aduc aminte de rectorul seminarului „Pio Romeno“ de la Roma din anii 90, un călugăr benedictin originar din Belgia, pâinea lui Dumnezeu. Mergeam la el să mă mai plâng pentru drama societății din țară. Îmi tăia rapid fervoarea, spunându-mi: „În alte părți e mult mai rău!“ I-am dat dreptate cu timpul. Întâlnim lucruri incomode, dar, în fond, ajung să fie benefice. E un mare atu pe care viața îl pune înainte.
Prin urmare, „Sus inimile!“…
Credința e, în primul rând, o atitudine, o încredere profundă. Împreună cu speranța și cuviința carității (a iertării) sunt realități care nu pot fi mărginite de acel calcul al probabilității materiale. Și asta e, cred, cea mai minunată consolare!
