Efectul admirației. Poeți maghiari din Transilvania – ediția a doua, revăzută și adăugită (Editura TipoMoldova, 2026) este cartea care stă la temelia acestei conversații. Excelenta antologie mai înainte numită este realizată de Kocsis Francisko.
Cristian Pătrășconiu: Transilvania – o vatră bună pentru poezie, nu? Și pentru poezia de limbă maghiară.
Kocsis Francisko: Oho, și ce sol fertil, aici poezia e ca mușcatele în fereastră. Și erau trei ferestre, dar una, din păcate, s-a închis, s-a bătut în scânduri, cum se obișnuiește la casele părăsite. A orbit, cum se spunea în satul meu, asta însemnând că din spatele geamurilor nu se mai uită nimeni la cer, la oameni, la lume, la ziua de mâine… Și aici, ca oriunde în lume, fiecare fereastră își are locul ei, nu ia perspectiva alteia, n-o umbrește, dimpotrivă, îi sporește lumina prin captarea sclipirilor venite din toate părțile luminate de spirit. Despre poezia românilor transilvăneni nu vorbesc aici, o cunoaștem. Pentru a germanilor stă drept piatră de hotar antologia cunoscută tuturor, Vânt potrivit până la tare (1982) a lui Ioan Mușlea, deși n-a fost și nu este de ajuns, pentru că sunt multe alte identități și expresii care ar merita și ar trebui cunoscute. Despre poezia maghiarilor transilvăneni aș putea vorbi oricât, având mereu senzația că a mai rămas, totuși, câte ceva esențial de spus. Că fiecare lucru mai cere o nuanță, un amănunt, un accent. Mă limitez la câteva informații ca niște scăpărări. Mai întâi să enunț truismul drag tuturor literaturilor: poezia maghiară din Transilvania are dreptul la toate superlativele. Și asta o pot spune eu, care o cunosc până la detalii care stârnesc admirația. Pot s-o spună și maghiarii, desigur, dar atunci ar suna prea subiectiv ca să fie crezuți fără rezerve. S-au făcut, e adevărat, câteva tentative de a fi aduși în atenția cititorului român, dar a existat mereu ceva potrivnic reușitei. Aș aminti aici, mai întâi, că Antologia literaturii maghiare din 1966-69 și-a orientat privirea spre… Budapesta, sateliții transilvăneni fiind foarte puțini și… destul de modești. Și se și oprește prea devreme cu selecția. A venit apoi antologia lui Tudor Balteș, din 1979, Tineri poeți maghiari din România. Generația „Forrás“, care a fost una contabilă, oricât de bine au fost traduse poeziile selectate, din două-trei texte nu aveai cum să-ți faci o imagine despre niciunul dintre autori, ba chiar și întregul părea un mozaic cu contururi imprecise. Deși merita, nu s-a bucurat de atenție, probabil tocmai din acest motiv, pentru că nu impunea voci distincte și prin ele o poezie modernă, autentică, definitorie, indiscutabil existentă. S-au mai tradus volume individuale subțiri care au trecut neobservate (aș aminti: Áprily Lajos, Szilágyi Domokos, Király László, Balla Zsófia, Kányádi Sándor, Vári Attila), deși Nicolae Balotă a dedicat un volum întreg fenomenului literar maghiar de aici (Scriitori maghiari din Transilvania, 1920-1980). În trena aceasta se înscrie și antologia mea, cu diferența că am refuzat din capul locului o defilare numerică, am căutat pentru fiecare perioadă de creație o voce distinctă și puternică, cu gândul ca toate la un loc să dea imaginea unui univers particular, original, valoros și, dacă nu sună prea orgolios, universal. Mi-am asumat riscul opțiunilor după ce am citit cam tot ce se putea din lirica Transilvaniei, pe perioade de creație, orientări, școli și solitari, câteva sute de volume ale poeților a căror listă inițială deja nemilos scurtată a depășit cifra de o sută. A fost un marș forțat de ani de zile, primele poezii din această antologie fiind traduse prin 1977-1978. Cred și acum, după a doua ediție, că am procedat corect și n-am fost nici prea drastic cu cei lăsați pe dinafară. Unii vor crede, poate, că am fost prea îngăduitor cu unii dintre cei selectați. Dar nimeni nu se poate bate cu subiectivitatea traducătorului…
Cum e să fii un om-punte între două culturi? Poate chiar între două lumi…
Om-punte sau cărăuș, cum am zis eu, iau dintr-o parte și duc în cealaltă copia ideală, pentru că originalul nu este transmisibil, nu este multiplica bil. Am considerat întotdeauna că e un privilegiu să fii acasă în două – sau mai multe – limbi, să simți și să resimți cum e să călătorești între identități diferite, să le cunoști „pe dinăuntru“, mai ales acestea două, formate în „același spațiu literar cu determinări istorice și culturale“ (N. Balotă). Aici și în felul în care exist mă simt împlinit și util, nu-mi pot imagina decât astfel ceea ce înțelegeau romanii prin nec plus ultra.
Ce înseamnă – în sensul unei adevărate viziuni – a traduce?
Mă surprinde cum puneți întrebarea, mă constrânge să recunosc că nu am fost de la bun început un vizionar care își propune să realizeze peste timp ceva care are contur și conținut bine stabilite. Nu, n-am fost, pentru că ideea unei antologii a venit mai târziu, după ce am avut rubrici permanente de traduceri din literatura maghiară și m-am dumirit într-o bună zi, brusc, nici eu nu știu cum și la ce impuls, că poezia vecinătății noastre e cvasinecunoscută pentru scriitorii români. De acolo înainte am avut în minte o finalitate și am lucrat pentru atingerea ei. Cu traducerea e o mică poveste. Pentru că am învățat relativ târziu maghiara cultă, aveam probleme de înțelegere când citeam în această limbă, de aceea am început să transpun instantaneu, mental, în limba română tot ce citeam, altfel nu reușeam să prind sensurile mai adânci, nuanțate ori sugerate, citeam în ungurește, dar nu înțelegeam decât în românește, cum ar veni. Traducerea e un mod de a înțelege, nu contează în ce limbă citesc, înțeleg totul doar în limba mea culturală. Nu-i o metaforă, cred că tuturor li se întâmplă asta, chiar dacă nu conștientizează fenomenul.
Îmbrăcați haine de soi, de gală atunci când traduceți poezie?
Nu, bineînțeles că nu, obișnuiesc să port vechea salopetă a artizanului care a șlefuit multe obiecte fine, delicate, magistral cioplite sau modelate. Traducătorul nu participă la o ceremonie, nu oficiază, nu celebrează, ci mai curând vrăjește, e un solomonar al cuvintelor unei limbi care se reflectă în oglinda celeilalte limbi. Însă lucrul cel mai important și mai greu, deși aproape insesizabil, e să nu-i transferi niciunui poet limbajul tău, trebuie să te străduiești până la renunțare de sine să-i însușești stilul, tonul, ritmul și vocabularul, frecvența expresiilor și energia rostirii, să fii alter-ego-ul lui în limba de adopție. Să rămână el însuși și în cealaltă limbă, să se recunoască sau să fie recunoscut după ritm, sonoritate, vibrație, amplitudine. Îngăduiți-mi să vă povestesc aici o mică întâmplare din 2009, cred, când am participat la Carei la un eveniment dedicat lui Ady Endre. Prima ediție a antologiei era deja destul de cunoscută și am fost rugat de Muzsnay Árpád, organizatorul manifestării, să țin o prelegere despre receptarea lui Ady în mediile românești de astăzi, eveniment pentru care am pregătit eseul despre modernitatea poetului. După eveniment, Pomogáts Béla m-a întrebat dacă Ady poate fi tradus îndeajuns de bine într-o limbă cu sonorități mult mai blânde, cum e româna. I-am propus să-i citesc o poezie în traducere, fără să-i spun titlul, și să încerce să ghicească despre care ar putea fi vorba. Am citit Cu Leda la bal, punându-mi la bătaie puținele abilități de recitator. În liniștea care s-a lăsat după ce am ajuns la sfârșit, criticul a zâmbit și mi-a spus că un astfel de poem nu s-ar putea confunda cu nimic altceva, că el a rostit în gând, împreună cu mine, fiecare vers, pentru că știa de la primele cuvinte ce poezie citesc. Nu există nimic mai măgulitor de atât.
Poezia e un fel de duminică a literaturii?
E mult mai mult, este limba universală a sufletului omenesc, de aceea nu-i de mirare că toate comunitățile omenești, oricât de izolate au fost unele de altele, au „vorbit“ limba aceasta, toate au descoperit acest fel de a comunica stările cele mai profunde, bucuria și suferința, emoțiile cele mai copleșitoare, gândurile cizelate uneori până la limpezimea cristalului, au izvodit metafora și au nuanțat în mii de feluri fenomenul de a fi. Poezia șoptită ori cântată, poezia de sărbătoare ori de jale, freamătul iubirii și bocetul, cântecul de leagăn și incantația le găsim peste tot, de la primitivi la omul de astăzi. Diferă numai „veșmântul“, nu și esența, deși mulți îi acordă prea mare importanță confecției. Eu v-aș spune numai, ocolind puțin vechiul proverb, că hainele pot să îmbrace și un manechin. Și aș mai adăuga că universul în sine e, cum cred, un poem infinit din care, fiecare în timpul său, „citim“ și rostim câteva versuri care ni se potrivesc, altfel spus, ne căutăm pe noi înșine în univers.
Care sunt marile provocări atunci când traduceți poezie maghiară în limba română?
Provocările sunt aceleași și când traduc proză sau orice altceva, grija mea de căpătâi este să păstrez textul la nivelul originalului. Dacă e mai sus, cum visez uneori, nu-i niciun bai, mai jos să nu coboare, pentru că atunci nu există iertare. Cum am spus și repetat ori de câte ori am avut ocazia, fidelitatea față de original trebuie să stea pe primul loc, nu există provocare mai mare decât asta, altfel traducătorul trebuie să facă altceva ori să scrie parodii. Am fost și am rămas adeptul unei fidelități elastice, asta însemnând să tălmăcești, dar să nu răstălmăcești niciodată o operă, varianta tradusă să comunice aceleași sentimente, impresii, valori. Poate sună orgolios, dar e numai un crez.
Efectul admirației – față de „poeți maghiari din Transilvania“. Ce înseamnă aceasta: să fii poet maghiar în Transilvania? Există ceva care funcționează ca o diferență specifică? Și: religia amprentează mult această poezie?
După ce am citit cam toată poezia maghiară scrisă în Transilvania – am evitat, cât am putut, maculatura – am descoperit un univers copleșitor, care mi-a stârnit un sentiment afirmat fără reținere, traducerile fiind efectul direct al admirației. Dar, la întrebarea care urmează, nu vă pot răspunde, nu mă încumet să emit presupuneri. Poate vreunul dintre poeții maghiari ar fi capabil să dezvolte o teorie identitară, dar eu nu sunt în stare. Cu vreo două decenii în urmă, revista Vatra a lansat o anchetă cu întrebarea: Ce însemnă să fii scriitor maghiar în România? Au fost invitați să răspundă ei înșiși și vă spun sincer că n-am simțit în răspunsurile lor nicio diferență la întrebări similare puse scriitorilor români. Mi-au întărit numai o certitudine: că exprimă în altă limbă toate atributele omenești de oriunde. La altă scară s-ar putea pune întrebarea: ce însemnă să fii scriitor în lume? Cred că nu-i nicio diferență esențială.
Educația religioasă își pune, într-adevăr, amprenta asupra artei, deci și a poeziei, conferindu-i o marcă inconfundabilă. Reforma lutherană i-a atribuit individului un spor de responsabilitate, l-a eliberat de fatalitatea originară și l-a făcut răspunzător pentru propriul destin, și prin asta a schimbat mentalitate, atitudine, rigoare, aspirație, toate reflectate și la nivelul artei. Transilvania, mai mult decât Ungaria panonică, a fost solul fertil al acestor schimbări, a promovat noul și nu s-a simțit niciodată mai prejos decât centrul. Aș spune, dimpotrivă.
Altfel spus: credeți că se poate vorbi despre un „dialect poetic“ transilvănean?
Cred că folosiți „dialect“ în sensul de culoare locală, și atunci putem spune că există un stil transilvănean de viață, de atitudine, de legătură profundă cu spațiul – amintiți-vă de transilvanism –, de atașament față de tradiție, istorie, identitate și încă o nuanță care s-ar putea traduce prin speranța dăinuirii. Transilvania e ca un titlu de noblețe.
Ce nu se poate ocoli în design-ul unei asemenea antologii? Ce linii delicate (chiar și în sensul de: problematice), ce porțiuni de istorie (care apasă și asupra culturii!) nu sunt de ocolit?
Eu n-am găsit motive întemeiate pentru a ocoli ceva, mă gândesc la lucruri solide, nu mofturi. Sau dacă da: lipsa de valoare (după aprecierea mea subiectivă, desigur). Dar nicidecum probleme delicate de istorie, credință, convingeri sau aspirații identitare. Fiecare își asumă o istorie și o cultură proprie. Și nu o face în contra nimănui. Și-n plus, nu putem cunoaște cu adevărat pe nimeni dacă ascundem anumite aspecte ale individualității sale. Literatura nu este ideologie, ca atare nu trebuie să irite, să supere, să stârnească sentimente ignobile. Când scrisul este pus în slujba unor interese, când este îndreptat împotriva altora, nu mai este literatură, ci armă politică ori expresia lipsei de empatie. Poezia nu este, nu trebuie să devină sabie. E de ajuns să încânte, să bucure, să mângâie. Și asta în orice limbă.
Către ce/ către cine priveau scriitorii (inclusiv poeții, desigur) de limbă maghiară din Transilvania acum – să zicem – un secol? Poate chiar un secol și mai bine…
Bună întrebarea asta, nișă pentru o privire în istorie. Da, acum un secol, după ce Ady a bulversat toate tiparele unei literaturi obosite, producătoare de imitații mai mult sau mai puțin reușite, toate privirile s-au îndreptat spre el, mulți s-au declarat adepții și continuatorii săi nu numai în Ungaria, ci și în Transilvania. Aici, după ce între centru și provincie s-a interpus și o graniță politică, intelectualii au căutat să se redefinească în noile condiții sociale, preocupați în special de conservarea identității proprii. Și n-au fost puțini nici cei care s-au pus pe bocit. În noile condiții, baronul Kemény János a convocat în 1926 la castelul său din Brâncovenești elita literaților din Transilvania, un parlament al scriitorilor de toate orientările, unde s-au pus bazele viitoarei reviste care a promovat transilvanismul, Erdélyi Helikon, dar ideea transilvanismului nu s-a născut acolo, avea deja ceva istorie în urmă pe plaiurile principatului, însă începând de atunci a devenit un curent în toată puterea cuvântului. Important e că scriitorii helikoniști l-au adoptat drept spirit tutelar pe Ady și s-au aliniat în urma lui, declarându-se continuatorii, nu emulii poetului care a sintetizat aproape profetic destinul maghiarilor în bazinul carpatic. Dar asta numai la nivel declarativ, pentru că talentul l-a purtat pe fiecare pe drumul său. După primii ani de căutări, scriitorii s-au dumirit că nu există un centru exterior, ei înșiși trebuie să-și asume rolul acesta. Și au făcut-o cu atâta fervoare, încât au fost acuzați chiar de încercare de schismă literară, deși nu făceau decât să-și afirme propria individualitate, specificul și tradiția.
Momentul 1989 produce pentru literatura de limbă maghiară o reorientare a privirii?
Da, dar nu mai mult, sau poate nici atât, cât a produs în stânga Prutului, când scriitorii de acolo au sperat într-o nestăvilită afluire în literatura de dincoace și la o mare, caldă și zgomotoasă îmbrățișare. În nicio parte efuziunile n-au dat peste margini. Peste Prut s-a construit măcar un pod de flori. Peste pusta străbătută de Tisa și de Dunăre nu s-a întins nici măcar un telegraf metaforic. Nimeni n-a devenit mai bun și mai iubit numai pentru că era transilvănean ori din vreun alt ținut locuit de maghiari, cu greu se impuneau și cei foarte valoroși. Senzația e că lucrurile nu stau radical diferit nici acum, deși circulația și prezența publicistică nu par deloc îngreunate. Dar poate numai eu simt vântul acesta rece, tăios. Și totuși e absolut sigur că se va ajunge la o ștergere a diferențelor, în viitor nu va mai conta unde te afli în spațiul unei literaturi, internetul face ca să te poți considera în centrul ei și în cel mai izolat cătun.
Efectul admirației: acum suntem la a doua ediție a acestei antologii – una, desigur, revăzută și adăugită. Care sunt, așa-zicând, „noutățile“ ediției de față?
Devenise imperios necesară această nouă ediție, pentru că în cei douăzeci de ani trecuți de la prima s-au schimbat multe, nu ca opțiuni, ci conținut. Am revăzut periodic traducerile vechi, am făcut corecturi, am șlefuit, am găsit expresii mai potrivite, mai sugestive, mai plastice, rime mai bune, sau cel puțin așa cred. Dar esențialul e că am continuat să traduc alte și alte poezii din creația celor aleși pentru prima ediție. I-am recitit de câteva ori, integral, pe toți și am ales alte și alte poeme care simțeam că e musai să figureze în selecțiile finale, că fără ele imaginea, portretul poetului are de suferit, îi lipsește o tușă definitorie, astfel că am adăugat grupaje tot mai consistente la fiecare autor, am scris micile eseuri și portretele literare, am revăzut și actualizat bio-bibliografiile atât de schimbate în două decenii, am adăugat anexele care oferă informații suplimentare. Mărturisesc că am stat o vreme în cumpănă, am vrut să elimin doi-trei poeți din sumar, ca să subțiez puțin volumul, dar am simțit că aș lăsa neacoperit un interval prea mare, plus că ar fi rămas nereprezentată o orientare de avangardă, atât de palid prezentă în creația lirică de vârf a transilvănenilor, suprarealismul, dar și orientarea poporanistă, atât de răspândită în Ungaria postbelică și îmbrățișată și de poeți ardeleni remarcabili, ecouri ale ei răsunând în poezia lui Kányádi, suprapuse peste un transilvanism rafinat sintetizat. O astfel de incizie ar fi anulat și pasaje lungi din introducerea scrisă pentru prima ediție, așa că am decis să-i păstrez pe toți, chiar cu riscul acestui tom masiv.
Cum i-ați ales pe titularii antologiei? Care e firul roșu?
În parte, răspunsul este mai sus. Indiferent cine ar întocmi o antologie pentru acest secol, ar porni de la Ady. După care vine și influența istoriei literare, hotărâtor fiind totuși gustul personal. Măria sa cititorul își înclină singur balanța, iată criteriul care m-a ghidat. Dacă ar fi fost să mă înclin în fața multor argumente critice, sumarul ar fi fost simțitor de diferit. Dar nu aud reproșurile, căci nu-i îngrădesc nimănui libertatea de a purcede la alcătuirea și realizarea unei antologii după pofta inimii. Dacă n-aș fi convins că am făcut un lucru bun, ediția aceasta n-ar fi existat.
Mari recurențe tematice ale acestei poezii extraordinare antologate de dumneavoastră și care se întinde pe durata a multor decenii?
Marea temă recurentă este cea identitară, dar asta în cadrul mai larg al celei spațiale. Cu excepția lui Ady, al cărui topos nu are limite cardinale, este o poezie care nu s-ar fi putut scrie nicăieri altundeva, e atât de legată de Transilvania, încât lectura întregului îți creează sentimentul că în fundal se pot distinge armoniile unui imn existențial. Și este universală tocmai prin ridicarea acestui sentiment la rang general uman.
Să reformulez puțin ceea ce întrebam mai înainte: cât de prezente sunt nostalgia, memoria sau ideea de „acasă“ în aceste texte?
Sunt foarte prezente precum și alte amănunte din trena lungă a acestei semantici. Exemplul cel mai bun este prozatorul Tamási Áron, care a sintetizat totul într-o frază mereu citată: „suntem pe lume ca să ne aflăm undeva acasă în ea“. Memorie, nostalgie, aspirație, tradiție și tot ce definește sentimentul apartenenței sunt de regăsit în aceste poezii. Și încă ceva extrem de greu de numit, ce aș traduce prin rostul responsabil de a fi în lume.
Care ar fi câteva dintre „tainele iubirii alterității poetice“ (formula pe care am pus-o între ghilimele se regăsește în excelentul dvs. Cuvânt înainte de la Efectul admirației)
Tainele ar trebui să rămână nedivulgate, nu-i așa, ca să-și păstreze aura și să incite, să dea mereu impresia că sunt pe cale de a se lăsa ghicite, ca apoi să se adâncească „în taine și mai mari“, cum știm de la Blaga. Dar aici nu-i nimic de ascuns, ba dimpotrivă, e de etalat, de pus în lumină și arătat ca niște pietre prețioase.
Este vorba, în esență, despre descoperirea acestui vast teritoriu poetic prin lecturi susținute, trecând de la o epocă la alta, dintr-o vârstă lirică în alta ca pe o scară a lui Iacob, despre descoperirea specificului identitar și atitudinal al unui neam cu o istorie fascinantă, contrariantă și orgolioasă, despre capacitatea limbii aglutinante de a crea asociații, imagini, nuanțe, construcții neașteptate, sclipitoare și extrem de sugestive, de o plasticitate admirabilă și o ușurință dezarmantă – cel puțin la prima vedere, deși îmi dau seama că e o impresie înșelătoare, cer la fel de multă inspirație și inteligență ca în orice altă limbă. Nu în ultimul rând, substraturile culturale străvechi păstrate în construcțiile verbale, în legende identitare, cimilituri, ritualuri și superstiții, elemente care se regăsesc firesc în discursul poetic ori narativ, dar care îi dau de multe ori bătăi de cap traducătorului. Dar toate aceste taine le-am scos la vedere în poemele traduse, le-am oferit cititorului român cum m-am priceput mai bine.
În fine: care e versul dumneavoastră favorit din tot ce ați tradus din limba maghiară în română?
Nu am un vers preferat, n-aș putea privilegia unul din miile care îmi plac. N-aș putea alege nici măcar un poem întreg, sunt zeci de poezii care mă încântă și mă fascinează, fiecare din alt motiv. Nu fac discriminări, pentru că știu ce știe orice poet: un vers foarte bun nu există de unul singur, se sprijină pe celelalte, mai puțin sclipitoare, care stau cum cărămizile în zidul peste care se înalță turnul. Versul acela este, de fapt, al cititorului, cel ales de el este cel mai bun.
