Se împlinește o jumătate de secol de la apariția romanului Galeria cu viță sălbatică (1976) al lui Constatin Țoiu, unul dintre cele mai problematice și provocatoare care au apărut în perioada postbelică, un roman care viza o sinteză a epocii, o înțelegere a resorturilor care guvernează raportul omului cu istoria, și nu în ultimul rând, înțelegerea nucleului ideologic al comunismului, mai precis gnoza sa, așa cum o descifra Alain Besançon în Originile intelectuale ale leninismului. În același timp, Constantin Țoiu ne oferă un caz de conștiință cu un personaj de factură dostoievskiană reformulat în climatul balcanico-oriental al lui où tout est pris à la légère. Fapt relevant, Țoiu procedează ca majoritatea romancierilor șaizeciști analizând perioada obsedantului deceniu, din mai multe motive: exista o relativă permisivitate în abordarea polemică a subiectului dat fiind faptul că țap ispășitor pentru „excesele“ de etapă ale edificării etatice comuniste fusese scos Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ceaușescu delimitându-se strategic asemenea lui Hrușciov la vremea lui de vechea gardă și instituindu-se ca unic punct de referință pentru comunismul românesc. Pe de altă parte, oricât de bine împachetată propagandistic accederea la putere a comuniștilor cu sprijin sovietic, șocul suportat de societatea românească, subiect al ingineriilor sociale și reformelor radicale care distrugeau, de pildă, societatea țărănească din temelii sau sacrificau o întreagă generație intelectuală nu putea fi trecut cu vederea, el trebuia explicat dincolo de limba de lemn, simulând ideea unei dezbateri dincolo de sacrosanta invocare a necesității istorice. Marin Preda, D.R. Popescu, Alexandru Ivasciuc, Eugen Barbu chiar sau tardiv Ioan Groșan vor revizita această parte inaugurală a comunismului românesc prin ceea ce în Comunism Inc. Istorii despre o lume care a fost am numit Marea dezbatere, o analiză a momentului fondator al statului comunist. În privința aceasta, Constatin Țoiu nu face excepție, romanul său fiind în bună măsură o discuție partajată dialogal pe filieră filozofică cu un contur tragic între morală și psihologie.
În roman, câteva personaje alcătuiesc un fel de societate, salon exclusivist și rafinat estetic, „Galeria“, în măsură să conserve o microarmonie burgheză sau mic-burgheză cu un peiorativ diminuat în epocă, de climat decadent. Acest grup de prieteni se situează sub dublul patronaj simbolic al unei femei, Praxiteea (numele grec este relevant, praxis desemnează în filozofie practica social-istorică) și a unui fost și actual anticar, Hary Brummer – drept model servind, în parte, în opinia prefațatorului cărții, Bellu Silber –, celibatar lipsit de odrasle, și care are întreaga autoritate a lui l’ancien régime și a vechiului patinat și încărcat de nostalgii, dar și versatilitatea necesară adaptării formale la rigorile noului regim. Prietenul său, Chiril Merișor, se află în centrul acestui roman, și prin aceea că celelalte personaje își reflectă existența, ideile, afectele în el. Marea dezbatere pornește de la un eveniment emblematic, ședința de partid prin care sunt excluse două membre, o femeie simplă, comunista naivă Truța Floarea, cât și cea care urmează să-i devină amantă lui Chiril, Reta Muchon, evreică trecută la catolicism și apoi la marxism. Odată cu ele este exclus și Chiril ca urmare a intervenției prin care le susține pe împricinate, denunțate de un „prieten“, Spuderca recomandat elocvent drept „un dihor în lesă“. Prozatorul transformă această ședință de excludere într-un caz, similar unui cause célèbre, fără a avea rezonața unui astfel de eveniment, dar în măsură să reflecte poziționarea ideologică a câtorva personaje.
Trebuie spus că Țoiu nu merge în direcția condamnării pe față a comunismului, faptul în esență este imposibil, cartea nu ar fi apărut indiferent cât de bine scrisă ar fi fost. De aceea, importanța unui jurnal intim, totodată jurnal de idei precum cel pe care-l pierde Chiril, este capitală, iar existența Jurnalului unui jurnalist fără jurnal al lui I.D. Sîrbu o dovedește cu prisosință. Poate cel mai departe în sensul unor dezvăluiri a mers Marin Preda cu Cel mai iubit dintre pământeni, bazându-se pe notorietatea sa, sau de o altă manieră Alexandru Monciu-Sudinski, care a reușit să treacă pe sub radar un volum subțire de short story-uri tulburătoare, nemiloase în adevărul lor, volumul Rebarbor. Chiril discută și după momentul ședinței de înfierare, când este asociat cu acuzatele și dat afară din partid, cu prieteni membri de partid, precum Cavadia, dar mai ales Hary Brummer, încercând să lămurească poziția sa filozofică, pentru că acest Chiril trece filozofia înaintea ideologiei cu imperativele ei. Se discută în termeni morali despre prezumția de inocență proprie societăților democratice și despre prezumția de vinovăție care ar caracteriza societățile autoritariste, de păcatul originar ajuns în politică, care întărește ideea anterioară: cetățeanul statului comunist este moștenitorul unei vini ancestrale, un fel de reacționarism latent, funciar, vină pe care o poate expia doar prin afirmarea permanentă a credinței oarbe în Partid. Există și o doză de utopie amestecată cu naivitate în încercarea de a rezolva aporiile ideocrației partocratice a statului comunist cu mijloacele filozofiei, nutrind încrederea „în raționalitatea marilor mișcări ale istoriei“, în puterea argumentului de a impune o soluție rațională.
Marius Miheț semnează o prefață remarcabilă, în fapt un studiu care putea apărea separat și ca o carte, dezvăluind șantierul romanului, „conceptele“ cu care operează romancierul, reperele pe care și le ia, fazele construcției etc. Deopotrivă, la nivelul notelor de subsol, prefațatorul clarifică trimiterile ascunse, încifrările textului, aluziile, practic un subsol vast al romanului care poate fi parcurs și pe dedesubt cu un ghid avizat. Acest fapt nu numai pentru că Țoiu intenționează să indice precis anumite aspecte sau persoane pe care le ia drept model, ci și pentru că realmente scrie ca mai toți din generația șaizecistă pe dedesubt, comentează indirect lumea în care trăiește și apăsarea pe care politicul o induce societății. Se discută despre societatea comunistă în termenii unei religii politice, termeni pe care i-a făcut cunoscuți cartea celebră a lui Eric Voegelin, Religiile politice. La fel despre absurdul de esență kafkiană al unei societăți al cărui temei juridic îl constituie prezumția de vinovăție pe care o analiza Milan Kundera în Arta romanului pornind de la Procesul lui Franz Kafka. Aparent, discuțiile sunt libere, există un spațiu primitor care le găzduiește, există oameni inteligenți care le poartă, păstrându-le confidențiale.
Galeria conservă într-o dimensiune utopică pe care o dezminte procesul Noica-Pillat un fel de hessian joc cu mărgelele de sticlă, o enclavă a unei socratice confruntări a ideilor. Totodată există o bunăstare care respiră aerul de seră al unui hedonism estetofil și care a reușit să traverseze frontiera dintre epoci. Hary poartă la mână un ceas de lux, Cavadia se întorce din Italia cu un Alfa Romeo și alte câteva gadgeturi, Chiril are drept moștenire un tablou flamand de o valoare considerabilă, și alte câteva piese rare etc. Nimeni din acest anturaj nu a fost deposedat de averea sa, nu i-a fost naționalizată locuința; ceva din vechea lume, inclusiv o serie de înlesniri, desfătări, rituri domestice, interioare burgheze precum cele evocate cu minuție de G. Călinescu sau Mateiu Caragiale au supraviețuit intacte. Nu doar rama tabloului, ci și tabloul pe care-l zugrăvește Țoiu revendică o lume l’ancien régime, rafinat burgheză dacă nu chiar aristocratică pe alocuri cu erotismul ei informat cultural și formele ei elegant-rafinate de sociabilitate. Reacția lui Chiril la denunțul lui Spuderca nu este doar una etică, ci și una de gust, abjecția nu e numai morală, ci și estetică. Întrebat ce e comunismul, Chiril dă o definiție în termenii care amintesc de reflecțiile lui Camus, una existențialistă „omul (…) în întregime scăpat de orice servitute și chiar de obsesia chinuitoare a propriei sale libertăți“ și primește corectivul procusitan-stupid al definiției-slogan leniniste din partea președintelui de ședință: „Comunismul este puterea sovietelor plus electrificarea!“ Chestiunea sinuciderii este tratată pe filieră camusiană și dostoievskiană în linia lui Kirilov din Demonii, ea reprezintă un manifest, însă nu unul mistic, ci unul existențialist, un răspuns dat absurdului, iraționalului, violenței etatice.
Chiril își poate trăi poveștile de amor plenitudinar, femeile dispun de resurse, un parfum venit pe căi ocolite de la Paris inundă cu alteritate olfactivă un decor burghez altfel adecvat, tovarășele cu basma și cizme de cauciuc lipsesc din decor. Feminitatea și-a păstrat intacte resursele, farmacopeea auxiliară și este învăluită în foșnitoare veștminte veterotestamentare.
Țoiu asamblează în fața noastră o piesă căreia dorește să-i confere demnitatea spectacolului tragic, nu atât prin subiect, cât prin tratarea sa. Recitindu-l la o distanță de o jumătate de secol, timp în care regimul comunist s-a prăbușit, reinventarea unui stat democratic a trecut prin numeroase încercări, filozofia, dar și literatura au pierdut mult din legitimitatea lor publică se poate observa mai bine încercarea romancierului de a plasa pe un nivel superior marea dezbatere, conferindu-i eleganța unei lecții de morală cu suport filozofic, de a încredința literaturii un rol major. Imaginația care devenea un fel de vulnerabilitate a unor comuniști visători precum Chiril, epicureici, chiar hedoniști, propunând indirect, posibilitatea unei fețe umane regimului, o formulă mai cultivată, mai laxă, mai puțin doctrinară, după modelul gulaș comunismului maghiar sau al comunismului cu față umană cehoslovac al lui Alexander Dubcek își relevă încă odată caracterul utopic. Ceea ce supraviețuiește regimului comunist este imaginația, într-adevăr, dar cu prețul unei alterări grave a fibrei morale. Când notează „indestructibil“ pe un pachet de țigări, cuvânt cu vocație testamentară, Chiril asumă o victorie paradoxală a spiritului pe care i-o asigură sinuciderea ca ultimă soluție socratică. Să nu ne înșelăm, Chiril este excepția care dă un răspuns impasului, restul este regula care afirmă prin adaptabilitate alte valori.