Cristian Pătrășconiu: Când erai mic, ce ai vrut să te faci atunci când te faci mare?
Ioan T. Morar: Încep prin ceea ce nu mi-am dorit niciodată să fiu: fotbalist, pompier, aviator, astronaut, medic, șofer de autobuz, meserii trecute pe primele locuri în nomenclatorul dorințelor copilărești. Ai mei mi-au povestit, cînd am mai crescut, că aș fi spus „Vreau să mă fac arvocat ca să am mașină mică“. Cred că asta am comunicat-o mamei și tatei după ce am văzut primul automobil, „mașina mică“, așa cum o numea lumea de la țară, din jurul meu. Mașina aparținea unui avocat, așa că dorința asta nu ținea de vocație. Oricît ar părea de ciudat, mi-am dorit să fiu scriitor. Poet, în primul rînd, asta în primii ani de școală cînd am început să citesc și să recit poezii. Eram fascinat de cărți și de poezii, de modul miraculos cum sunau cuvintele puse în versuri. Nu aveam niciun cunoscut poet, nimeni din familia mea nu era scriitor, deci nu am fost influențat de cineva din preajmă. Am mai vrut să fac teatru, întîi la serbările școlare, apoi am fost la Casa Pionierilor la Cercul de artă dramatică, am jucat roluri principale. Am făcut parte dintr-o trupă de teatru și în liceu, și la facultate. Am luat cu trupa Facultății de Filologie, în 1981, premiul întîi pe țară, la Iași, cu Sînzîiana și Pepelea, regizată de Victor Cârcu. Era o versiune modernizată a piesei care a avut succes mare. Eu și colegul meu Cornel Bogdan am luat, la egalitate, premiul pentru interpretare masculină. Eram, cumva, în liceu, tentat să dau la teatru, dar știam că e o concurență foarte mare, apoi eu nu aveam și nu am voce, o cerință obligatorie, plus că nu mă bucuram chiar de un fizic de june prim, eram mai degrabă solid, făcusem lupte în liceu. Ideea de a da la teatru am pus-o repede deoparte, dar virusul a ajuns la fratele meu Ghiță, care a dat de mai multe ori la teatru și, nefiind fiul vreunui actor sau potentat al zilei, nu a trecut nici de probele eliminatorii. Dar asta cu teatru i-a rămas toată viața.
Și poet? A existat un moment anume, un punct de cotitură când ai vrut să te faci poet?
Da, poet, cum spuneam, am vrut să devin. În clasa a III-a, am trimis o poezie la revista Luminița (se numea Bucătarul) și am primit un refuz politicos prin poștă. M-am supărat pentru că în loc de Ioan, mi-au spus Ioana, „Dragă Ioana“. Apoi am publicat o poezie despre patrie (nu despre partid) într-o culegere de versuri ale pionierilor. Am fost fericit, într-un fel am considerat asta o consacrare. Eram premiant și poet! Primul poet pe care l-am văzut în carne și oase a fost pe cînd eram în clasa a opta, în perioada Festivalului „Primăvara arădeană“. Se numea Rusalin Mureșanu și avea o poezie cu partidul în manual. L-am urmărit de la distanță pe Bulevard, în Arad, să văd cum se mișcă un poet, ce face el, cum se uită la lumea din jur. Mergea dezinvolt, zîmbea, era celebru, mi-am zis, are de ce să umble așa. Dacă se oprea la o vitrină mă opream și eu și încercam să văd ce anume i-a atras atenția Poetului. Mi se părea că tot ce face el are legătură cu poezia. Al doilea poet văzut tot atunci era un poet local, deși lucra la București în nu știu ce redacție destul de obscură (am aflat mai tîrziu), se numea George Ciudan. Avea plete, era slab, semăna și mai mult decît Rusalin Mureșanu cu un poet, avea un fulgarin pe care îl purta doar pe umeri. Umbla și mai afectat decît Rusalin Mureșanu. A doua zi, cînd am ieșit din nou în oraș, la un recital de poezie la Teatru, am văzut că cei doi își vorbeau, se cunoșteau. Aha, mi-am zis, toți poeții se cunosc între ei.
De câte ori – în poezie, întru poezie – te-ai dat peste cap? De câte ori te-ai reinventat?
De mai multe ori, asta mi-e clar. Am scris primele poezioare (pe vremea cînd eram la generală) fără model, așa cum mi se părea mie că trebuie să arate o poezie. Cu dragoste de țară. Apoi, la liceu, cînd am intrat în trupa de teatru condusă de regretata noastră prietenă Cati Mureșan, am făcut un spectacol Marin Sorescu, considerat prea îndrăzneț, așa că nu am avut nicio reprezentație, am repetat cîteva luni în zadar. Normal că am fost influențat de Sorescu, i-am și făcut o vizită în București, împreună cu colegul meu Ioji Czege m-am înscris în echipa de lupte a liceului, care urma să plece la un concurs la București. O compe tiție stranie, a echipelor de lupte de la liceele de Chimie din toată țara. Eu am făcut Liceul de Chimie Industrială din Arad, am fost prima lui promoție. Nici acum nu-mi explic noima acestei competiții, dar mie mi-a fost de folos, am pierdut în primele faze și am avut timp să-l pîndesc, împreună cu Ioji, pe Marin Sorescu. Ne-a primit în casă și ne-a oferit cîte un volum. Eram în al nouălea cer. (Bine, s-a mirat și el cînd ne-a întrebat cu ce ocazie la București, iar noi i-am răspuns că sîntem la un concurs de lupte!)
Apoi am fost influențat de Ioan Alexandru, am scris poezie în siajul lui, cu aceleași motive, în prozodie clasică. Dar era o linie înfundată. M-am supărat cînd profesorul și criticul Livius Ciocîrlie mi-a spus că scriu o poezie fără niciun viitor, dar asta m-a ajutat să mă reașez, cumva. După aceea, descoperind poezia americană, m-am apropiat de zona poetică a generației în blugi, cum a fost numită atunci. Mi-am găsit vocea. Întîi m-am străduit să scriu aproape ca ei, apoi a fost un recul, am vrut să nu semene ce scriu eu cu poezia generației; am vrut să am insula mea. Sper că am reușit.
Pe ce culoar (să îi spun așa: energetic) intri atunci când scrii – când alegi să scrii? când ești ales să scrii? – poezie?
Te rog să mă crezi că nici acum, după cîteva zeci de ani, după niște volume apărute (unele cu ecouri foarte bune), nu-mi dau seama cum vine poezia. Nu am o rețetă. Nu scriu cu program (poe zie, desigur, că la textele publicistice trebuie să respecți un program). Nu prea cred în inspirație.Doar în pandemie m-am străduit să scriu des, eram peste măsură de tulburat de izolare și am văzut poezia la limita unui exorcism. Cred că asta se vede în Cînd plouă mă numesc altfel și, parțial, în Toba de piatră. Poezia m-a salvat, scrisul m-a salvat, pentru că atunci am scris și Fake news în Epoca de Aur (pentru care aveam toată documentarea adunată). În tot ce am scris atunci nu am pomenit cuvîntul pandemie.
Unde ai citi – mai natural, mai firesc – poezia pe care o faci, pe care o scrii: într-o biserică sau într-un câmp deschis?
Aș fi prea vanitos să spun că într-o biserică, sînt prea păcătos pentru asta. Iar în cîmp deschis nu m-am gîndit niciodată, nu poți concura cu orizontul, cu peisajul. Aș citi poezie într-o mică sală de teatru, într-o sufragerie cu prieteni, într-o sală de expoziție, într-un atelier de pictură.
Cu vin la îndemână? Nu neapărat mult, dar bun…
Cam așa. Cred că poezia merge foarte bine cu vinul bun. Poate pentru că amîndouă au apărut la fel de inexplicabil în civilizația umană. Cum a ajuns omul să facă vin? Venea vinul să răspundă unei nevoi de dezvoltare a umanității? Dar poezia, cum s-a născut poezia? Avea omul nevoie de ea, nu putea vîna sau ara pămîntul fără poezie? Cred că și vinul și poezia au apărut ca urmare a unei inspirații divine.
Vin-divin?
Da, sînt convins că nu e o alăturare întîmplă toare de cuvinte. De altfel, există două feluri de religii, cele cu vin și cele fără vin. Ultimele sînt sau fundamentaliste, sau plicticoase. Vinul nu e doar o băutură (abia dacă e un vin prost devine băutură), e o componentă a civilizației, un subiect al minuni lor, un atribut al împărtășaniei. Știu că nu spun o noutate, dar nu mă pot abține. Vinul și poezia pot aduce minunate tulburări ale spiritului.
Ce haine îmbraci când scrii poezie?
Metaforic, cred că atunci cînd scrii poezie trebuie să te dezbraci. Hainele sînt o convenție. Poezia adevărată funcționează cu cît mai puține convenții. Am scris o dată: „Stau gol în fața hîrtiei, o erezie mai mare nu cunosc“.
Ce e mai important în lirica ta: ce se vede sau ce nu se vede?
Cred că e o întrebare care mă constrînge pentru că nu m-am gîndit niciodată la asta. Aș vrea să se vadă poezia, varianta ei definitivă, și nu ezitările, drumul șovăielnic pînă la această variantă. Aș vrea să se vadă, așadar, ceea ce am vrut eu să arăt, ceea ce nu am putut să ascund. Chiar e complicat ce mă întrebi, mă prinde descoperit… De fapt, ai dreptate… există o parte care nu se vede, o dimen siune, o construcție iluzorie. Și, cred, partea care nu se vede susține, în spatele ei, partea care se vede. Dacă reușești să stăpînești această tensiune vizibil-invizibil atunci știi ce e poezia, știu cum se naște ea.
Cum e (mai degrabă) poezia ta: diurnă sau nocturnă? Matinală, miezonoptică, insomniacă de-a dreptul sau altfel?
Crepusculară. Există seri în care cerul pare că e incendiat, apusul pulsează, de parcă s-ar deschide o ușă spre dincolo. Spre nu știm ce. Spre ce credem. Spre întrebări care ard fără răspuns. Veșnice semne că noi nu sîntem veșnici. Aici, în plin crepuscul, aș vrea să fac un cort pentru poezia mea. Un cort în care să înnopteze cei care caută și cei care nu găsesc.
În proza pe care o scrii, mai râzi – altfel spus, e loc de umor. Dar în poezie, niciodată. În poezia ta. De ce?
Răspunsul e mai banal decît te așteptai. Pentru că nu simt nevoia să amestec umorul și aici. E în mine o parte care nu rîde, un alter-ego (știu, e un cuvînt tocit) care e alcătuit din spaime, din elanuri inexplicabile, din întrebări fundamen tale, din amintiri și din viziuni care mă depășesc. De aici se ivește poezia. Așa cred.
Ce punți poți să treci (de mână) cu poezia? Unde se ajunge, acolo unde, poate, nicio altă specie literară nu poate să ajungă?
O spun cu tristețe. Poezia e pentru puțini. Poeții buni sînt și mai puțini. Tirajele cărților de poezie sînt discrete. Ajungem greu la cei puțini care ne așteaptă. Dar cei care citesc poezie, cei care se regăsesc în ea și o „consumă“ regulat sînt, cred eu, o societate aproape secretă. Sînt niște aleși. Happy few, cum zicem noi ca englezii. Cînd membri ai acestei societăți, care nu se cunoșteau înainte, se întîlnesc întîmplător (sau nu), atunci poezia e o punte solidă, un semn că nu a fost în zadar să scrii pentru puțini. Citesc poezie pentru a putea să sper că merit să fiu și eu citit. Am auzit veleitari care spun „eu scriu doar pentru mine“. Foarte bine, dar atunci nu mai publica. Și nu mai spori confuzia. Poezia ta, scrisă doar pentru tine, rupe lanțul nevăzut, surpă punțile, atrage rugina. Scrie pentru tine și nu ne mai arăta și nouă.
Happy few. Chiar happy?
Cred că da. Puțini dar care se bucură de o fericire luminată pe dinăuntru și care luminează pe dinăuntru. Ca să nuanțez, sînt mai mult puțini decît fericiți.
De ce sunt așa de puțini poeții buni? Întreb, având în minte și acest gând: nu e deloc o nedreptate una ca asta…
Nu știu cîți ar trebui să fie, mie mi se par puțini, în raport cu poeții plutonului de mijloc. Poate nu am ajuns eu să-i citesc pe cei buni. De fapt, am avut o experiență interesantă, am primit în dar o antologie cu 30 de poeți ai ligii Scriitorilor Maghiari din Ardeal, Concert de gală, în traducerea (excelentă) a lui Andrei Dósa. O surpriză majoră, poeți puternici cu care am vibrat imediat. Mulți foarte buni. Din păcate, deși locuim în vecini, nu ne cunoaștem. Rectific: poeții buni pe care-i știu eu sînt puțini, dar nu i-am întîlnit pe toți.
Când e mai greu – nu să scrii, ci – să duci haina aceasta de poet: la 70 de ani, la 50 de ani, la 30 de ani?
Dacă mă întrebai la 30 îți spuneam una, dacă mă întrebai la 50, poate ziceam alta. Acum, cu spatele la zidul cu numărul 70, poate sînt mai înțelept. La 30 de ani ești poet, dar poate te lași, poate faci politică, poate mergi la mănăstire, poate crezi că pari prea fragil dacă spui că ești poet. Emblema asta nu e sigură, asta vreau să spun. Poezia e volatilă, poate să se ridice din foile tale și să nu mai revină. În plus, nu ai scris destul încît să-ți consolidezi, măcar în sinea ta, locul tău în literatura momentului. Ești speranță, încă. La 50, nu ești nici tînăr, dar nu ești nici bătrîn, poți ajunge într-o criză a vîrstei poetice. Eventual, ești prea bătrîn ca să mai mori de tînăr și să lași o urmă și regretul: săracul, dacă mai trăia, cu talentul lui… La 70 de ani, dacă reziști cu emblema asta, poate prinzi un premiu Opera Omnia, semn că nu mai așteaptă nimeni, nimic de la tine. Ești un fel de mic senior. Cu cîteva cărți, cu un statut public de marginal interesant. Vîrsta te mai apără de atacuri din partea lumii literare, ești tolerat, în fond, ce să mai aștepte lumea de la tine, ai spus tot, nu mai ești un concurent serios, ai fost etichetat, ești norocos și dacă ai avut puțină glorie pe la festiva lu rile literare unde te mai invită lumea din obișnu ință. Dacă rămîi poet pînă la 70 de ani, ai un pic de noroc (poeții mor mai tineri, de obicei, e chestie de statistică) în necrologul tău oficial se va spune: a încetat din viață poetul X. Da, ne-a părăsit poetul… inima poetului a încetat să bată…
Când e fericit cuvântul tău în poezie – atunci când se oprește? Nu pot să spun, pixul sau creionul sau stilou – căci nu e cazul… Când simți că e ok, că e – poate – loc de puțină – fericire?
Cred că nefericirea e fericirea poetului. Nu e chiar atît de șocant ce spun. Desigur, nu toți sînt nefericiți, știm asta de la veselul Alecsandri. Dar dacă nu ai un deficit de fericire, nu prea poți să atingi profunzimea. Poți scrie poezii corecte, dar se simte că „zeul a plecat“. Sînt formule, scheme, „lecții de scriere creativă“, ajungi la un nivel de măiestrie și fără să suferi. Dar poezia e în altă parte (cred că a mai spus cineva asta).
Eu scriu dintr-un foc, să zic așa, într-un fel de mică transă, după ce mă pierd minute în șir în foaia albă de pe ecran. Uneori reușesc să scriu, alteori nu. Nu, nu e vorba de inspirație, ci de concentrare, de desprindere din jocurile realității, de o altă stare. Cînd termin de scris știu că am terminat, nu bîjbîi. Adesea încep să scriu știind unde trebuie să ajung, știind finalul. După final iar petrec cîteva minute pentru depresurizare, ca să împrumut un termen de la scafandri și astronauți. Asemeni scafandrului care nu poate trece brusc de la scufundarea în adîncuri la presiunea de la suprafață, așa și eu, mai stau pe lîngă poezie. O recitesc doar o dată, apoi o salvez și o închid. Simt un fel de eliberare. Asta se întîmplă seara. O reiau dimineața ca și cînd ar fi o poezie a altcuiva. (Eu e un altul – vă mai amintiți?). Mă bucur atunci cînd unele versuri mă surprind, cînd trăiesc în pielea unui cititor (avizat) de poezie. Scriu poezia pe care să o citesc așa cum aș citi poezia scrisă de altcineva.
Se vorbește de o cunoaștere poetică? E cu temei asta?
Am scris recent, e în noul meu volum, un vers: „În inimă se află tot ceea ce nu se poate explica“. În această cheie, poezia este o cunoaștere a inexplicabi lului. O încercare de a descifra miracolele. De la cele mai simple. De la oul care, din două lichide alcătuiește un pui, cu ajutorul căldurii din cuib, la inima fătului care bate în interiorul mamei, la oasele care cresc. Nu cunosc miracole mult mai mari decît nașterea. Încerc să cunosc minunîndu-mă, scriind mereu despre asta. Despre inima care bate în întuneric, despre hazard, despre destin. Sigur, filosofia ia partea leului, atunci cînd vorbim de cunoaștere, de gnoseologie, dar poezia ia partea vrabiei, ca să zic așa. Inexplicabila vrabie. (Sîntem poate singura planetă din univers care are păsări.) Poezia este cunoaștere și atunci cînd vorbește despre eșecul cunoașterii.
Au cam plecat zeii din poezia de azi? Din poezia care se scrie și se publică acum?
Se scrie mult o poezie îmbîcsită, vulgarizată, nombrilistă, schematică, uniformizantă, cu nume de autori interșanjabile. Autori fără amprentă personală care scriu o poezie militantă, de stînga, virusată de mesaje discutabile. Și nu vorbesc doar de literatura română. Am văzut, aici, în La Ciotat, într-o piață publică, un fel de seară de poezie. Unul dintre poeții invitați, cu un aer de mare artist, a recitat cît a recitat iar apoi, efectiv, a lătrat cîteva clipe. A lătrat. Lumea l-a aplaudat. Mă intrigă un aer de prostituție în poezia contemporană, cea de main stream. Poate că m-ai prins într-un moment de maximă intransigență…
Nu mai e rentabil să scrii cu zei, în parteneriat cu zeii?
Nu e neapărat nevoie să scrii despre zei. Dar cred că poezia trebuie să aibă și o parte care plutește, o dimensiune spirituală. Dau ca exemplu un vers care-mi place foarte mult, un vers de o putere și o frumusețe inexplicabilă, a lui Wallace Stevens: „Lumina este leul care coboară să bea apă“. Pentru Me da lia de lut am ales ca motto un vers tot din Wallace Stevens: „Poezia e suprema ficțiune, madam“. Nu poți să faci o supremă ficțiune cu versuri care nu au pîlpîit niciodată, o poezie leșinată, lipsită de vlagă și de viziune.
Cum cred că motto-urile bine alese sînt chei de lectură, citez și pe cel al volumului Toba de piatră: „Tot ceea ce afirmă sau exprimă omul este o notă pe marginea unui text complet șters“. (Fernando Pessoa).
Stai în Provence de un deceniu și mai bine. E o zonă care îi priește mult poeziei tale. E vreun secret anume de dezvăluit în această privință? Bine, Provence e bună și pentru proză, și pentru vin, și pentru uleiul de măsline…
Nu știu cît de mult mi-a influențat zona în care trăiesc versurile. Dar fără să fi locuit aici nu aș fi putut, evident, să scriu cele două cărți despre Provence (urmează, sper, anul ăsta și a treia, e aproape gata), în care am încercat să „partajez“ cu cititorii experiențele mele de aici, poveștile locului, întîlnirile care m-au marcat, oamenii cu care m-am intersectat. Iar pentru viața mea din afara literaturii, faptul că m-am stabilit aici m-a reașezat într-o armonie cu mine însumi (sună prețios, știu). Cît despre vinuri, locuiesc în patria rosé-ului, lîngă Bandol, o zonă de vinuri roșii de excepție, nu departe de Châteauneuf du Pape și de alte zone viticole de pe Valea Ronului. M-am atașat foarte tare de măslini și mă bucur că am făcut parte din cîteva jurii la concursurile de ulei de măsline.
Când nu plouă, cum te numești?
Da, am dat impresia că am o identitate multiplă, mai ales cînd plouă. Aici plouă mai rar, deci reușesc să-mi păstrez numele de la naștere în cea mai mare parte a anului.
Interesant acest amănunt – penultimul volum de poeme semnat de tine are în titlu cuvântul „piatră“ (Toba de piatră; cel mai recent, cuvântul „lut“ (Medalia de lut)…
Toba de piatră are, ca titlu de volum, o istorie mai veche. În 1984, după ce cîștigasem, cumva, două concursuri de debut, unul la Editura Facla, unde mi s-a publicat o plachetă ciopîrțită, la pachet cu alți doi cîștigători, de care nu mă lega nimic, decît banderola care ne punea împreună, altul la Cartea Românească, unde am fost inclus într-un volum colectiv: Nouă poeți, deci, după cele două apariții editoriale destul de neconcludente (pentru mine, mai ales), am reușit să debutez cu un alt volum (tot cîștigător al concursului de debut), la Albatros. Titlul inițial a fost Toba de piatră. Dar nu a fost acceptat de cenzură, așa că am ales la întîmplare titlul unei poezii din acel volum, Vară indiană. Cu a doua carte de versuri, apărută în toamna lui ’89, tot așa, am avut o problemă cu titlul. Eu am propus Sufletul și trupul, a fost respins, apoi Mircea Ciobanu, redactorul de la Cartea Românească, mi-a propus Fumul și spada. Și cum nu mi s-a părut foarte nepotrivit, l-am acceptat.
„Frumusețea va salva lumea“. Dar poezia –poate ea să salveze lumea?
Cred tot mai mult că salvarea e o problemă a fiecăruia. Frumusețea, dacă salvează ceva, nu lumea e aceea. Frumusețea ne salvează, sau nu, pe fiecare în parte. Cînd eram mai tînăr am scris într-o poezie „Scriu în loc să mă otrăvesc – iată versul care a salvat vieți omenești“.
Poezia îl poate salva, în primul rînd, pe cel care o scrie. Pînă la această discuție, poezia m-a salvat de mai multe ori și mă las în seama ei pînă la capătul ceții. Poezia e o răsplată pe care nu o înțelegem.
În fine – care e versul în care ești săpat, dăltuit cel mai adânc? Sau, să zic altfel: versul scris de tine cel mai tatuabil?
E o întrebare care mă face să nedreptățesc niște versuri la care țin, în favoarea unuia singur. Înainte de a evoca unul, aș propune vreo câteva: „Am trăit toată viața/ca un chibrit făcut să se stingă“; „Doctorii ne vor ține în viață/ pînă cînd nu vom mai avea ce povesti“; „Dacă aș avea două trupuri, pe unul l-aș ține curat“. Sau: „nu există zei în afara memoriei“. Acum, fie cel tatuabil: „Îmi doresc tot ce am, sînt fericit“.
