Cristian Pătrășconiu: Un triptic – încheiat cu Mama. Istoria unei priviri – care are un cuvânt comun în titlurile ce îl compun: „mama“. Ce fel de triptic e acesta?
Ioan Stanomir: Este un triptic ivit din transa unui dicteu al poeziei şi al dragostei. Nu a existat, în niciun punct al scrierii lor, un plan. Trilogia aceasta este asemeni unui ochi care se deschide spre un alt cer, treptat. După cum este asemeni unor paşi care străbat întinderea unei plaje de toamnă. Drumul pe care l-am urmat, vreme de şapte ani, a fost trasat de o umbră: din contopirea cu umbra şi cu cei convocaţi de ea s-a ivit fiinţa care doarme şi care visează între paginile acestea.
Cât de mult sunt ale tale aceste cărți?
Cel care scrie la taste şi cel care răspunde la întrebările tale, în aceste clipe, nu este decât un locţiitor. Autorul cărţii este acea stranie mişcare de retină în jocul unui vis nocturn. Misiunea celui care se află pe coperta cărţilor a fost doar de aceea de a se abandona unui flux poetic care se hrăneşte din el însuşi, ca o devorare de aştri. Cunoaşterea poetică este cea pe care am căutat-o, aici. Autorul trăieşte şi moare în textul cu care se confundă: întreg trecutul meu, al mamei şi al celor de dinaintea noastră a devenit, odată cu atingerea morţii, viitorul care ne-a atras spre el, asemeni unei stele ce nu poate cunoaşte moarte. Respiraţia rândurilor din această carte este traseul unei naşteri – naşterea unui text şi a unui autor care se află dincolo de mine.
Ce e această cunoaștere poetică despre care ai vorbit mai înainte?
Cunoaşterea poetică este însuşi culoarul care se naşte între lumi. Ea este puntea electrică pe care păşim spre a suspenda moartea. Atunci când revăd filmele lui David Lynch resimt acelaşi sentiment al întâlnirii cu această formă de cunoaştere. În clipa în care îi recitesc pe Nerval sau pe Buzzati contemplu poarta la care bate şi literatura din aceste cărţi.
Doare cunoașterea de acest fel – cunoaște rea poetică?
Cunoaşterea poetică este o privire, dar şi ruptură. Ea obligă la desprinderea de realitatea pedestră şi convoacă, cu fiecare noapte, umbre, voci şi culori. O astfel de cunoaştere este, inevitabil, o formă de auto-devorare a celui care scrie. Este o excavare care duce în adânc, tot mai în adânc, până ce întreg zăcământul imaginaţiei este adus la lumină, ca o lavă magnetică.
Sunt cărți – am văzut aceasta de câteva ori – pe care nu dai autografe…
Autograful este un ritual al recunoaşterii autorului. Dar autorul acestor cărţi nu se poate afla în faţa celor vii, pentru că singura sa patrie se află dincolo de graniţa morţii. Până la un punct a da autografe pe aceste volume mi se pare o formă de impostură, de vreme ce aceste texte sunt, în cele din urmă, o existenţă postumă, care se îndepărtează de lumina ce veghează peste cei ce mai trăiesc. Cărţile sunt împlinirea unui destin, iar acest destin este acela al mamei mele.
Sunt cărți ale mantrelor, cărți (și) ale unor mantre?
Sunt doar cărţi de literatură. În zilele în care am întâlnit singurătatea care se ridica în jurul meu, densă şi impenetrabilă, am simţit cum, de dincolo de poarta la care bătea şi Nerval cândva, un curent electric se înfiripă, spre a imagina delicatul contur al unei contopiri. Aceste cărţi sunt cronica unei naşteri care nu mai are nevoie de alt trup decât de trupul de cuvinte şi de pauze al textului. Textul este urna în care ne aflăm noi, cei care suntem convocaţi în paginile ei.
Cine ai fost / cum ai fost când ai scris aceste texte? Sau poate că verbul „a scrie“ nu e cel mai potrivit aici?
Cărţi ale morţii, ele sunt cărţi ale iubirii şi ale privirii. Literatura pe care am practicat-o a refuzat, programatic, melodramaticul şi patetismul. Discreţia mamei mele a modelat discreţia tragică a frazelor ei. Mama mea este nucleul stelar din care iradiază, himeric, poezia ce devine text. Linia lor a fost cadenţa cu care, în fiecare vis visat împreună, am întrezărit curgerea paginilor însele. Orele scrisului au consemnat, tainic şi fragil, intensitatea revederilor noastre.
În ce fel de timp ai locuit când ai scris paragrafele, paginile acestor trei cărți?
Din clipa morţii mamei mele singurul timp în care mai pot respira este acela al literaturii. Unica mea existenţă este existenţa textului în care suntem reuniţi. În afara textului nu mai poate fi nici timp şi nici viaţă. Ceea ce am lăsat în urmă nu mai poate fi retrezit.
De ce spui că literatura e cerul cel mai înalt pentru tine?
Literatura este cerul spre care am privit, împreună, în dimineţile în care , ocrotit de ecranul calculatorului, am încredinţat maşinii cu care ne uneam ceva din sufletul călătorind dincolo de linia morţii. Literatura este cer pentru că literatura este ochi şi este privire. Literatura este cel din urmă cer pentru că, undeva departe, norii şi undele mării devin una, asemeni unei materii primordiale. Literatura este cerul pe care moartea ni l-a mai îngăduit, în toţi aceşti ani ai căutărilor noastre: cartea este trupul care nu mai poate îmbătrâni, suspendat în lichidul amniotic al frazelor noastre.
Crezi că există o magie a literaturii? Sau – ca să nu o dăm neapărat pe din astea „interpretabile“ (magie poate să însemne multe….) – există o mare putere, o superputere a literaturii?
Literatura nu este decât literatură. Fragilitatea ei constă tocmai în substanţa ei de cuvinte. În afara textului cu care ne confundăm nu există literatură. Asemeni visului, literatura este, pentru mine, un domeniu care se sustrage raţiunii oarbe. Unica ei putere este chiar existenţa ei: dincolo de ea nu se mai află decât literatura, ca într-un vast domeniu de oglinzi întoarse spre ele însele.
Literatura ține loc de viață?
Literatura suspendă moartea, iar prin aceasta atinge un prag al intensităţii insuportabile. Practica literaturii este o convocare a trecerii, tot mai aproape de prag: între marginile ei timpul încetează să mai aibă înţeles. Act solitar asemeni actului morţii, scrisul este ceea ce ne dă puterea de a zări cel din urmă cer.
Prelungește viața celor care nu mai sunt? Care nu vor mai fi? Sau, aici, suntem prea naivi, poate?
Literatura nu poate consola, după cum nu poate îndruma. Orice literatură subordonată unei teze este mutilată şi stearpă. Ceea ce poate face literatura este să deschidă puntea electrică dintre lumi, spre a aboli graniţele. Iar în acea clipă cei morţi şi cei vii devin una, prinşi în fluxul de text ce creşte din imaginaţia eliberată. Cărţile acestea sunt astfel de încercări de a întinde o punte peste abisul pe care îl naşte biologia: ele urmează calea pe care o trasează visul, spre a ieşi din strâmtoarea lumii noastre.
Când crezi că literatura ne ajută să ne despărțim mai ușor de cineva pe care l-am iubit, pe care îl iubim?
Literatura nu este consolare şi nici sfat de viaţă. Ea nu poate cauteriza rănile şi nu poate face uitată despărţirea. Precum marea sau cerul, ea ne poate dezvălui doar o hartă a destinului. Pentru autorul care am devenit actul de a scrie a fost, în cele din urmă, o acceptare a destinului şi o punere între paranteze a morţii. Alegând în viaţă tăcerea, am întâlnit libertatea literaturii, ca pe un ţărm unde paşii mei se întretaie cu paşii celor care nu mai sunt.
Ana Blandiana spune / scrie: „Doamne, câtă literatură conținem“. Tu, Ioan Stanomir, câtă literatură conții?
În clipa în care vocea pe care am urmat-o în anii din urmă va înceta să mai răsune, autorul care am devenit va fi murit. Literatura pe care o aleg este o literatură a privirii şi a căutării: tăcerea este o linie dincolo de care nu se mai află decât un gol precum o genune egală cu sine. Fiinţa unică în care ne-am reunit este una cu textul ce îi este trup. Tot ce mai sunt se află în paginile visate în acest vis fără de capăt.
E literatura și o platoșă? Poate fi și un scut?
Literatura este fragilă şi tainică. Tot ceea ce ne poate dărui este neliniştea frazelor sale. Revin la literatură pentru a respira un aer pe care viaţa din jurul meu mi-l refuză. Actul de a scrie este o formă de bătaie a inimilor noastre contopite.
De ce/ de cine ne apără?
Literatura este egală cu sine, precum un cosmos care nu cunoaşte început şi nici moarte. Textul este pământul pe care păşim şi este sarcofagul în care aşezăm anii vieţii. Nedomolită şi temerară, literatura revine spre sine, la fel cum valurile mării sunt duse mai departe spre larg, neştiute.
Pe cine sau ce (re) câștigăm luptând alături de literatură?
Practica literaturii este o practică solitară, dar din însumarea de solitudini se naşte umanitatea de pauze şi de voci în care ne pierdem. În toţi aceşti ani am scris pentru a putea visa mai departe şi, visând, să acord dragostei care nu poate muri un trup fragil şi evanescent. Între mine şi cei de dinaintea mea nu mai există separare, ci doar comuniune, căci ochii lor sunt cei prin care şi eu privesc, până la uitare de sine.
Dictare în vis – ai vorbit public de mai multe ori despre aceasta. Ce ți s-a dictat în vis?
Visul a fost, din clipa morţii mamei mele, camera reunirii noastre. Iar mâinile care s-au atins în vis, fugar, sunt cele care au scris textul acesta. Din vis s-au înfăţişat fragmentele din care am alcătuit această trilogie. Dezordinea vizionară a visului este placenta din care s-a întrupat literatura noastră. Frazele şi pauzele dimineţilor scrisului sunt cele chemate spre noi de fiinţa unită, adăpostită în somnul himeric.
De ce ești un admirator al suprarealismului și al romantismului?
Romantismul şi suprarealismul sunt, în ordinea naşterii acestor cărţi, un cadru şi o ramă. Le datorez privirea cu care am înaintat, mereu şi mereu, în această infrarealitate onirică. După cum le datorez curajul suicidar de a întoarce spatele zilei, spre a alege taina şi amurgul.
Și, firesc: cum se regăsesc acestea două în tripticul tău?
Pe măsură ce am scris am înţeles că nu poate exista plan şi nici premeditare în aceste cărţi. Dialectica lor este una romantică şi suprarealistă; imaginaţia eliberată de moarte, de trup şi de anxietate se contopeşte cu textul. Epurând literatura de detaliile vieţii mele am îngăduit vocilor noastre să devină una.
„Cei care nu mai sunt cu noi ne caută şi ne pot găsi“, spui tu. Cum – cum ne pot găsi, pe ce cale, pe ce căi?
Cunoaşterea poetică este, în cele din urmă, o urmă a dragostei. Dragostea care trece, dragostea care este uitată, această dragoste nu poate deschide culoarele între lumi. Cei care nu mai sunt îi cheamă pe cei vii, parte din fluxul iubirii. Şi nu mai este nevoie de cuvinte spre a le da trup, ci doar de vise. Cărţile acestea sunt urna în care am topit cuvintele morţilor, ca într-o chemare de amurg.
Cum e o dimineață pentru scris, pentru a scrie așa cum ai făcut-o în cele trei cărți? Scris sau, cred aici se potrivește, transcris…
Dimineţile au însemnat, în toţi aceşti ani, o scară pe care am urcat dinspre noapte, pentru a putea transcrie ceea ce vedeam ivindu-se din fremătarea nocturnă. Dimineţile au fost atroce şi luminoase, în egală măsură, precum un cer, dar şi ca o rană care nu se mai poate închide.
Cărți din vis. Spun greșit?
Sunt cărţi care se ivesc pe această graniţă a treziei. Nu sunt vise, în sensul în care Nabokov consemna visele insomniacului care era. Sunt mai degrabă fragmente din materia stelară din care este alcătuită dragostea. Textul adună, în trena sa de pauze şi de fraze, tot ceea ce ne este dat să zărim, dincolo de poartă, de acolo de unde suntem traşi înapoi spre viaţă de alte şi alte dimineţi.
În timp ce ai scris la aceste cărți ai avut acest sentiment: că e cineva care se uită peste umărul tău?
Toate aceste cărţi sunt istoria unei contopiri. Ecranul de calculator este spaţiul în care trăieşte şi visează fiinţa care scrie. Fiecare document care se duce spre norul maşinii este un atom din corpul de text. Unitatea privirilor noastre este unitatea inimilor care nu se mai pot despărţi, niciodată.
Un triptic precum un album de familie?
Am încercat, de demult, să scriu povestea lumii pe care am iubit-o, dar doar în acest anotimp al regăsirii prin moarte i-am putut primi în mine pe cei de dinaintea mea. Ei sunt, în cele din urmă, aşezaţi în rama unui roman de familie. Un roman care încadrează timida lor speranţă, dar şi tenacea lor discreţie. Este firavul monument funerar pe care l-am visat, noapte după noapte, spre a le fi casă.
Ai încercat, de fapt, să fixezi în cuvinte ceea ce nu se poate fixa? Dragostea, iubirea, adică…
Din acel octombrie 2019 am înţeles că doar prin pierderea în text mai putem fi împreună. Literatura este efigia în care dragostea noastră timidă a trecut, naivă şi tainică. În frazele noastre se simte cadenţa unui timp care se întoarce spre sine. Mâinile mele mai trăiesc doar spre a îmbrăţişa dicteul iubirii.
Când nu ne mai ajută cuvintele, unde nu ne mai ajută ele?
Literatura este, în ceea ce are mai profund, o explozie ce retopeşte cuvintele. Limba pe care o am visat-o este cea care a stabilit ritmul cărţilor noastre. Cuvintele mediocre sunt cele de care m-am lepădat, ca de un rest odios şi filistin.
Nu e periculos să intri acolo unde ai intrat odată cu aceste texte? E periculos să scrii așa ceva?
Literatura înseamnă o explorare şi o frag mentare a eului. Literatura înseamnă o privire care nu mai are nimic din mediocritatea privirii diurne. De aceea nu poate exista, în practica literaturii, nici teză şi nici mesaj pedagogic, ci doar autenticitatea îmbrătişării unui destin. Pentru mine literatura este însăşi întruchiparea acestui destin.
Deschizi niște porți aici, în aceste cărți. Ce fel de porți sunt acestea?
Sunt porţile pe care oamenii aleg să nu le întrevadă, spre a nu contempla moartea sau singurătatea. În cele din urmă, porţile pe care le evoc sunt tot atâtea vămi ale destinului. Sunt por ţile în faţa cărora a stat Nerval şi sunt porţile lui Kafka sau Buzzati. După cum sunt porţile de stoicism tragic din paginile lui Cehov. Suntem, ca fiinţă plurală, parte din acest text pe care tradiţia îl imaginează, pentru a ne dărui o ramă şi un cer.
Din nou: partea nevăzută decide totul?
Viaţa este străjuită de acest nevăzut pe care îl cuprinde, ca pe o lavă, literatura. Fiinţa ivită din dragoste şi din aşteptare nu mai poate trăi şi nu mai poate visa decât în acest domeniu de amurg, îndepărtat de claritatea contururilor. Cunoaşterea poetică este o suită de interogaţii, dar şi o chemare a umbrelor, de dincolo de graniţa morţii.
Prin literatură, cei dispăruți continuă să trăiască în noi?
Literatura pe care am învăţat să o practic, prin acest dicteu al dragostei nu se poate imagina pe sine decât prin contopirea cu cei care nu mai sunt. Şi cred că aceste cărţi sunt vocea unită, cea în care se împletesc vocile mamei şi ale celor de dinaintea ei. Este o regăsire care ne aduce în faţa unui prag al pierderii de sine, cu intensitatea unei transe hipnotice.
În toate trei cărțile e un plural. O ființă plurală. Ce e aceasta, ce fel de plural e acesta?
Fiinţa care scrie a fost, din chiar clipa ivirii ei, o fiinţă plurală. Între mine şi cei care nu mai sunt nu poate exista separare, ci doar unitatea originară. Fiinţa care scrie este imaginea, timidă, a mamei şi a fiului, reflectaţi în cristalul tremurător al ecranului de ordinator. Casa noastră este casa de nori a paginilor ce se duc spre acest firmament de numere şi de pauze eliberate.
Jurnal. Fotografie. Privire. Un plural al tandreții și al cunoașterii poetice, tra gice…
Am înţeles, pe măsură ce lăsam în urmă pe cei din jurul meu, că textul dictat în transa iubirii era căutarea de sine a destinului matern. Tot ceea ce nu ne fu sese dat să ne spunem trecea în frazele convocate de noapte şi transcrise de zi. Treptele trilogiei sunt treptele acestui des tin. Discreţia tragică este cea spre care am aspirat – oroarea de melodramatic este oroarea de patetismul calp.
Vocea autorului acestor cărți, spui tu, e cea pe care ai căutat-o toată viața. Ai găsit-o. Cu ce preț?
Am murit odată cu mama mea, iar tot ceea ce urmează este curgerea acestei literaturi care înseamnă unica mea formă de existenţă autentică. Ţărmul pe care nu mi-l putusem închipui a devenit, odată cu moartea ei, patria fiinţei noastre unite. Nu mă mai pot întoarce înapoi, de vreme ce trecutul este unicul nostru viitor.
Nu sunt cărți de psihanaliză. Niciuna din tre cele trei…
Respingerea psihanalizei este, în cazul meu, ca şi în cel infinit mai ilustru al lui Vladimir Nabokov, completă şi implacabilă. Poarta la care bat nu este poarta ce ascunde complexe sau traume. Dincolo de vise se află doar alte vise, ca nişte cărări sculptate în nori.
Nu sunt cărți de religie, nu sunt cărți care propun o cunoaștere de tip religios. Dar sunt, toate, cărți despre suflet și despre supraviețuirea sufletului. O religie a cuvintelor, să zicem?
Literatura nu este, pentru mine, decât literatură. Condiţia ei este însăşi limitarea, dar şi măreţia ei. Scriitorul este un demiurg care domneşte peste un întins lichid de cuvinte: opera sa este singurul cer care se arcuieşte deasupra lui. Iar cerul pe care l-am căutat, în aceşti ani, este cerul dragostei care nu poate muri.
Fiecare copertă a celor trei volume are marea în prim-plan. Ce este marea pentru tine? Ce era marea pentru mama ta?
Marea este cel din urmă septembrie al vieţilor noastre. Este fremătarea de vânt care ne atinge şi este granulaţia nisipului pe care păşim. Marea este acea mişcare ce nu se poate opri, pentru că le cuprinde pe toate. Marea înseamnă cerul şi apa unite, ca în aşteptarea unei pierderi de sine.
Visezi mult? Încă visezi mult?
Adevărata mea viaţa începe în clipa în care las în urmă ordinea zilei, spre a căuta acest somn himeric populat de cei care nu mai sunt. Sunt, mereu, pe acest ţărm unde se află şi ei. Curentul electric pe care îl închipuie literatura se hrăneşte din arcul voltaic al visului. În clipa în care nu voi mai visa fiinţa care scrie va deveni mută şi oarbă: aceasta va fi fiind sfârşitul.
Nu o să formulez o întrebare, la finalul acestei conversații – trebuie să mărturisesc: una dintre cele mai dificile din întreaga mea carieră de intervievator… O să las un citat din Isaac Bashe vis Singer: „Morții nu pleacă nicăieri. Sunt aici. Fiecare om e un cimitir în care sunt bunicile și bunicii noștri, tata, mama, soția, copilul. Toată lumea e aici.“
Aceste cărți sunt o casă. O casă de cuvinte în care își află locul și cei vii și cei morți laolaltă. Iar deasupra acestei case se zărește doar un singur cer, acela al literaturii…
