Ideea de a reexamina istoria uneia dintre cele mai dramatice, mai zbuciumate și mai problematice perioade din istoria României, cea a celui de-al Doilea Război Mondial în care România s-a aflat alături de puterile Axei, Germania nazistă, Italia fascistă și vrând-nevrând, Ungaria horthystă, o adevărată axă a răului, reunește doi istorici importanți care tentează o perspectivă nouă de abordare. Alina Pavelescu este director adjunct la Arhivele Naționale, cu o interesantă cercetare cu privire la o personalitate interbelică care a exercitat o mare influență în lumea diplomatică, Martha Bibescu, Martha Bibescu şi vocile Europei, Corespondenţă şi dosar CNSAS. 1941-1945, dar și o prozatoare notabilă, autoare a romanelor Moştenirea babei Stoltz (2016) și Sindromul Stavroghin (2019), iar Șerban-Liviu Pavelescu este cercetător la Institutul de Studii Politice de Apărare și Istorie Militară din București. Cartea are un titlu elocvent, Istoria orbilor. România în război 1940-1945 (Editura Humanitas, 2026), sugerând cecitatea majorității celor implicați cu sau fără voia lor în marea conflagrație mondială, dar și orbirea ideologică a unei întregi generații intelectuale.
Prin ce se distinge această istorie de interval? În primul rând, printr-o abordare conjugată a tuturor aspectelor sociale, vizând o „istorie totală“ în spiritul Școlii de la Anale, sau în termenii lui March Bloch, o istorie structurală, urmărind relaționarea vastă și complicată a tuturor componentelor societății, dar cu câteva accente importante, precum observarea atentă a mediilor scriitoricești și cultural-artistice, care conferă demersului istoriografic și conturul unor istorii intelectuale, literare, culturale, de viață socială. De asemenea, le descopăr celor doi istorici români afinități cu modul de a scrie istorie al lui Simon Sebag Montefiore, interesat de poveștile de „familie“ ideologică, de intertext și palimpsest, de relevanța unor episoade aparent colaterale pentru demantelarea unui întreg sistem și prin o calofilie a unui stil aproape romanesc. Autorii ar fi putut dezvolta, ceea ce realizează în eboșă, portretele unor personalități pe cât de prodigioase, proteice, pe atât de versatile, în felul ironic în care o face Paul Johnson în Intelectualii sau ar fi putut configura foarte bine o Trădare a cărturarilor, locală pe filiera lui Julien Benda, pentru că material există din plin. Istoria de față este astfel împănată cu tot felul de petites histoires savuros-absurdiste, cu un anecdotic recuperat pentru ceea ce el semnifică în rama unei comedii umane căreia puțin îi trebuie, cu o vorbă a lui Eugen Ionescu, să vireze în oribil.
Trebuie spus că intervalul ales, 1940-1945, are paranteze puțin mai largi, anii 1938, 1939 se află în discuție, dintr-un motiv foarte simplu, evenimentele care au loc în acești ani ajută înțelegerii întregului fenomen al războiului prefațat și declanșat de o serie de decizii și evenimente politice. Lucrurile stau diferit față de Primul Război Mondial unde un eveniment precis, rostogolit și amplificat declanșează o reacție serială, fără ca războiul să existe ca o premisă clară, ca o intenție calculată din timp la niciuna dintre marile puteri europene. De data aceasta, marele context are în centrul său o Germanie revanșardă, umilită de condițiile Tratatului de la Versailles, cu un lider venit din tranșee, un fanatic naționalist și antisemit, o Italie fascistă condusă de un lider providențial, un demagog cu viziuni expansioniste și o Rusie Sovietică care-și proiectează dominația, în linia revoluției totale preconizate de Troțki, asupra întregului mapamond. Pentru micul context al României Mari, vecinătățile sunt problematice cu Uniunea Sovietică, un nou tip de stat totalitar, care nu a recunoscut granițele României și-i este profund ostilă, cu o Ungarie revizionistă, nemulțumită de rezultatul Tratatului de la Trianon și fascizată sub regimul Horthy, sprijinită de Italia fascistă, cu o Bulgarie care dorește recuperarea Cadrilaterului, Bulgaria sprijinită de Germania nazistă, cu un sistem de alianțe regionale fragile care se va destrăma ca un castel din cărți de joc și în plus, valabil pentru mai toate țările europene, cu o recrudescență a unui naționalism impenitent, xenofob și antisemit. La aceasta se adaugă orientarea ideologică către extrema dreaptă a tinerei și remarcabilei sale generații intelectuale, numită și generația 27, o generație profund iliberală, refractară ideii de democrație și pluripartitism, adeptă a statului totalitar și a unei conduceri autocratice, iar exemplele utilizate în carte sunt nu doar elocvente, ci și numeroase.
Ceea ce ne propun cei doi istorici este o viziune integrată, menită să coboare evenimentele mari atât în zona reflectării lor publice prin luări de poziție, situări, angajamente, delimitări, unde expunerea media are un rol important, dar și în cea a vieții private pe care o reflectă corespondența, jurnalele, memorialistica, cu o bază documentară largă, vizând atât personalități ale vieții publice, dar și unele de rang secund prinse în rețea. Într-un fel, imaginea pe care o creează această istorie este cea a unei vaste panorame-tablou, unul aproape senzorial, menită să recupereze detaliul semnificativ, o atmosferă, și exact ca într-un roman, forme de viață, de sociabilitate, înregistrate la temperaturile de obicei înalte a unor situații și evenimente dramatice, mergând chiar către regia contrapunctică a formelor de divertisment și scenelor de viață mondenă în raport cu materialul propagandistic și violența etatică atât sub dictatura carlistă cât și în cea antonesciană. Pentru că într-un fel percep românii realitatea, în alt fel evreii supuși politicilor rasiale, antisemite.
Frontul ocupă o poziție importantă, dar nu atât printr-o analiză în profunzime a mișcărilor de trupe, a deciziilor strategice, a confruntărilor, cât printr-o reflectare a sa în ceea ce propaganda antonesciană numește „frontul interior“, a ceea ce populația resimte ca relevant, a reflecției unor scriitori, artiști în marginea știrilor, zvonurilor, informațiilor la care au acces. Imaginea obținută este astfel una 3D, cuprinzătoare, senzitivă, sensibilă, reflexivă, într-o mișcare aproape filmică pe care o ajută și un impresionant material fotografic a unei „Românii în delir“, „schimbată la față“ pe care și-o dorea Emil Cioran în Schimbarea la față a României, o Românie fascizată, totalitară, care se îndreaptă spre dezastru pentru care apogeul îl constituie annus horribilis, 1940. Sub dictatura lui Carol al II-lea, România Mare se destramă în aproape două luni de zile, în urma ultimatumului Uniunii Sovietice din 26 iunie, România pierde pe 2 august 1940 Basarabia și Bucovina de Nord împreună cu Ținutul Herței, în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940 este pierdut Ardealul de Nord în favoarea Ungariei și prin tratatul din 7 septembrie de la Craiova pierde Cadrilaterul. Cei doi istorici încearcă să reconstruiască nu doar contextul european și național cu motivațiile care stau la baza unor decizii capitale, ci și atmosfera din ce în ce mai toxică din societatea românească, acumularea unei frustrări considerabile și „înverzirea“ (un sinonim plastic pentru legionarizare) treptată a spațiului public prin acțiunile și propaganda Mișcării legionare. În fapt, în mijlocul acestei istorii se află microistoria Holocaustului în versiune românească, indelebil legat de constituirea statului legionar și a Mișcării pe tot parcursul ei obstaculat și violent, cu seria de legi antisemite care debutează în timpul scurtei guvernări Goga-Cuza, continuată de Carol al II-lea, apoi cu actele criminale ale Legiunii, asasinarea unor oficialități, a doi prim-miniștri, I.G. Duca și Armand Călinescu, a istoricului Nicolae Iorga și economistului Virgil Madgearu în noaptea dintre 26-27 noiembrie 1940 și a progromului de la București și Iași. Într-o a doua etapă, a continuării programului legiunii în chestiunea evreiască, antisemitismul devine o politică de stat promovată de regimul Antonescu și susținută de o mare parte a populației. În particular, destrămarea statului se regăsește în deciziile de vendetă politică, în măsurile de retorsiune criminală pe care și Carol al II-lea și regimul antonescian le promovează împotriva legionarilor cu execuții publice și asasinate.
Nu doar progromul de la București și cel din Iași sau cel de la Odessa sunt analizate minuțios, dar situația unor scriitori sau intelectuali evrei este urmărită în relație cu societatea, cu mediul profesional, cu prietenii și apropiații. Este ocazia de a realiza o serie de portrete mai ample ale unor scriitori dintr-un unghi special, al angajării ideologice, al radicalizării, al „înverzirii“ unora dintre ei din convingere, de frică, din cameleonism social, din pur histrionism, din arivism sau interes conjunctural, cum se întâmplă cu Ion Barbu devenit peste noapte legionar în speranța promovării sale de pe postul de conferențiar pe cel de profesor plin sau cu acceptarea inocentată de către Mircea Vulcănescu cu adeziunea soției sale a unei poziții administrative ca subsecretar de stat unde participă la edificarea unor legi privitoare la exproprierea populației evreiești. De cealaltă parte se află consternarea, umilința, trauma, pe care le trăiesc evrei precum Mihail Sebastian, foarte tinerii Solly (viitorul Serge) Moscovici sau Isidore (Goldstein) Isou, inventatorul letrismului.
Ca într-un roman – o bănuiesc pe Alina Pavelescu de regia acestei istorii –, același eveniment beneficiază de mai multe puncte de vedere, de la cel oficial al propagandei, la cel al aparteurilor conversaționale ale unor personalități, comentarii care ajung la noi pe filiera corespondenței sau a memoriilor, a știrilor de colportaj, dar și a ziarelor, a cupletelor care evocă uneori tragedia care se petrece sub ochii tuturor în maniera unui comic absurdist. Într-un fel, ceea ce încearcă să facă cei doi istorici este să explice felul cum sunt absorbite și metabolizate o serie de evenimente catastrofice precum pierderea unei treimi din teritoriu fără ca România să tragă un foc de armă, deriva criminală a statului carlist, a celui legionar, a celui antonescian, Holocaustul, pierderile considerabile de pe frontul de Est și pierderea războiului, ocupația sovietică cu tot ce implică ea. Avem și scene hilar absurde precum ordinul comandantului prefecturii din București care interzice prin lege înjurăturile, fapt pedepsit cu amenzi usturătoare și condamnarea la câteva luni de închisoare, cruciada antonesciană împotriva malagambismului, a junilor mondeni și implicit a culturii aferente, rag time-ul ajuns din America în metropola bucureșteană sau goana lui G. Călinescu cu nevasta după el, în plină rebeliune legionară la sediul Fundațiilor Regale de teamă că manuscrisul la Istoria literaturii române de la origini până în prezent ar putea fi distrus. Remarcabil, „criticii literari“ și intelectualii legionari îl critică acerb și grosier pe Călinescu, propunând voalat chiar terminarea sa în stilul consacrat de Legiune, pentru filosemitism tradus prin prezența a numeroși scriitori evrei în paginile Istoriei, iar comuniștii îl vor critica pentru prezența unor scriitori cu vederi de dreapta și extremă dreapta în același op, vădind că uneori scrierea unei istorii a literaturii poate constitui un fapt deosebit de riscant.
Cartea aduce în atenție și un volum impresionant de fotografii de arhivă care ilustrează textul, iar atrocitatea lipsită de orice echivoc pe care o înfățișează câteva dintre ele nu are cum să nu impresioneze. Îmi rămâne în minte fotografia cu o familie de evrei ucisă la marginea trotuarului, familie printre care se află și un copil chircit, adunat ca o pisică în jurul propriului trup firav. Cartea îți lasă și această senzație, că stai ochi în ochi cu o istorie care inevitabil este și a ta.