Anii cei mai bogați în capodopere ai literaturii române“ subîntind, după Ioana Pârvulescu, un interval de aproximativ un secol, de la prozatorul C. Negruzzi la Moromeții lui Preda (pomenit tangențial), așadar între jumătatea secolului al XIX-lea și, cel mult, jumătatea secolului trecut. Din start, un decupaj care lasă deoparte literatura postbelică, așa cum este ea – denumire ce subîntinde prea multe curente și orientări pentru a mai fi funcțională în prezent. Un decupaj fals, și la momentul lui 2000, când apărau primele articole, în România literară, ce vor alcătui acest volum, și acum, prin valorizare („…cei mai bogați…“), pentru că marile capodopere nu sunt apanajul acelui secol, ca și cum după 1950 nimeni nu ar mai fi scris mai nimic.
Dar lăsând deoparte micile probleme ale marii istorii (literare), Alfabetul domnilor (dimpreună cu Alfabetul doamnelor, care îl precede) este o structurare tematistă făcută cu vioiciune; cititorul nu va găsi aici vreo ordine alfabetică de felul Dicționarului onomastic al lui Mircea Horia Simionescu, ci o grupare de tip structural (cu destulă ironie, pe care editoarea Dicționarului Junimii de Iacob Negruzzi o practică molcom), ce reflectă destul de fidel ordinea canonică a literaturii noastre, așa cum putea fi citită în ultimul deceniu al secolului XX: un accent mai mult decât semnificativ pe pașoptism, respectul acordat clasicilor, cu marele relief al literaturii interbelice.
Se remarcă C. Negruzzi, liantul între Alfabetul doamnelor și Alfabetul domnilor: primul volum începea cu personajul doamna B., o demimondenă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, surprinsă la O alergare de cai, iar acest al doilea volum conține multiple referințe la primul nostru prozator modern, pentru modele și reacții masculine, căci doamna B. trebuie să aibă și un „mit al jumătății estetice“. Alături de Negruzzi sunt cuprinși autori precum prozatorii Vasile Alecsandri sau Dimitrie Bolintineanu, autori care au rămas în istoria literaturii noastre mai ales prin poezie; preferința Ioanei Pârvulescu pentru proza lor (pașoptiștii merită un astfel de respect, de a fi studiați în întregime, ținând cont și de faptul că de multe ori începeau în proză proiecte pe care nu mai apucau să le finalizeze – firește, nu prea este cazul celor citați aici) indică o anumită idee a acestui studiu critic, care nu ține cont, în primul rând, de valoarea estetică a operelor, cât de relevanța lor pentru mentalitatea unei epoci, pentru profilul psihocultural al acesteia. Ținând cont că prima ediție a Alfabetului doamnelor a apărut în urmă cu mai bine de douăzeci ani, se poate afirma că, alături de aceste articole ce vor alcătui Alfabetul domnilor, sunt semne ale unui pionierat hermeneutic aflat astăzi în mainstream; ideea de alfabetizare pe care o include acest volum, alături de pandantul său, îl face asemănător cu titluri metaforice de felul Dimineața poeților sau Dimineața actrițelor, atrăgând atenția asupra unui anumit început. Nu pașoptist, modern, cum ar putea indica neostoita prevalență a lui C. Negruzzi într-un studiu sau altul, ci hermeneutic, dar pe altă direcție decât cea a activismului social(ist), ilustrată, în prezent, de pildă, de zgomotul făcut în jurul Sofiei Nădejde, o direcție concretizată, la începutul anilor 2000, de eforturile hermeneutice ale Ștefaniei Mihăilescu și ale Mihaelei Miroiu.
Pe această linie de observare (narare) a mentalităților, cartea avansează diferite alte formule comparatiste și interpretative: între Luceafărul și O noapte furtunoasă, ținând cont de aspectul noctambul, între Patul lui Procust și variantele sinuciderii la Anton Holban, la măruntul junimist Anton Naum, tragicul Alexandru Odobescu, teoreticianul Cioran, prozatorul funambulesc Urmuz.
Domnii sunt ordonați după mai multe criterii. Ocupații: gazetar, administrator (de cimitir, cum se întâmplă în romanul Cimitirul Buna-Vestire al lui Arghezi), aviator (Fred Vasilescu din Patul lui Procust), prozator. Prietenii faimoase, mai mult sau mai puțin trainice: Alecu Russo și Alecsandri, Blecher și Bogza, Eliade și Sebastian. Vârste: tată de băiat (Caragiale, Dănilă Prepeleac), tată de fată (Fata babei și fata moșneagului de Creangă, Arghezi din Cartea cu jucării), adolescentul (Titu Maiorescu și însemnările de jurnal), băiatul din flori (Cătălin din Luceafărul și chiar băiatul din După melci de Ion Barbu), fiul (copiii Caragiale, fiul lui C. Dobrogeanu-Gherea, pianistul și prozatorul Ionel Gherea), apariții ale Fiului ceresc (în Ivan Turbincă, de exemplu).
Un capitol separat este dedicat amorului, atunci când plâng bărbații (Făt-Frumos din lacrimă este arhetipal), uitându-ne chiar și la Demiurgos („doar el își aude plânsul“), un altul corporalității (la Blecher), iar în altă parte se vorbește despre relația bărbaților cu banii, apelând și la titluri gazetărești; de exemplu, analizând povestirea didactică a lui Creangă Cinci pâini, se poate citi titlul: Pentru câțiva bănuți în plus, extremă aluzie la un film western de odinioară, Pentru câțiva dolari în plus.
Alfabetul domnilor, alături de Alfabetul doamnelor sunt cărți semnificative pentru ce însemna neconvenționalul în citirea literaturii, la începutul secolului nostru: persistență tematică, apetit comparatist, curiozitate bibliofilă, vervă eseistică.